E-Antropolog

EVREII KHAZARI. ISTORIE ŞI ETNOGRAFIE ROMÂNEASCĂ (II)

06 ianuarie 2012 Adrian Majuru Moldova

Lazăr Şăineanu şi studiile sale de folcor. O controversă etnografică.

Lazăr Şăineanu a fost un foarte valoros lingvist doar că strălucita sa carieră a fost oprită brusc şi violent către 1900. Astfel, într-o broşură publicată la 1901, în Franţa, şi adresată propriei sale fiice, el povesteşte “cum o comunicare făcută în cadrul lucrărilor Academiei Române şi un articol în revista  Romania , din Paris, în care autorul (el însuşi probabil de origine khazară) încerca să meargă pe urmele primelor aşezări khazare din Oltenia cu descrierea fizică a acestor noi locuitori şi reconstituirea graiului lor, a stârnit o atât de îndârjită opoziţie din partea academicienilor, încât cercetătorul a fost nevoit să emigreze.”46

În broşura amintită, Şăineanu spune că “în anul 1887 am publicat în Convorbiri Literare un studiu intitulat Jidovii sau Tătarii sau Uriaşii, în care îmi propuneam să elucidez această bizară asociaţiune de nume etnice prin emiterea unei ipoteze istorice. După ce grupez toate elementele disponibile de natură lingvistică, arheologică şi topografică, care constată identificarea, în tradiţiunile poporului nostru, a Jidovilor cu Tătarii şi cu Uriaşii, îmi pun următoarea întrebare: Fost-a în trecut vr’un popor despre care să se poată susţine cu siguranţă, că a fost tătar şi jidov în acelaşi timp?

La această întrebare, răspund că un asmenea popor a existat şi este cunoscut în istorie sub numele de Cazari, un neam tătăresc care a ocupat mai toată Rusia meridională şi care adoptând Judaismul în secolul al VIII-lea, a subsistat ca stat judaic peste trei secole (1016). După ce şi-a întins dominaţiunea asupra Europei Orientale, aceşti Tătari-Jidovi dispar deodată de pe scena istoriei. Ce s-a ales dintr’înşii?

Aceşti cazari, după stingerea puterii lor, se contopiră cu celelate neamuri tătare de pe lângă Marea Neagră47, dar ecoul originii lor nu dispăru cu desăvârşire din memoria oamenilor. Parte din aceşti cazari vor fi căutat de timpuriu un adăpost în Ardel(Transilvania n.n.), de unde trecură în ţările dunărene, în special în Muntenia, mai cu seamă în districtele Muscel şi Romanaţi, unde pare a se fi concentrat amintirile tradiţionale privitoare la dânşii.48 Au ei vor fi săvârşit acea clădire cu aspect ciclopic-jidov despre care singur numele mai povesteşte despre acele timpuri depărtate?

Aşezămintele şi locuinţele lor au lăsat urme însemnate, care luară în închipuirea poporului proporţiuni colosale.49 Oameni de o mărime supranaturală vor fi trăit – după gura veacului – într-o vreme străveche, despre care cei mai bătrâni abia îşi mai aduc aminte, şi pe acei oameni uriaşi ţăranul nostru îi numeşte Jidovi sau Tătari.

Este foarte probabil că acei Tătari judaisaţi să-şi fi păstrat religiunea în mijlocul unei populaţiuni paşnice şi îngrozite de puterea lor impunătoare şi că în vinele păturii primitive a Evreilor români să curgă sânge cazar. (…)Iată studiul absolut obiectiv care mi-a provocat calomnia, că aş fi scris în contra ţării mele.”50

În argumentele sale, Şăineanu aduce o serie de informaţii interesante, cercetate şi culese pe teren şi cuprinse “în chestionarul arheologic al domnului Odobescu, azi în posesiunea Academiei”. Astfel, “ţăranul român întrebuinţează vorba Jidov în diferite accepţiuni, care toate s’ar putea deduce de la sensul fundamental de Uriaş. În comuna Dragoslavele din fostul judeţ Muscel(astăzi Argeş) a persistat tradiţia potrivit căreia “ar fi fost nişte jidovi în piatra Ghimbavului unde e o gaură, în care curge lapte de piatră; şi că un fiu al unui Jidov din piatra Galbenă, iubind pe fiica unui Jidov din piatra Ghimbavului, ar fi plecat pe sub ascuns să se ducă la ea. Tată-său, zărindu-l pe vârful muntelui Prislop, aruncă după dânsul un bolovan, ca să-l lovească, dar se zice că nu-l lovi. Acest bolovan se vede până astăzi în vârful muntelui Prislop şi este de mărime ca de 2000 oca.”51

Mai departe, Şăineanu argumentează “locuţiunea tipică: de când cu Jidovii sau cu Tătarii sau cu Uriaşii spre a desemna o vechime adâncă, ce ţăranii atribue zidurilor surpate, despre care nu-şi mai amintesc din ce vreme datează”. Autorul prezintă şi două exemple. Prima se referă la informaţii culese din comuna Radomir, plasa Ocolu din fostul judeţ Romanaţi (astăzi Olt). Aici, “spre apus de această comună se mai cunosc ruine de cele bătrâneşti, care spun bătrânii că au fost oraş vechiu de când cu Tătarii şi Jidovii.” Celălalt exemplu se referă la comuna Peatra din plasa Oltul de Sus, fostul judeţ Romanaţi în preajma căreia se afla comuna Emulşeşti. Aici, cu prilejul amenajării liniei de cale ferată a fost secţionat un “cap de deal cu o adâncime de un stânjen” unde “s-au găsit mai multe ziduri de piatră mică şi cărămidă foarte mare precum şi cioburi de oale foarte mari şi groase ca de două degete. De aci se înţelege că acel loc a fost vreun aşezământ strămoşesc sau după vremile când cu Uriaşii ori cu Jidovii.”52

Foarte interesant rămâne toponimul Jidova (locul Jidovilor/Uriaşilor) sau Uriaşa de lângă Câmpulung. Această localitate se afla în comuna Poenari, plasa Argeşel din fostul judeţ Muscel (astăzi Argeş). Aici se aflau ruinele cetăţii Jidova care “după spusa bătrânilor noştri e un zid foarte vechiu”. Apoi, în comuna Schitu-Goleşti, plaiul Nucşoara din fostul judeţ Muscel se afla cătunul Valea-Uncheaşului care “este o cetate foarte ruinată de zid. Această cetate numită Jidova se zice că este construită de Tătari şi Jidovi.”

Toponimul Jidova este întâlnit şi în cazul unor forme de relief. Astfel, în comna Ianca, plasa Balta din fostul judeţ Romanaţi, “este o măgură, care se zice că e scoasă de Jidovi din pământ, care se cheamă şi măgura Jidova, căci locul sau groapa, de unde au scos-o se cunoaşte şi astăzi, care este spre răsărit de dânsa.”

Apoi, în comuna Râureni, plasa Râurile din judeţul Muscel, “se mai vede o movilă având înălţime de 8 stânjeni şi jumătate, ocolul ei de 30 de stânjeni, este rotundă cu vârful ţuguiat, despre care este vorba că e făcută de Jidovi. Şi mai la vale, în aceeaşi comună, se află în pădure o poiană de 50 de stânjeni lungime, acolo zice că au fost odinioară tabăra Tătarilor.” O astfel de movilă cu acest toponim exista şi în comuna Cacaleţ, plasa Ocolul din Romanaţi. Sub această movilă “mare de pământ, înălţime de 5 stânjeni şi ocolul de 27 stânjeni şi vârful trunchiat, (…)se află oase de Jidovi.”53

Şăineanu aduce ca argument şi “metafora populară muncă jidovească pentru a caracteriza o muncă foarte grea care trece peste puterile omului de rând, o muncă neobosită şi îndărătnică.” El aduce exemple luate din basmele româneşti din regiunea sudică a ţării; astfel în basmul Pipelcuţa sau Cenuşăreasa aflăm: “fata învăţată de mică copilă cu nevoia, muncea ca Jidovii din zi până în noapte şi făcea toate slujbele cele mai grele.”54

Autorul concluzionează afirmând despre cuvântul “jidov în sens de uriaş” că este “un reflex vag de la primele invasiuni tătare în aceste ţări. El concentrează în sine amintirea unui popor turanic judaisat, dispărut mai târziu ca naţiune cu desăvârşire, care s-a strecurat asemenea prin valea Dunării şi dintre care o parte va fi stăruit în aceste locuri, formând sâmburele etnografic al judaismului din ţările dunărene.”55

În continuarea argumentelor de mai sus care susţin prezenţa unor comunităţi khazare în spaţiul etnografic românesc vom aduce în discuţie un element de mitologie românească: Împăratul Roşu. Ce legătură poate avea acest personaj de basm malefic cu evreii khazari? Dacă Tătarii-Jidovi sau Uriaşii cu puteri supranaturale puteau avea deplină putere de viaţă şi de moarte asupra oamenilor, Împăratul Roşu din basmele româneşti concentrează în sine toate forţele răului.

Evreii khazari descrişi de contemporani, aveau ochi albaştri şi părul roşiatic; “această culoare deschisă a părului este inevitabil un procent preponderent la evreii Est-Europeni iar această culoare deschisă a părului generalizată ar putea fi o moştenire a unei infuzii medievale cazare.”56

Potrivit lui Koestler, “culoarea tenului a evreilor cazari era albă, ochii lor erau albaştri iar părul lor era predominant roşiatic, trupurile lor erau mari, puternice iar felul de a fi rece, distant. Aspectul lor general este sălbatic.”57 De aici probabil asociaţia cu Uriaşii în mitologia românească.

În legendele populare evreeşti “nu se aminteşte de un regat khazar ci de un regat al evreilor roşii”58, roşul fiind culoarea părului şi poate datorită pigmentaţiei mongoloide a multor kazari.”59 Indubitabil,  Împăratul-Roşu din basmele româneşti poate fi identificat cu evreul khazar. În mitologia românească, însuşi Diavolul “se înfăţişează sub chipul unui om roşu şi el locuieşte în Dealul Roşu.” Omul roşu e considerat în popor “ca o piază rea, ca o mare primejdie.” În basmul moldovenesc Harap-Alb se spune: “Ţine minte sfatul ce-ţi dau: în călătoria ta o să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roşu, iar mai ales de cel spân, cât ai putea să nu ai de a face cu dânşii.”60 Omul spân, poate fi asemuit cu tătarul care adesea îşi rade părul de pe cap.

 În basmul românesc, Împăratul roşu, este adversar perpetuu al unui alt personaj, Împăratul Verde sau Împăratul Alb. Potrivit lui Şăineanu, “împăratul care poartă în poveşti acest epitet e caracterizat ca cel mai crunt tiran al timpului sau, în opoziţie cu Alb-Împărat, reprezentantul poporal al blândeţei şi al dreptăţei. În timpul acestui împărat se petrec lucruri afară din cale: zmeii fură soarele şi luna. Ca şi demonul, Roş-Împărat afecţionează enigmele şi ameninţă cu moarte pe potrivnicul său, de nu va fi în stare să le dezlege. În slujba sa stau monştri infernali, ca Jumătate-de-Om, care moare şi înviază în acelaşi timp.” Apoi să nu uităm straniul personaj “fata cu urechea roşie, care moartă fiind, se ridică la miezul nopţii din coşciug cu un rât de porc şi ameninţă să înghiţă pe paznicul ei.”61

Aceste personaje de basm, acoperă toate zonele etnografice româneşti! Basme din Moldova sau Transilvania, din sudul ţării sau Bucovina, te sfătuiesc că Împăratul Roşu trebuie evitat.62

În basmul Bărnuşca cules de Simion Florea Marian, se spune: “Băiatul auzise încă de mai înainte că oamenii cei însemnaţi precum (…) şi cei cu barba roşie ca para focului, iară cu părul capului negru ca pana corbului sunt foarte răi la inimă şi primejdioşi.”63

            Aici trebuie să punctăm descrierea lui Koestler care se asociază basmului: Khazarii “au părul negru şi sânt de două soiuri: unii numiţi kara-khazari (khazarii negrii)oacheşi la faţă, aproape măslinii de parcă ar fi indieni şi ceilalţi, albi (ak-khazarii) uluitori de chipeşi.”64

În povestea săsească Cei trei inşi cu barba roşie, “un om îmbrăcat într-o manta cenuşie sfătuieşte pe cei trei feciori ai unui bătrân sărman să se ferească de oamenii cu barba roşie, că nu-i lucru curat. Şi într-adevăr, cei trei inşi cu barba roşie erau trei draci, iar omul cu mantaua cenuşie era însuşi Dumnezeu.” Apoi, o zicătoare ungurească spune “Cîine roşu, mânz roşu, om roşu, nici unul nu-i bun.”65

Mai mult, “într-o variantă a unui basm sud-slavic figurează Vântul-Roşu”, care este “o fiinţă îngrozitoare, care mânca oameni şi-ii chinuia cumplit” iar în poveştile maghiare, “ţiganul trădător e poreclit Cavalerul-Roşu.”66

În mitologia românească, tătarii sau jidovii asociaţi cu uriaşii, fiinţe ciclopice cu puteri supranaturale, sunt “mâncători de oameni”.67 Potrivit lui Şăineanu, “principiul care se bazează pe asemenea nomenclatură e caracterul mai ales păgân al popoarelor respective, la care se adaugă depărtarea în timp şi spaţiu. Astfel, la sârbi, uriaşii sunt ascociaţi cu iudeii, la cehi cu avarii iar la germani cu hunii.68

Întotdeauna, conflictul dintre Roşu Împărat şi Verde sau Alb Împărat,  finalizat în defavoarea primului, are o rezolvare prin decodificarea visurilor. Visul “este un factor mitopeic de primă ordine” în basmul românesc. Astfel, “în povestea bănăţeană Roş-Împărat şi Alb-Împărat, împăratul discută cu învăţaţii despre adâncimea viselor şi fie-sa scapă în două rânduri împărăţia de primejdie cu visele ei, care negreşit vin de la Dumnezeu. Visul nu-i în poveşti decât un antemergător al realităţii viitoare.”69

La khazari, exista secta vânătorilor de vise, o sectă creştină de preoţi khazari care “ştiau să citească visele altora, să locuiască în acestea ca în propria lor casă.” Deşi aceştia “s-au dus de mult”, totuşi, “li s-au păstrat solomoniile”.70

În mitologia românească există o serie de personaje stranii numite solomonari, cu “atribute şamanice, capabile să încalece pe balauri, să facă ascensiuni cereşti deasupra norilor”. De remarcat faptul că “numele lor – solomonar ori şolomonar – şi puterile lor magice se explică prin faptul că sunt succesorii înţelepciunii şi ai însuşirilor vrăjitoreşti ale regelui Solomon. (…) Ei sunt recrutaţi dintre oameni, aduc a uriaşi sălbatici (versiunea Şăineanu, n.n.), au chica roşcovană, ochii bulbucaţi, trup păros cu coadă; îmbracă ţundre albe sau umblă modest în haine numai petice (înfăţişare a căruţelor de evrei orientali care emigrau prin ţările române şi descrise de contemporani, n.n.), poartă traiste cu unelte magice, printre care o toporişcă de fier, frâu de mesteacăn, o carte de înţelepciune” (solomoniile de care vorbeşte Pavici, n.n.), (…). Privind originea credinţei în solomonari, este amintită şi “influenţa figurii rabinului (kabbalistului, hasidicului) evreu, mitizat în folclor, deoarece prin Bucovina se spune că “şolomonarii ies numai dintre jidovi.”71

Prezenţa unor personaje în mitologia românească precum uriaşii-jidovi sau solomonarii “cu chica roşcată”, în principalele regiuni etnografice din spaţiul românesc, poate demonstra faptul că acest teritoriu s-a aflat sub controlul direct al imperiului khazar care probabil l-a avut în posesie fie o parte, fie în totalitate o perioadă limitată de timp. Mai mult, tot în Oltenia, “Avraam este numele unui colac preparat la înmormântare.”72

            Doresc să semnalez aici un alt element etnografic care îi priveşte pe secui de această dată. Secuii au un tip de monument funerar reprezentat dintr-un stâlp de lemn din esenţă tare (pentru a rezista cât mai mult timp), în care se sculptau prin variate simboluri, cele mai importante întâmplări (reuşite sau eşecuri) din viaţa defunctului; acest tip de mesaje nu pot fi decodificate decât în interiorul comunităţii iar o bună parte din înţelesul lor s-a pierdut. La cimitirul secuiesc din Sf.Gheorghe am văzut astfel de monumente impresionante, multe de dată recentă. Pare a fi o tradiţie turanică întrucât şi khazarii “îşi crestau pe toiag evenimentele cruciale ale vieţii lor, iar acele însemnări aveau forma unor animale care semnificau stări sufleteşti, nicidecum întâmplări. Animalul care apărea cel mai des pe baston dădea apoi forma mormântului deţinătorului acelui baston.”73

Toate aceste simboluri mitologice sau culturale sunt desigur rămăşiţele unei posibile influenţe directe khazare în spaţiul românesc, fie printr-o perioadă de dominaţie temporară, fie printr-o convieţuire prelungită, care a urmat perioadei de dominaţie. Deşi nu face parte din tema demersului de faţă, amintim faptul că în majoritatea opniilor recente privind etnogeneza evreimii răsăritene, se susţine rolul important al elementului khazar. De fapt, a fost vorba de un sincretism şi un proces aculturaţie dedurată care s-au petrecut pe o arie vastă din Europa Centrală. Potrivit autorului David Keys, “în veacurile 9-13, pe fondul dezintegrării statului Khazar şi al invaziilor de mai târziu al hoardelor cumane şi mongole, un mare număr de refugiaţi khazari şi grupuri influente khazare care profesau iudaismul, au migrat în Estul Europei, unde s-au amestecat cu alte grupuri de evrei semite din Est, din Germania şi Italia de Nord.”74

Rămâne în final problema nerezolvată a identificării etnografice a legendei româneşti amintite de Baron şi Koestler. Basmele şi mitologia românească precum şi o serie de toponime, amintesc prezenta evreilor khazari în principalele regiuni etnografice româneşti. Invazia evreilor khazari s-a petrecut probabil prin penetrarea periodică a Carpaţilor Orientali sau invers, prin culoarului Mureşului, dinspre Ungaria. Rămâne desigur şi varianta penetrării Carpaţilor Meridionali în direcţia Olteniei,  unde persistă imaginea jidovilor uriaşi care locuiau din vechime în munţi.

 Un alt culoar pe care armatele khazare angajau campanii militare pentru a-l controla, este linia Dunării de jos şi a Dunării mijlocii, până spre Ungaria, străvechi drum comercial. Aşadar, se pare că întreg spaţiul românesc a fost afectat cumva de prezenţa khazară iar legenda invaziei se referă probabil la această realitate. Prezentul excurs istoric şi etnografic poate fi completat cu cercetări de teren, în toate regiunile etnografice româneşti întrucât, pe această temă, nu s-a direcţionat o muncă laborioasă, în afară de cercetările de scurtă durată ale lui Lazăr Şăineanu.

 

 autor: Adrian Majuru


46 Mioara Cremene, Dicţionar iniţiatic al ordinelor cavalereşti, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 1998, p. 449

47 O realitate interesantă este amintită de Larry Wolff despre “tătarii cerchezi care locuiau la gurile fluviului Volga” şi anume, “bărbaţii erau circumcişi” dar “respectă şi alte datini muslmane”. (Inventarea Europei de Est, Humanitas, 2000, pp. 256-257)

48 “Jidovii este sinonimul Uriaşilor în mitofolclorul românesc, cuvântul fiind uzitat mai ales în Oltenia. Sunt puşi în legătură cu zidirea unor construcţii ciclopice, cu mutările albiilor unor râuri şi cu strămutările de munţi. Numele acesta se întâlneşte frecvent în toponimia românească având un substrat mitic: Jidova, Jidovin, Jidoştiţa, etc. Originea mitologemului, ca şi numele uriaşilor, sunt greu de stabilit, mai ales când se caută neapărat nişte identificări istorice. După Lazăr Şăineanu, credinţa în Uriaşi ar proveni de la kazari, o populaţie de origine asiatică de rit mozaic care şi-a întemeiat un regat nu departe de Carpaţii Orientali. (…)Există şi o părere după care numele acestora  ar fi ecoul cuceririlor romane, deoarece în armata lui Traian erau mulţi militari, originari din Judeea, sau că avem un mitologem explicativ pentru construcţiile megalitice din Europa preariană (V.Kernbach).” (Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord,Timişoara, 1998, p. 205

49 “(…)Martori oculari aveau să consemneze că umbrele caselor din capitala khazară nu voiau să se năruie, deşi nici un zid nu mai era în picioare. Au mai dăinuit o vreme în bătaia vântului şi pe apa Volgăi.” (Milorad Pavici, op.cit., p. 11)

50 Lazăr Şăineanu, O carieră filologică(1885-1900). Istoricul unei împământeniri. Memoriu auto-biografic, Bucureşti, 1901, pp.17-18

vezi şi Lazare Şăineanu: Une carriere philologique en Roumanie (1885-1900). I: Les peripeties d’une naturalisation. Memoire auto-biographique, Bucarest: Emile Storck şiParis, Larousse, 1901.

51 Lazăr Şăineanu, O pagină din istoria medievală. Excursiune istorico-linguistică. Jidovii sau Tătarii sau Uriaşii, Convorbiri Literare, XXI, 1887, Bucureşti, p. 523

“(…)Pentru ţăran deci, Jidovii sau Tătarii sunt oameni de o mărime nefirească, novaci puternici, încât unul singur poate lua în braţe douăzeci şi patru boi deodată: Uriaşii sunt sinonimi cu Jidovii în limba poporului.” (ibidem, p. 524) Şi astăzi există în nord-estul judeţului Gorj un orăşel cu numele Novaci.

52 Idem

53 Ibidem, pp. 525-526

54 Ibidem, p. 524

55 Ibidem, p. 528

56 “(…)one should remember that the khazars were described by several contemporary authors as having a pale complexion, blue eyes and reddish hair. Red, as distinguished from blond, hair is found in a certain percentage of East European Jews, and this, as well as the more generalized light coloring, could be a heritage of the medieval khazar infusion.” (Raphael Patai and Jennifer Patai, The Myth of  the Jewish Race the, Detroit, M.I.:Wayne State University Press, 1989, p.26)

57 Arthur Koestler, op.cit., vezi site-ul operei originale, cap.I

58 Ibidem, cap. IV

59 Baron quoted in  Idem  “(…)popular imagination found here a particularly fertile filed. Just as the bilbically minded slavonic epics speak of Jews rather than khazars, so did western Jews long after spin romantic tales around those red Jews, so stiled perhaps because of the slight Mongolian pigmentation of many khazars.”

60 Lazăr Şăineanu, cap. Importanţa antropologică a basmelor, in Basmele române, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, pp. 24-25

61 Idem

“(…) nu era gospodărie în Valahia iertată de moroi, de vârcolaci ori pricolici, cu care şedeam frumos la masă, le mai dădeam câte un ciur ca să le numere găurile, ca după aia să le găsim în spatele casei codoaiele năpârlite.” (Milorad Pavici, op.cit., p. 52)

62 În povestea moldovenească Harap-Alb aflăm: “Unii spuneau că Împăratul Roşu, având inimă haină, nu se mai sătura de a vărsa sânge omenesc; altul spunea că fata lui este o farmazoană cumplită şi că din pricina ei se fac atâtea jertfe.” (Ion Creangă, Scrireri, vol.I, p.32)

În basmul transilvănean Năzdrăvanul, Împăratul Verde şi Împăratul Roşu aflăm: “Iată că într-o zi se pomeneşte Verde-Împărat cu un sol cu carte de la Roş-Împărat, aducând-i o bâtă de o formă groasă de ambele capetele, cu poruncă ca în trei zile să-i deie răspuns (…)că de nu, nu-i stă capul, unde-i stă, şi să steie cu el gata de război.” Verde Împărat scapă în urma unei acţiuni interesante ca trimitere simbolică: “năzdrăvanul” a săgetat lingura împăratului înaintea primei îmbucături în ziua de Paşti. Acum care Paşti? Cel evreiesc sau cel creştin? Rămâne de identificat un obicei similar cu această întâmplare. Concluzia basmului: “Ce ne-am fi făcut, dacă nu era el(voinicul n.n.), să ne mântuie pe noi şi-mpărăţia de urgia lui Roş-Împărat?” De subliniat că respectivul “voinic” era şi el un străin “însemnat” descoperit spontan în pădure de Verde Împărat şi închis într-un zid de acesta doar pentru că visase că îşi va pierde împărăţia în mâinile străinului. Dar, acest personaj fără de nume reuşeşte să decodifice toate mesajele Împăratului Roşu şi să salveze de la distrugere Împărăţia lui Verde-Împărat. Probabil, este vorba de vechiul conflict dintre khazarii negri(voinicul) şi khazarii albi (Împăratul Roşu), care a ruinat Imperiul Khazar în ultima sa perioadă de existenţă. (volumul Poveşti din Transilvania, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972, pp. 150-155

63 S.Florea Marian apud. L.Şăineanu, op.cit., p. 25

Într-un alt basm ardelean, Nu-ştiu-Împărat, “un om bătrân sfătuieşte pe fiul său în ceasul morţii să se ferească a sluji la oameni cu părul roşu, căci aceia sunt oameni răi. Şi într-adevăr, erau zmei cu chip de oameni.” (idem)

64 Arthur Koestler, op.cit., p. 18

                “(…)Trebuie spus că în neamul Brankovicilor moştenirea se împărţea pe culoarea bărbii. Toţi moştenitorii cu barba arămie (pe care o moşteneau pe linie maternă pentru că Brankovicii se însurau cu femei roşcovane) pierdeau întâietatea în faţa bărboşilor bruneţi, întrucât barba neagră dovedea că erau moştenitori pe linie paternă.” (Milorad Pavici, op.cit., p. 32)

65 Haltrich; Jones şi Kropf apud L.Şăineanu, op.cit., p. 25

66 erstes Heft şi Stier apud idem

67 “(…) Începând de la Huni, căpeteniile tuturor seminţiilor fino-tătare numite în limba lor Cagan, care în cronicile medievale derivă: Cappanus sau Cacanus şi chiar Capcanus. Din Capcanus se făcu româneşte Căpcăn, devenit în urmă prin anologie populară Capcăn adică cap de câine. Înţelesul fundamental al cuvântului căpcăn este deci monstru, barbar considerat ca popor sau ca individ. Este porecla caracteristică neamurilor străine, care au însemnat cu sânge trecerea lor pustiitoare prin aceste ţări. (…) Cuvântul căpcăun, este o veche amintire care zugrăveşte spaima lăsată în urmă de primele apariţii ale seminţiilor asiatice; un martor elocvent care sigur a supravieţuit acelor vremi cumplite, un ecou puternic din timpul lui Atila sau vreunui Cagan avar.” (L.Şăineanu, O pagină din istoria medievală. Excursiune istorico-lingvistică. Căp-căn – Căpcăun – Cătcăun, Convorbiri literare, 5 august 1887, pp. 413-420)

68 L.Şăineanu, Basmele.., cap.IX, Ciclul Uriaşilor şi Piticilor, p. 527

69 Ibidem, pp. 20-22

70 Milorad Pavici, op.cit. p.112 şi p. 151. Vânătorii de vise, “ajunseseră să meargă pe urma acelor personaje care apăreau în visele altora şi pe care le hăituiau ca pe un vânat, de la un om la altul, chiar dacă se găseau în visele animalelor ori ale demonilor.”

                Pe de altă parte, “khazarii vedeau în visele oamenilor litere în care îl căutau pe omul primordial, pe veşnicul Adam Kadmon, deopotrivă bărbat şi femeie. Ei credeau că fiecăruia din noi îi revine câte o literă din alfabet, şi că fiecare din aceste litere înseamnă o părticică din trupul lui Adam Kadmon cel de pe pământ, iar că în visele lor oamenii combină literele, însufleţind astfel trupul lui Adam.” (Ibidem, p. 205)

71 Ivan Evseev, op.cit., pp. 430-432

72 Coordonator Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri, vol. I, Oltenia, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, vezi Glosar, p. 371

                Tot aici, potrivit ultimelor date adunate de pe teren, din sate din Oltenia, Uriaşii sunt asociaţi jidovilor în majoritatea localităţilor cercetate. Ca înfăţişare, uriaşii sunt “oameni mari şi puternici; se zice că s-ar fi găsit măsele de ale jidovilor; Există o legendă a lui Novac, care este considerat uriaş”; sunt “fiinţe neînchipuit de mari şi de puternice.” Ca manifestare, uriaşii-jidovi, “ţineau oamenii în mâini şi spuneau că aceştia vor moşteni pământul; îşi făceau case foarte mari; luau o poală de pământ şi făceau morman cât casa; au fost măguri formate de jidovi; Se zicea că trăiau cândva pe munţi.” (ibidem, pp. 358-359)

73 Milorad Pavici, op.cit., p. 138

74 David Keys, Catastrophe: An Investigation into the Origins of the Modern World,New York,N.Y.: Balantine Books, 2000, pp.100-101

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign