TERITORIUL – ÎNTRE URBAN ŞI RURAL
Habitatul uman se defineşte de obicei prin rapelul la conceptele de spaţiu, loc, locuinţă, locuire. Rapoartele care se stabilesc între acestea sunt convergente în ceea ce priveşte centrarea pe prezenţa omului, ca element esenţial de definire. Viziunea antropocentrică structureză spaţiul, îi acordă semnificaţii, locul devine un decupaj spaţial la diferite scări.1
Teritoriul depăşeşte definirea prin resuse materiale şi/sau energetice, necesare supravieţuirii biologice şi apare ca resursă de simboluri, raportate la colectivitatea care îl ocupă. Din perspectivă biologică, teritorialitatea este expresia conexiunii existenţiale între spatial vital (teritoriu) şi specia animală2, acest concept evidenţiind mecanismele şi comportamentele recurente şi tipice diverselor specii de animale. Omul însă se diferenţiază prin socializare şi capacitate de abstractizare.
Raportarea implicită pe care o facem la modelele culturale de consum material şi energetic reprezintă de fapt raportarea la resursele simbolice ale teritoriului, devenit loc. In consecinţă, viziunile sociologizantă şi ecologizantă asupra teritoriului sunt în opinia noastră complementare şi reprezintă expresia a două categorii de necesităţi care definesc sinergic existenţa umană. Elementele naturale şi antropice (materiale, imateriale, instituţionale), coagulate într-un sistem teritorial dinamic şi deschis, evoluează de-a lungul istoriei pe un teritoriu definibil.
Înţelegerea astfel teritoriul ca un sistem care cuprinde două grupe majore de componente, sistemele funcţionale naturale şi cele antropice, care produc fenomene reciproc adaptative, astfel încât acestea constituie structuri şi sisteme coevolutive. Astfel, funcţionarea sistemului socio-cultural şi economic poate fi explicată şi prin accesarea resurselor materiale şi structural-funcţionale naturale şi apoi antropice ale teritoriului.
Dinamica temporală a celor două grupe de sisteme teritoriale reprezintă un fenomen istoric, manifestat atât în componentele sale materiale şi imateriale, cât şi în ceea ce priveşte mentalul colectiv, al populaţiei din respectivul teritoriu şi din afara acestuia. Intrucât structurile teritoriale implicate evoluează cu rate ale schimbării diferite, – sensurile (semnificaţiile) schimbărilor pot fi diferite pentru fiecare structură funcţională teritorială.
Teritoriul poate fi înţeles şi ca o multitudine de locuri3, dar rămâne o realitate complexă, un sistem care reuneşte elementele structurale naturale cu cele socio-economice, considerată « suport necesar existenţei umane… [asigurând] funcţii… ce depăşesc simplul rol de suport fizic, integrând toate sensurile şi semnificaţiile reieşite dintr-o locuire continuă».4
Utilizând o serie de instrumente (tehnologice şi culturale), omul, spre deosebire de celelalte vieţuitoare, îşi constrieşte habitatul propriu, modificând profund factorii de mediu, atât în interiorul, cât şi în afara teritoriului aşezărilor umane. Rezultă un sistem (al aşezărilor umane), cuprinzând structuri spaţiale, tehnologice, funcţionale, informaţionale şi culturale orientate către satisfacerea completă şi complexă a necesităţilor sale, şi anume habitatul uman, oicumena.
Resurse şi existenţă
Principalul obstacol întâlnit în procesul îndelungat şi continuu de expansiune a speciei umane în cadrul spaţiului geografic şi de modificare a mediului l-a constituit energia disponibilă.5 Diversificarea formelor şi domeniilor de utilizare a energiei antropice (tehnologică)6 a condus către modificări profunde şi din ce în ce mai rapide ale mediului. Utilizarea noilor surse de energie « a fost poate semnalul cel mai semnificativ al trecerii de la epoca modernă la cea contemporană»7.
Creşterea eficienţei muncii în agricultură a determinat printre altele şi eliberarea unor mari resurse de forţă de muncă şi specializarea la nivel individual şi al grupurilor sociale, creind condiţile apariţiei oraşelor. Mărirea cantităţii de energie antropică disponibilă este posibilă prin creşterea complexităţii canalelor de absorbţie a resurselor de către societatea umană, din acest punct de vedere reţeaua de localităţi reprezentând prin structura şi funcţiunile sale unul dintre canalele majore de acces intens şi continuu la resursele complexe ale Capitalului Natural8.
Dar spre deosebire de această “mecanică” simplă, legată în mare măsură de nivelul elementar al existenţei, nevoia umană de a aparţine la ceva pe care îl cunoaşte, satisfăcută prin intermediul texturilor şi graniţelor recognoscibile care definesc un anume caracter al locului, aparţine exclusiv omului ca fiinţă socială, supus unor aspiraţii care depăşesc sfera animalităţii.
Din perspectivă teritorială, aspiraţiile se modifică în special în funcţie de trei procese principale, interrelaţionate: urbanizarea, industrializarea (sau transformarea economiei) şi informatizarea (iar mai nou globalizarea comunicaţiilor şi a pieţelor).
Cu titlu de ipoteză, putem afirma faptul că amploarea modificărilor în unitatea de timp (fizice, sociale, culturale) ale unei populaţii umane este dependentă şi direct proporţională cu densitatea energiei (în sens de resurse), care o susţine.
Rural şi urban: două modalităţi de structurare a teritoriului
Din perspectiva modalităţilor majore de structurare a sistemului aşezărilor umane, de regulă sunt amintite două forme: rural şi urban, acestea putând fi privite inclusiv ca reprezentând doua paradigme ale existenţei civilizaţiei umane.
La nivel structural, urbanul corespunde unui atribut calitativ care oglindeşte nivelul de echipare complexă a aşezării umane, exprimabil prin gradul mai ridicat de confort de care beneficiază populaţia urbană prin raportare la cea rurală sau suburbană,9 pe când ruralul este o aşezare monocentrică şi monofuncţională din punctul de vedere al distribuţiei dotărilor urbane, respectiv al funcţiunilor adăpostite. Desigur, distincţia rural-urban implică şi probleme de scară spaţială a agregărilor umane, dar şi de funcţii şi mai ales de calitatea rezultată (sau dezirabilă a vieţii).
La nivelul locuirii, locuinţa rurală îşi este autosuficientă, în sensul că integrează spaţial toate funcţiunile necesare actului locuirii, pe când cea urbană se sprijină pe extensii funcţionale (zone şi dotări înalt specializate), în teritoriul oraşului. Acestor elemente li se adauă şi cele generate de o serie de schimbări în structura familiei în modelul european. Faţă de familiile extinse vertical (mai multe generaţii) şi orizontal (mai multe grade de rudenie), caracteristice ruralităţii, civilizaţia industrială şi oraşul au dat naştere treptat unor structuri familiale care au evoluat de la familii numeroase în locuinţe mici, până la situaţia unor locuinţe mai mari, dar cu mai puţini copii.10
O altă distincţie între urban şi rural poate fi operată din punctul de vedere al peisajului cultural: la nivelul percepţiei coerente din perspectiva populaţiei locale rurale, are loc un proces de integrare a peisajului în sistemul de valori curente şi la nivelul mentalităţilor individuale şi de grup, constituind o parte semnificativă a ansamblului de motivaţii privind activităţile curente (cele agricole), direct legate de producţia hranei, pe când în urban, această integrare are loc numai la nivelul simbolic al elementelor care definesc statutul de apartenenţă la locul respectiv.
Procesele agresive de urbanizare încep să conducă în spaţiul rural către pierderea înţelegerii holistice asupra peisajului de către locuitorii acestuia, existând semne că la nivelul civilizaţiei informaţionale asistăm la o perioadă de reaşezări a lumii satelor într-o nouă matrice culturală.
Dacă în societatea industrială puteam distinge cu claritate între doua atitudini (rural – urban), privind acesul şi utilizarea energiei, a informaţiei şi a organizării productiei, în prezent liniile de demarcaţie devin fluide şi se estompează. Mai mult, copierea în rural a unui stil de viaţă urban (apare muncitorul agricol, ca individ specializat pentru operaţiuni efectuate într-un cadru instituţional şi organizatoric diferit de acela tradiţional, care era marcat de o puternică structură şi funcţională autarhică), fără beneficia de resursele tuturor reţelelor funcţionale urbane, are drept consecinţă previzibilă sărăcirea peisajului rural de semnificaţii şi pierderea în anonimat prin uniformizarea sa în plan fizic.
In cazul comunităţilor rurale care prezintă o accesibilitate fizică mai mare faţă de centrele urbane are loc o cuplare a segmentului activ al acestora la ritmurile industriale şi de servicii (de regulă diurne sau săptămânale, în opoziţie cu cele tradiţionale, supuse în special ciclurilor naturale ale vegetaţiei), precum şi trecerea către alte structuri de organizare a muncii.
In plus, modernitatea tehnică şi culturală, asigură un grad din ce în ce mai ridicat de difuzie a valorilor urbane în rândul populaţiei rurale şi, pe cale de consecinţă, determină mutaţii profunde în stilul de viaţă al acesteia. Peisajul cultural rural nu mai exprimă circuitul vital, natural şi antropic, care a generat o anume configuraţie teritorială. In această siuaţie, clivajului cultural urban/rural capătă o altă semnificaţie, legată de pierderea înţelesurilor profunde pe care fiecare dintre comunităţi le are una despre valorile specifice proprii şi ale celeilalte. Mutaţiile posibile cuprind şi sfera mentalităţilor, a percepţiilor , cu impacte majore şi în ceea ce priveşte producţia artistică, modul de viaţă şi în ultimă instanţă înţelegerea complexă a propriului mediu de viaţă.
Dizolvarea teritoriului urban în rural sau înglobarea ruralului în urban?
Cu toate acestea, chiar în condiţiile difuziei modelelor urbane de locuire, sunt prezente încă o serie de trăsături distinctive ale spaţiului rural în raport cu acela al aşezării umane de tip urban. Spaţiul rural, legat direct de ciclurile naturii, de succesiunea anotimpurilor, de resursa primară economică reprezentată de elemente naturale (terenul agricol, cel forestier, resursa acvatică), de acoperirea cu vegetaţie a aşezării umane rurale în mult mai mare măsură decât cea urbană, evidenţiază o inerţie mai mare în principiile de bază care stau la originea activităţilor economice, al cutumelor (atât din sfera tehnicii de prelucrare a resurselor cât şi a sferei mentalităţilor), dar şi la cele care vizează aspectele vizual/simbolice şi într-o bună măsură, manifestările cu caracter artistic.
In urban, organizarea activităţilor, a spaţiilor specializate şi nu în ultimul rând a grupurilor sociale se structurează mai ales pe principiul reţelelor, ceea ce asigură un grad ridicat de adaptabilitate şi de generare a soluţiilor faţă de problemele puse de expansiunea urbană (cea fizică în special).
Plecând de la situatia specială reprezentată de periferie, de regula studiată în urbanism în raport cu “centrul” reprezentat de marele oraş, putem încerca o generalizare a zonei de frontieră dintre două lumi, urbanul şi ruralul. Considerând marginalitatea ca o caracteristică a periferiei (nu numai în sens spaţial), aceasta “marchează o zonă de dezagregare a întelesurilor, deoarece acolo se ciocnesc mentalităţi, întelesuri diferite, care se bruiază reciproc.”11 Difuziunea reciprocă rural/urban ilustrează acest efect de margine, caracterizat de confuzii manifeste în toate planurile sistemului socio-economic, dar şi de potenţialităţi latente de dezvoltare.
In ciuda unei aparente cantonări în propriile tipare, oecumena agricolă este rezultatul transformării continue a peisajului rural, deşi ratele mai reduse ale schimbării, comparative cu cele ale urbanului, pot întreţine iluzia unei permanenţe. Cu toate acestea, spaţiul rural contemporan devine preponderent spaţiu de producţie şi mai puţin spaţiu de vieţuire tradiţională (locuire, în sens complex, dincolo de structurile fizice, care includ şi structurile psiho-socio-culturale), apropiindu-se de structuri şi ritmuri de viaţă caracteristice urbanului.
Aspectele valorizării (ierarhizării) elementelor care determină evoluţiile teritoriale între urban şi rural sunt strâns legate de posibilităţile civilizaţiei de a-şi modela mediul fizic de viaţă. Omul, de-a lungul istoriei, manipulează cantităţi din ce în ce mai mari de energie, iar impactele asupra calităţii mediului sunt din ce în ce mai ample şi mai complexe şi se manifestă mult mai repede, graţie efectelor cumulative şi sinergice ale acţiunilor antropice.
Aspecte ale schimbării se manifestă nu numai la nivelul structurilor teritoriale care se referă la elemente fizice, ci şi la acela al mentalului colectiv. Peisajul imaginar cuprinde o serie de reprezentări subiective, la nivel individual şi de grup, cu impact în planul valorilor, al atitudinilor şi al comportamentelor si manifestări semnificative pe celălalt palier, al patrimoniului, cu certe implicaţii în cel al politicilor de dezvoltare socio – economică.
Pe cale de consecinţă, mediul natural şi cel social este supus unor schimbări continue de sens şi semnificaţie prin chiar dinamica istorică a dezvoltării teritoriale: sensuri iniţiale care se pierd, alte poziţii pe scara de valori a populaţiei respective atribuite diferitelor sale elemente, altă importanţă de natură economică, ieşirea din cotidianul vieţii obişnuite, impacte culturale externe, dintre care cele mai semnificative par a fi cele induse de globalizarea culturală.
Ideile despre o nouă relaţie rural/urban generatoare a unei alte realităţi teritoriale au fost prezente în ideile lui Ebenezer Howard (1880 şi 1898 în “Garden City of Tomorrow”), ale arhitectului american Fank Lloyd Wright (Broadacre city, 1958 – un oraş descentralizat, bazat pe principiul dispersiei populaţiei în loturi individuale), în care cele două forme de agregare ale comunităţilor umane se întrepătrund funcţional şi spaţial (la scară teritorială), ajungându-se la ideile urbanistului grec Doxiadis (Ekistica 1968), care ajunge la viziunea unui unic oraş mondial, capabil să anuleze practic distincţiile tradiţionale dintre urban şi rural. In aceeaşi logică, Jacqueline Beaujeau-Garnier, încă din anii ’60 atrage atenţia asupra “oraşului care se dizolvă în rural”, existând riscul de a avea o încrengătură urbană unde oraşul nu are mai mult sens decât satul.12
In fine, este enunţat şi conceptul de civilizaţie post-urbană (Francoise Choay), ca reacţie intelectuală faţă de dezvoltări care şi-au pierdut sensul tradiţional de apartenenţă la urbanitate. “Urbanizarea se propagă după liniile de forţă trasate de reţelele marilor echipamente”.13
Putem afirma că există o dinamică a urbanizării care tinde să uniformizeze teritoriul, prin descreşterea densităţilor (construcţii, activităţi) – în fapt deconcentrarea raportată la teritoriu – dar pe de altă parte înghiţirea ruralului de către oraşul care îşi impune valorile şi stilul de viaţă. Apariţia termenului rur-ban evidenţiază acest fenomen. Dinamica dezvoltării evoluează către difuziunea culturii, a mentalităţilor, orientate către un mod de viaţă unic. Cu toate acestea, elementele ale unui melanj rural/urban poartă în germene un potenţial esenţial pentru dezvoltarea teritoriului, care rezultă chiar din diversitatea14 sa.
Faţă de aceste abordări, rămâne valabilă întrebarea dacă oraşul, aşa cum îl cunoaştem astăzi, poate să rămână un model de viaţă. Totuşi apreciem că la nivel practic, problema generală care se pune este aceea de a-i proteja caracterul său de centru social, conservat de-a lungul istoriei, în armonie cu vecinătatea naturală sau socio-economică.
Bibliografie
-
Remy, Jean şi Voye, Liliane Milieu, Raport social et conflit, în Sociologie urbaine et rurale, sous la redaction de Jean Remy, Editions L’Harmattan, Paris, 1998
-
Benedetto Todaro – Teritorialita e forma urbana în Manfredi Nicoletti- L’Ecosistemo urbano- Edizioni Dedalo Libri, Bari, 1978
-
Ianoş, Ioan, Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000
-
Massimo Livi Bacci, Populaţia În istoria Europei, Construcţia Europei, Ed. Polirom, Iaşi, 2003
-
Gusti, Gustav, Forme noi de asezare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1974
- Greed Clara-Introducing Town Planning: Longman Scientific & Technical, 1993
-
Solomon Marcus, Centru şi periferie, în Secolul XX, nr.385-387/4-6/1997
- Beaujeu-Garnier Jacqueline, Chabot Georges-Traite de geographie urbaine, Librairie Armand Colin, Paris, 1963
- Choay, Francoise-Alegoria patrimoniului, Editura Simetria, 1998
- * * * Principii directoare pentru dezvoltarea teritoriala durabila a Continentului european elaborate de catre Comitetul Înaltilor Functionari CEMAT, Hanovra, 7- 8 septembrie
1 Remy, Jean şi Voye, Liliane Milieu, Raport social et conflit, în Sociologie urbaine et rurale, sous la redaction de Jean Remy, Editions L’Harmattan, Paris, 1998, pag. 105, insistă şi asupra faptului că « elemente eterogene… nu au relaţii între ele decât prin spaţiu şi prin noţiunea de scară, de teritoriu pertinent »
2 Benedetto Todaro – Teritorialita e forma urbana în Manfredi Nicoletti- L’Ecosistemo urbano- Edizioni Dedalo Libri, Bari, 1978
3 Locul definit ca întindere limitată, creată (pregătită) de om pentru scopuri definite, care implică identificarea unei zone dinăuntru şi a uneia dinafară, iar în spaţiul existenţial, posibilitatea admiterii existenţei mai multor astfel de locuri (N.A.)
4 Ianoş, Ioan, Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000, pag. 21
5 Massimo Livi Bacci, Populaţia În istoria Europei, Construcţia Europei, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pag. 21
6 Energie antropică – Energie exogenă celei mecanice produse de către organismul uman sau animal, implicând utilizarea energiei tehnologice, posibilă datorită organizării complexe sociale şi culturale a umanităţii (N.A.)
7 Op. cit. pag. 21
8 Totalitatea reţelelor ecologice naturale, seminaturale şi antropizate care poate funniza resurle regenerabile şi nergenerabile, precum şi o serie de “servicii de mediu” (stabilitate climatică, absorbţia prin porcese bio-geo-chimice ale produselor meabolice de dezasimilaţie s.a.) N.A.
9 Gusti, Gustav, Forme noi de asezare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1974, p. 49.
10 Greed Clara-Introducing Town Planning: Longman Scientific & Technical, 1993, p. 77 şi urm
11 Solomon Marcus, Centru şi periferie, în Secolul XX, nr.385-387/4-6/1997, pag. 297
12 Beaujeu-Garnier Jacqueline, Chabot Georges-Traite de geographie urbaine, Librairie Armand Colin, Paris, 1963, p. 462
14 “Principalele potentialitati ale Europei, pe care e important sa le valorifice, rezidă în diversitatea peisajelor si culturilor care au dat caracter teritoriului”, Principii directoare pentru dezvoltarea teritoriala durabila a Continentului european elaborate de catre Comitetul Înaltilor Functionari CEMAT, Hanovra, 7- 8 septembrie 2000 (2000), pag 3
autor: Conf. Dr. Arh. Cătălin Sârbu
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” Bucureşti