În lucrarea de faţă, îmi propun să abordez problema culorilor în oraș, definirea termenilor, formarea și evoluția acestora și tendințele actuale, într-o viziune interdisciplinară. Plecând de la titlul propus pentru lucrare voi structura textul în două părți.

În prima parte mă voi referi la „Culorile orașului”, unde voi stabili un cod de termeni referențiali, istoria și concretizarea relației: culoare – arhitectură (obiect) – oraș (sistem). Vor fi incluse problematica perceperii peisajului urban, ambient și elemente ce țin de estetică. Amintesc de Goethe, care atragea atenția asupra faptului că percepția culorilor nu poate fi cercetată doar pe baza caracteristicilor fizice, măsurabile cu aparatura, ci mai ales pe baza factorilor fizico-psihologici-senzoriali. Este știut că fenomenele ce țin de culoare depind de relații comportamentale, contraste simultane/succesive sau interacțiuni între culori. Însă să nu uităm că omul percepe simultan legături complexe (stabilite între: mișcare, timp, spațiu, formă, zgomote, temperatură, raporturi și culoare), adaugând criterii generale de apreciere din propria sa experiență, cât și din cea colectivă. Condiționarea percepției coloristice este determinată pe de o parte de nenumăratele domenii ale artei, științei și tehnicii, iar pe de altă parte de evoluția și caracteristicile mediului natural și antropic.

Iar în partea a II-a: „E preferabil ca orașul să aibă clădiri în culori cât mai vii?” voi argumenta răspunsul dat întrebării bazându-mă pe referințe bibliografice consacrate și exemple de acualitate, trecute prin prisma propriei opinii. Există numeroase științe care includ în problematică culoarea, însă argumentarea se va focaliza asupra relației dintre domeniile arhitectură și urbanism, deoarece implicit cuprinde cele două componente luate în vedere în prima parte: culoare și oraș. Se va aduce în discuție ideea de identitate a locului și ambient urban. Raporturile dintre lumină și percepția coloristică joacă un rol de seamă în întregul ambient. Reprezentativitatea are un rol important și necesită o schimbare a practicilor sociale.

„Locul este format de identitatea celor ce îl ocupă, de timpul care l-a constituit. Este spațiul unei comunități umane, formată din individualități și diversitate, din istorie și reprezentări. Trecutul, prezentul și viitorul, dau locului un dinamism care uneori interferează, se opune, se ordonează o continuitate.” (J.Barry, 1993, p.38). În final, ne putem întoarce către obiect din nou, însă dintr-o alta perspectivă nou abordabilă în societate: psihologia spațiului construit. Firul argumentației se poate împărți din nou și reanaliza din alte puncte de vedere (hartă mentală, simbol, reper…) dar ceea ce mi-am propus pentru această lucrare este să mă limitez la aspecte generale sau particulare mai relevante pentru susținerea punctului meu de vedere. Tema aleasă, se poate dezvolta într-un mod mult mai complex, însă limitarea impusă lucrării nu poate decât cel mult să lase deschise noi orizonturi neabordate.

Culorile orasului.

Dacă în trecut se discuta contradictoriu despre definirea conceptului de culoare: „dacă ea reprezintă un fenomen obiectiv sau doar o stare subiectivă de conștiință?”(P. Constantin, 1979, p.12) astăzi se poate spune că natura dominant psihică a fenomenelor coloristice face ca senzația să varieze de la individ la individ.

Deci discutia nu poate continua daca nu vom lua in considerare factorul determinant ce stabileste relatia dintre culoare si oras: fiinta umana. Categoric culoarea este un mijloc distinctiv individual, dar poate deveni și un mijloc colectiv când privim orașul. Culoarea joacă un rol important în diferențele specificului cromatic al grupurilor etnice, al națiunilor, în simbolistică, în sistemele de semnalizare, în oraș etc. Sau alfel spus în opera „Culoare și comportament”, autorul menționează: „Astfel, în plan comportamental, culoarea ne orientează nu în raport cu lumea noastra internă, ci cu cea externă, și de aceea îi conferim statut de proprietate reală, obiectivă și spunem că o percepem ca o determinare intrisecă a obiectelor.” (M.Golu și A.Dicu, citat de P.Constantin, 1979, p.13)

În contextul cărții „Culoare. Artă. Ambient”, autorul Paul Constantin face o scurtă trecere prin istorie a ceea ce a însemnat cunoașterea și folosirea culorii de-a lungul timpului, însă pentru a-mi putea susține un punct de vedere în cadrul părții a 2-a voi surprinde imaginea clădirii raportată la culoare într-un context în care se comunică la exterior printr-un mesaj vizual. Astfel perioada antică ne oferă exemple în care se folosește intens culoarea, marmura și piatra, fiind un suport al exprimării unei bogate și expresive palete cromatice în tonuri vii.¹ Clasicismul utilizează calitățile cromatice ale materialelor naturale, culoarea fiind întrebuințată mai mult în amenajarea interioară. În epoca modernă se utilizează subtil culorile primare în compoziții minimaliste. Postmodernismul este caracterizat de întoarcerea la culorile vii, având din nou un loc bine afirmat în exprimarea corpurilor. Există parcurgeri cursive, diversitate în materiale (metal, sticlă…) și accente de culoare scopul fiind de a sublinia compoziția generală, mai cu seamă că volumele s-au descompus. În perioada contemporană, arhitectura clădirilor rezidenţiale (individuale/colective) urmează o linie nedefinită deoarece se combină o multitudine de stiluri, prin juxtapunerea elementelor de expresie clasică, minimalistă şi postmodernă, adesea greu de descifrat. Acum culoarea devine un element definitoriu al expresiei vizuale, alternând de la o prezenţă neutră, ca fundal (alb preponderent) şi până la accente puternice (culori primare concentrate, utilizate într-o pondere diversă în funcţie de criterii estetice ale proiectantului şi/sau beneficiarului).²

Totuși experiența cromatică a omului în cadrul procesului de antropogeneză, a adăugat probabil, cu timpul, la comunicațiile vizuale funcționale (orientative, cantitative, calitative, distinctive) pe cele de tip psihologic (senzoriale) și comunicarile de tip estetic. Societatea indiferent de timpul istoric și-a găsit întodeauna forțele necesare pentru restabilirea echilibrului formal care se folosește mai mult cu înțelesul de aparență între forma și cromatica ambientului.

În ceea ce privește cercetarea propriu-zisă a celor mai adecvate tonuri sau combinații de tonuri, singurul criteriu care nu trebuie omis este cel care ține seama de efectele psihologice ale culturilor, precum și de legile generale ale contrastelor și armoniei.

Privind dintr-o altă perspectivă, succintă, se pot stabili două feluri de rapoarte fundamentale (P. Constantin, 1979, p.11):

1. „Obiectul este un complement al omului, o dezvoltare sau în general o perfecționare și o afirmare a capacității sale creatoare; rezultat al armoniei formelor și culorilor precum și al corespondenței lor cu funcția.

1.Își pictau statuile din marmură tocmai pentru a întregi volumul prin prisma culorii.

2.Vom considera suficiente date referențiale în acest punct deoarece tema istoriei culorilor este abordată pe larg de mulți cercetători în cărți de specialitate.

1. Obiectul este, dimpotrivă, o antiteză a omului, un element nociv, generând aliniere socială și chiar, ultimile rezultate experimentale, tare psiho-fiziologice, datorită faptului că formele și culorile trădează funcția, determină «minciuna formelor și culorilor», dizarmonia, stridențele ce «zgârie ochii», într-un cuvânt Kitsch-ul, urâtul…”

Acum că am stabilit raportul dintre culoare–obiect și individ, trebuie menționat faptul că obiectul de arhitectură, atât din punct de vedere funcțional cât și configurativ volumetric, este considerat ca element constitutiv caracteristic al cadrului construit urban, restricțiile fiind reciproce și reversibile, alături de spațiile interstițiale (strada și piața). Orașul poate fi înțeles ca o casă mare, sau așa cum afirma Le Corbusier: „ înăuntru, înseamnă, de fapt, întodeauna înafară”, subliniez astfel relația stabilă, concretă, clară și insolubilă între element și ansamblu, între clădire și oraș, între arhitectură și urbanism.

Așa cum la o construcție se poate discuta despre culoare, raporturi plin/gol, proporții, etc., tot așa se poate discuta într-un context mult mai complex despre oraș: raportul între înălțimea edificiilor și traiectoria unei străzi (rectilinii, sinuoase), culoarea, configurația spațială raportul dintre plin și gol, vegetal și mineral etc.³

Înțelegerea subiectului uman ca receptor de imagine și înțelegerea mecanismelor percepției ca relație activă între individ și spațiul construit, trebuie cunoscută și aprofundată de arhitecți și urbaniști. Așa cum constată A. Bailly, în lucrarea „Percepția spațiului urban”, arhitecții și urbaniștii se aproprie de decizia individului și nu de motivele profunde ale acestuia: „Este mult mai simplu să înțelegi ceea ce se vede, ceea ce este material, decât ceea ce este gând, memorie, imaginație.” Definirea și aprecierea acțiunii individului în spațiul construit este în funcție de percepție, de cultură și de obișnuință.

Este evident faptul că teoriile cognitive au demonstrat că „percepția este un fenomen complex, nelimitându-se doar la simțuri, personalitate, cultură, tip de transmitere a mesajului, jucând un rol egal simțurilor, ca stimuli și ca purtători de informație.” (J.Gibson, citat de M.Efetenie, 2006, p.53)

O evaluare a dimensiunii estetice, din punct de vedere al percepției, îi conferă acesteia sensul de valorizare strict independentă de ideea convențională de frumos și urât. Spre deosebire de pictură sau poezie, acolo unde esteticul poate fi comentat cu ușurință fără a ne marca în mod direct, orașul și clădirea sunt acele elemente totuna cu a trăi în ceea ce contemplăm. Astfel încât și culoarea/forma arhitecturii sau a orașului condiționează estetic trăirea noastră într-un oraș, într-un ambient arhitectonic.⁴

3.Este importantă compoziția corectă a urbanului deoarece conduce la utilizarea corectă a culoarii la nivelul clădirii.

4.Problematica esteticii este detaliată de Rossario Asunto în „ Peisajul și estetica”, București, Meridiane, 1986.

E preferabil ca orașul să aibă clădiri în culori cât mai vii?

„Arhitectura este jocul savant, corect şi magnific

al volumelor reunite sub lumină;

lumina şi umbra revelează aceste forme …”.

LeCorbusier

Pentru o argumentare solidă va trebui să înțelegem arhitectura și urbanismul ca fiind mărturii relevante ale unei istorii culturale. Timpul orașului, durata orașului este timpul istoriei. Epoci și întâmplări, credințe, obiceiuri și culturi succesive devin simultane în imaginea spațială a orașului. Imaginea locului în care ne aflăm este rezultatul suprapunerii de secole (disocieri sau juxtapuneri), fie ele materializate sau nu, dată fiind conștiința locuitorilor.

Din păcate, aproape nimeni nu mai urmărește cromatica ambientală în ansamblul ei. „Constatăm că nimeni nu coordonează eforturile celor ce creează cromatica urbanisticii și arhitecturii, cu coloristica vehiculelor, a confecțiilor sau a altor mărfuri, cu cea a panourilor publicitare, a reclamelor de toate felurile sau cu cea a spațiilor verzi.” (P. Constantin, 1979, p.169). Ele alcătuiesc un spectacol cotidian ce acționează asupra echilibrului fizio-psihologic al oamenilor.

Din păcate, în ziua de azi, există prea puține persoane specializate care să-și exprime un punct de vedere care cuprinde problemele întregului ambient cromatic. Și chiar și așa, în puține cazuri apar în proiecte problemele curente ale cromaticii arhitecturii (indicații de culoare pentru fiecare componentă) însă aplicativitatea în real dispare. Din punctul meu de vedere, indiferent că esti urbanist sau arhitect, cromatica trebuie să fie o parte constitutivă, fundamentală a proiectului. Nevoia de exprimare a celui care creaza, nu trebuie să transpună orgoliul propriu mai presus de binele general. Culoarea nu poate fi element adjuvant în urbanism și arhitectură! Formele nu pot fi vopsite oricum ulterior proiectului!

Categoric forma și culoarea nu pot fi separate indiferent că se vorbește la scara obiectului de arhitectură, cât și la scara sistemului urban. Relația dintre urbanism și arhitectură nu poate fi exclusă. În acest context putem face referință la interpretarea conceptului „genius loci”, întucât reprezintă o interfață pentru relația dintre cele două domenii.⁵ Din punctul de vedere al lui P.Convert harta mentală și „genius loci” sunt extremitățile percepției locului. ⁶

Dacă am stabilit câtă de importantă este culoarea la nivelului orașului, de a organiza spațiile și obiectele (funcțional și estetic) în continuare pentru argumentarea ideii voi da câteva exemple de actualitate atât pozitive cât și negative.

O problemă majoră cu care ne confruntăm astăzi, în București ar fi culorile căpătate de imobilele de locuințe colective în urma programului de reabilitare termică a acestora. Categoric culoarea poate aduce varietate în unitate dacă ne gândim la marile bulevarde cu nesfârșite șiruri de blocuri, ce au devenit un reper negativ la nivel psihologic. Cunoaștem capacitatea culorii de a da profunzimi spațiale. Omul a simțit dintodeauna nevoia de culoare, însă nu sunt de acord cu modul haotic în care este folosită în acest context. „Goethe considera chiar că ceea ce conferă culorii calitate estetică este tocmai contrastul simultan”.

Este de înțeles o reacție la preponderența griurilor care aduce cu sine nevoia personali-zării printr-o reacție excesivă de culoare – exemplul din cartierul Rahova, însă modul arbitrar în care s-au amplasat culorile pe fațadele clădirilor duce la o imagine dezagreabilă a spațiului urban. Recomandabil este în cazul alegerii culorilor ca acestea să corespundă contextului urban sau geografic (exemplul din Bratislava-Dubravka, Slovacia).

5.„Genius loci” – definit ca o alegorie a locului, inventat de către cultura clasică a Antichității.

6.„Genius loci” – „Cochilia, grota, grădina, locuința, orașul, tot atâtea elemente care definesc genius loci sunt înlocuite acum prin alți termeni: plan, modul, suprafață, linii de fugă, transfer, circulație, schimb, virtualitate, hartă; locul este înlocuit de parcursuri. Este vorba de eliminarea unicității exprimate prin „geniul locului, pentru multiplicitate, schimbări, planuri de interferență”.

Utilizarea unor materiale specifice (lemn, mozaic, cărămidă, etc.), abordarea estetică – sunt în strânsă relaţie cu locul şi, pe lângă soluţia planimetrică şi volumetrică, vin să înscrie şi să particularizeze obiectul în contextul său. Culoarea devine astfel, expresia naturală a materialelor utilizate, accentul putând fi pus pe utilizarea acelora care oferă nuanţe şi game cromatice armonioase. Aici fac trimitere la exemple de mai sus: Tunisia (predomina albul) sau cazul Copenhaga (culori vii).

Desigur, o clădire poate fi galbenă, roşie, verde sau albastră, cazuri în care contrastul are la bază o motivaţie argumentată, oraşele italiene Manorola sau Burano oferind exemple concrete. Pe lângă culorile vii se pot folosi și tonuri pastelate care sunt alternative pentru evitarea obţinerii unei imagini supărătoare. Contextul climatic este, de asemenea, important, o casă amplasată într-o zonă preponderent însorită necesitând tratarea în culori deschise, care reflectă eficient radiaţia solară (exemple nenumarate în Grecia). Finisarea exteriorului casei prin utilizarea unei combinații de materiale naturale (piatră, cărămidă) şi tencuieli colorate (pornind de la alb, bej, ocru, etc.) oferă cea mai mare plajă de alternative pentru obţinerea unor combinaţii armonioase, durabile, viabile din punct de vedere estetic.

Într-o epocă în care totul este într-o continuă revoluție și evoluție, aduc la cunoștință noi psihologii de percepere a orașului și implicit a clădirilor privind vibrațiile create de mobilitatea culorilor (reclame și semnalizări luminoase). Un bun exemplu de proiect (elaborarea noului plan de iluminat) este Lyonul. Bogăţia a ceea ce este exprimat (clădirile istorice), dorinţa de a lua în considerare aspecte noi cum ar fi ecologia, inovaţia, crearea, temporalitatea, fac din cromatica luminii o disciplină cu drepturi depline în evoluţia oraşului, capabilă în felul său de a povesti planul.

Prin punerea în valoare a siturilor cele mai prestigioase ale oraşului şi reflectarea asupra evoluţiei cromaticii iluminatului funcţional, Planul de Iluminat, iniţiat în 1989, este o abordare totodată politică, tehnică şi artistică. Lumina nu mai este doar un element de siguranţă, ci se axează asupra esteticii, atmosferei şi a bunăstării vizuale. Acest caracter dublu între tradiţie şi inovaţie a permis Planului de Iluminare, să dobândească o calitate şi o amploare care a făcut din acest oraş unul de referință mondială în materie. Noul Plan de Iluminare este conceput ca un proces deschis, evolutiv, flexibil şi adaptabil de-a lungul timpului, tinand cont de:

– râuri, dealuri, siluete, drumuri principale ce stau la baza fundației topografice a oraşului;

– caută să managerieze viziunile şi multiplică panoramele asupra oraşului;

– podurile reprezinta puncte cheie;

– marcheaza peisajul construit: Basilica Fourviere, Turnurile Part-Dieu şi Duchère;

– intrările sau ieşirile din oraş sunt, de asemenea, elemente ce trebuie puse în evidenţă;

– caracteristicile esenţiale ale vieţii urbane şi domenii de activitate ale cartierelor;

– liniile de fortă din jurul rețelelor importante de transport local în comun;

– un consum mai mic și reciclare mai multă.

Concluzii.

Deoarece orașul și locuirea crează diferite tipuri de percepție, de comportament sau de memorare, calitatea vieții depinde de ele. Pe de altă parte variabila estetică depinde de tipul de relație cu alte profesiuni implicate (în mod obligatoriu arhitectul și urbanistul) care răspund pentru un proces decizional și operațional complex privind atât punerea în operă cât și utilizarea. Evident că nu se elimină variabilele sociale, economice și psihologice. Numai o cunoaștere și o codificare corectă a tuturor conceptelor menționate în lucrare pot sprijini un demers, o consecință care conduce la o soluționare oportună în practică. Indiferent din ce punct de vedere privim problematica culorii orașului, acesta rămâne un proces complex deschis noilor argumentări.

autor: Urb. Peis. Bucur (Luparu) Lavinia-Elena , UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM „ION MINCU”, BUCUREŞTI – ŞCOALA DOCTORALĂ „SPAŢIU, IMAGINE, TEXT, TERITORIU”

Bibliografie:

Cărți:

Assunto, Rosario, Peisajul și estetica, traducător Mărculescu,Olga , vol. I, București, Meridiane, 1986

Barry,Judith, Convert, Pascal, Pfnür,Rainer, Genius loci, Paris, E.L.A.,1993

Constantin, Paul , Culoare. Artă. Ambient, Bucureşti, Meridiane, 1979.

Eftenie, Mariana, Psihologia spațiului construit urban, București, Editura

Universitară „Ion Mincu”, 2006

Filimon, Liviu, Psihologia percepției, Bacău, Ed. Didactică și Științifică, 1993

Schulz, Christian-Norbert, Genius loci-Pasage, Ambiance, Arhitecture, Bruxelles,

Pierre Mardaga, 1990

Site-uri pentru fotografii:

http://www.cedratour.ro/images/uploaded/circuite/old/Copenhaga.jpg

http://3.bp.blogspot.com/_oC1P3RHXL4M/ScI0mc_lS0I/AAAAAAAADZM/aOcXeuEi9VI/s1600-h/manarola+Cinque+Terre.jpg

http://de.academic.ru/dic.nsf/dewiki/107541

http://www.ianandwendy.com/travel/tunisia/a-lovely-day-in-beautiful-sidi-bou-said.htm

http://www.romanialibera.ro/bani-afaceri/imobiliare/reabilitarea-termica-a-cladirilor-181231.html

http://www.lyon.fr/vdl/sections/fr/urbanisme/plan_lumiere_1/le_plan_lumiere__hi