Rolul intelectualului în viața publică

Am primit însărcinarea de a vorbi despre rolul intelectualului în viața publică. Mi se pare nimerit de a defini întâi conceptul de intelectual așa cum s-a închegat în mine și pentru aceasta voi încerca să vă schițez portretul omului sub a cărui invocare s-a luat inițiativa creării acestui cerc, inițiativă la care m-am alăturat și eu. Constantin Stere pentru mine a fost, în primul rând, un intelectual iar nu un om politic. Am întîi mărturia lui. Sunt mulți ani de atunci când l-am întrebat cum își vede el viitorul. Și mi-a răspuns: «Eu nu sunt om politic. Eu sunt un publicist, un om care gândesc asupra lucrurilor importante, de interes obștesc și care simt chemarea să îndrumez lumea».

De altfel o frază din penultimul volum al marei sale opere conține aceiași mărturisire. Ion Răutu vorbind despre sine însuși ca despre un cugetător și un sociolog spune ceea ce a visat, – după cum știm însăși Constantin Stere: să las o operă mare de sociologie pentru care de-a lungul anilor a adunat foarte mult material. M-am întrebat de asemenea ce i-a lispit ca să se simtă cu adevărat om politic? Care sunt însușirile pe care trebuie să le întrunească un om politic și care din aceste însușiri i-au lipsit lui? Dacă ne luăm după Max Weber, un economist și un sociolog, care se bucură de o considerație mondială, însușirile care caracterizează mai presus de toate pe omul politic sunt: 1.Pasiunea; 2.Simțul de răspunere; 3.Simțul proporțiilor și al distanțelor. Prin Pasiune se înțelege slujirea pasionantă a unei cauze. Dar Pasiunea, ea singură, nu poate face pe omul politic. Ea lesne degenerează într-un zbucium care poate fi armonic dar care nu e decât steril. Trebuie să se adauge simțul de răspundere față de cauza care l-a pasionat. Simțul de răspunere care trebuie să ducă la o acțiune chibzuită. Și aceasta nu implică o însușire însemnată. Realitatea să se oglindească într-o minte concetrată, clară, rece.

Și mai departe aceasta nu presupune să știi să păstrezi distanța cuvenită față de lucruri și față de oameni. Deci se cere ca în aceiași ființă să fie alături de pasiunea aprinsă și mintea rece. Politica nu se face cu sufletul, ci se face cu capul. Dar dacă nu intervine decât mintea rece, lesne poate degenera într-un joc intelectual și frivol fiindcă izvorul acțiunii trebuie să vie din adâncul marei pasiuni. Am spus că omul politic în înțelesul înalt al cuvântului trebuie să-și stabilească distanțele față de lucuri, față de oameni și față de sine însuși, iar nu numai față de ceilalți oameni, căci nu poți fi om politic, fără o altă însușire normală: voința de putere. Se înțelege că lesne poți cădea în satisfacția amorului propriu și să trădezi astfel cauza. Un cugetător englez din secolul al XVII-lea a spus într-o formă concisă că cea mai înaltă seriozitate a omului, izvorul curent al satisfacției omului, stă în simțirea de sine(Sentire ipso). Adică să ai despre tine o idee măreață.

Să ai un termen de comparație care să-ți îngăduie să ai despre tine o părere mare. Omului politic i se cere aceasta. Așa caracterizează situația și Max Weber. Ce i-a lipsit lui Stere din toate acestea ca să se poată simți om politic iar nu numai cugetător și sociolog. Poate instinctul de putere. Am avut această impresie. Cu toată aparența lui masivă și dominatoare, el nu era dominator decât în virtuți și ceea ce îl împiedica să fie dominator în înțelesul curent era infinitul său respect pentru ființa omenească. În mod latent era gata să-și găsească egalul în aspirații în ceilalți. Pasiunea înaltă pentru o cauză aceasta a fost esența vieții sale. Avea simțul răspunderilor. Cine-i cunoaște trecutul știe că onorurile nu l-au atras niciodată. După răscoalele țărănești care i-au aprins o nădejde mare spre mai bine în această țară, când după trei ani de guvernare i s-a oferit un minister, l-a refuzat.

Pentru un om care are de realizat o idee ce poate să însemne un loc în guvern în condiții care nu-i mai pot îngădui realizarea ideii și când în 1913 s-a deschis problema reformelor pentru care a pregătit opinia publică în calitatea lui de publicist și când i s-a cerut să ocupe un loc însemnat în guvern, a chibzuit situația și a găsit că în afară de guvern poate lupta mult mai eficace și a refuzat. Fapta aceasta – dacă vreți – privită din punct de vedere înalt e măruntă. Dar ea caracterizează pe omul care într-adevăr se simte în serviciu comandat pentru o idee care îi supraviețuiește.

Nu ne-am dat seama de ce omul acesta nu s-a simțit om politic. Nu i-am fost asociat în acțiunea sa politică. Legăturile mele cu dânsul au fost de natură curat intelectuală, răzlețe dar cu un caracter de mutuală înțelegere, în privința căreia nu insist. Mă simt în drept să-l consider ca pe un intelectual, ca pe un tip înalt de intelectual, ca pe un intelectual pe care îl putem alătura de concepția cea mai înaltă pe care ne-o facem despre un zeu. Care era formațiunea lui? Vă e cunoscută. Era extraordinar de largă, era sublimă. Cele ce s-au spus despre el mă dispensează de a intra în amănunte. Oricine știe că era originar dintr-o familie boierească, bogată, iar împrejurările vieții și desigur și era revoluționară rusească l-au făcut să se simtă aproape de cei mulți. A intrat în mișcarea revoluționară rusească și a suferit consecințele. Deportat de tânăr în Siberia, i-a fost din punct de vedere al formării personalității să ia contact cu orizontul infinit eliberat de meschinăriile în care cădem în împrejurări cu totul provinciale, să ia contact cu lumea revoluționară deportată în Siberia. Viața din Siberia a avut asupra lui un efect diferit de cel avut asupra altora, cărora li s-a impus acest regim. Pe unii regimul i-a strivit iar pe alții i-a ridicat. Cei înzestrați cu o tensiune sufletească și intelectuală însemnată au găsit acolo stimulente pentru o dezvoltare a personalității. Cei intrați într-o mișcare sunt mânați de fel de fel de motive. Cine poate cunoaște mobilul care mișcă spre aceiași țintă oameni de o constituție sufletească și de valoare intelectuală atât de diferită. Unii ajung prin mimetism la drumul care duce la martiraj. El ne-a descris suferințele prin care trecut și problemele care i-au frământat mintea. Ne-a vorbit de zbuciumul care se trage spre adâncuri și de cel care te înalță spre ceruri. De aceea își dă iluzia libertății de hotărâre, când în realitate e un factor pe care nu-l deslușești. E problema cea mare a legăturii dintre materie și conștiință, dintre fiziologie și suflet care te obligă să te întrebi ce mai prețuiesc idealurile dacă mișcarea maselor e reflexul unei mișcări moleculare. Am putea să ajungem la acea convingere supremă care te împinge la jertfirea de sine ca la un act suprem de frământare morală. E o problemă care se poate pune oricărui om care se știe capabil să se jertfească pentru o idee. Iată tipul de intelectualitate spre care trebuie să tindă fiecare. Zbuciumul său a rezultat din cunoașterea filozofiei din decursul veacurilor. A căutat răspunderea în filozofie, care nu i-a dat nici o satisfacție. Nu putea să-i dea lui soluția Hegel. Nu putea să-l satisfacă soluția lui Marx pentru care ce e sprititual nu e decât supra-structură a procesului material.

L-am întrebat ce i-a adus liniștea. Ea i-a venit din studiul unui filozof german, Riehl. E greu să vă expun în mod convingător în puține fraze ceea ce l-a liniștit pe Stere dar după cum mi-a reprodus el lucrurile s-au petrecut în felul acesta: imposibilitatea de a explica raporturile dintre materie și conștiință nu e o pseudo-problemă. Materia ne e cunoscută prin fenomenul care se petrece în conștiința noastră, prin datele primite de simțul excitațiunii, primite de simțurile noastre – câte le avem – și cum sunt ele alcătuite. Din aceste date noi construim materia, materia moartă, ca și materia noastră vie, corpul nostru pe care credem că-l cunoaștem. Câți dintre noi își cunosc înfățișarea? Expresia noastră sufletească nu ne-o poate da nici un film. Dar ce știm și despre noi înșine? Datele acestea le știm. Conștiința a fost înfăptuită în sânul naturii printr-o tratare a substanței vii timp de sute d e milioane de ani. Se dau două miliarde de ani pentru viața pe pământ. Se poate că faptul acesta să nu aibe decât o semnificație cu totul accesorie. Căci în această conștiință creată prin forțele naturii ea de abia a fost înfăptuită. Cu această conștiință atât de curios alcătuită simți că reprezinți o forță a naturii. Și de aceia nu m-a mirat când odată întrebându-l dacă cunoaște versurile unui cugetător francez care a fost și poet, Jean Naria Guyot, mort la 33 de ani, contemporan cu Nitsche și unul din filozofii însemnați ai epocii. L-am întrebat dacă cunoaște o poezie intitulată L’Analyss spectral, în care, cu prilejul descoperirii analizei spectrale face o serie de considerațiuni filozofice. Poezia aceasta a stârnit în sufletul unui om o rezistență mare sufletească o adevărată furtună. L-am întrebat dacă nu i-a produs vreo impresie de tristețe.

Mi-a răspuns că nu. Căci Riehl i-a dat liniștea în viață. Nu mai m-am mirat de chipul cum se prezenta acest om. El avea o liniște deplină, o tărie de convingeri la antipodul fanatismului dar nezguduită. Mi-am amintit atunci o vorbă istorică spusă de Luther care a fost rostită de le în fața dietei de la Worms: «Aici stau, aici sânt și nu pot fi altfel»? Iată ce mi se pare că văd în orice moment în Stere. Și simt o recunoștință față de viața care mi-a îngăduit să văd aevea o asemenea personalitate. El și-a găsit rostul lui în viață și în lume. Dacă adoptăm acest fel de a simți, ce rezultă pentru noi de aici. Dar mai trebuie să adăugăm un lucru: ce reprezentăm noi din punct de vedere biologic? O individualitate cu totul trecătoare. Rezultat pe deplin al hazarduluui biologic, rezultat din jocul legii probabilității. Ce tristețe se coboară în sufletul nostru când prindem contact cu legile experimentale ale eredității care ne arată acest lucru într-un chip indiscutabil. Și cu toate acestea este clar că făptura noastră în sine nu poate fi un factor în evoluția vieții noastre. E nevoie să reacționăm ca să putem restabili sentimentul acesta de oameni care au de împlinit un rol într-un complex imens și atunci simțim limpede o singură soluție: noi, așa cum ne-au alcătuit legile probabilității în cadrele pe care ele ni le-au dat, trebuie să fim vehicule pentru ceea ce poate fi mai nobil și mai înalt în sufletul omenesc. Mi se pare că am precizat cum înțeleg pe intelectual. Intelectualul trebuie să se cultive, trebuie să capete cunoștințe asupra lumii din afară, să-și facă o concepție, să se formeze, să se adâncească sufletește și să ajungă până la întrebarea care e generatricea acestei lumi, forța prin care ea se explică. Niciodată nu va putea să cunoască mai mult cu vehiculul său, cu conștiința sa care trebuie umplută de mișcările conținute în conceptul de individualitate umană. El trebuie să fie ca o lentilă care strângând razele de lumină să le răspândească mai departe. Și tu singur nu vei putea reprezenta omenirea întreagă. Toți ceillați intelectuali sunt în aceeași situație cu tine: aceleași îngrămădiri de materie organică, aceiași organizare a hazardului. Și acum se conturează unitatea spirituală a omenirii și datoria spirituală a  omului în chipul următor: a servi, a servi. Noi vom căuta să aducem în discuție probleme care sunt azi hotărâtoare pentru existența în societate și pentru lămurirea noastră înșine. Desigur că mulți se vor prezenta cu asemenea probleme. Cred că am caraterizat îndeajuns ținta noastră: punerea muncii noastre intelectuale în serviciul interesului obștesc.

autor: Francisc Josif Rainer