Reeducarea prin tortură în perioada dejistă. Studiu asupra experimentului Pitești

Secolul al XX-lea s-a remarcat prin mișcările sale totalitare care au venit sa-l individualizeze în istorie: nazism, fascism și comunism. Studiu de față are ca scop  analiza unui fenomen carceral care a fost un produs al totalitarismului de tip comunist și care si-a avut rațiunea în crearea „omului nou”. Înainte de a începe analiza efectivă considerăm necesară o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor totalitarismului. Termenul de „totalitarism”, din punct de vedere semantic, transmite ideea de totalitate, de întreg, a cuprinde totul. Pornind chiar de la acestă consideraţie putem determina un aspect esenţial al „corpului politic totalitar” şi anume “încarcerarea întregii societăţi înăuntrul statului, o dominaţie politică atotcuprinzătoare asupra vieţii extrapolitice a omului”^[1]. Trebuie însă precizat că scopul fundamental nu era acela de a îngloba totalitatea, ci de a

 schimba această totalitate – înglobarea acestei totalităţi era doar o etapă a procesului de transformare a societăţii, un mijloc în realizarea obiectivului suprem, de a anula societatea existentă şi a crea o alta în loc, originală în mod integral.

   Prin instaurare, totalitarismul a determinat schimbări radicale şi totale prin dezvoltarea unor “forme” noi, distrugând astfel tot ceea ce a însemnat tradiţie specifică unui stat (politică, socială, juridică) în ideea exercitării unei dominaţii ulterioare totale. După cum afirma Zbigniew Brzezinski, „esenţa originală a totalitarismului este să pulverizeze toate unităţile sociale existente, urmând să substituie pluralismului precedent, printr-o unanimitate omogenă, modelată după exemplul ideologiei totalitare”^[2]. Ideologia totalitară privea nu transformarea lumii exterioare, ci o transformare a naturii umane – organizarea unei imense pluralităţi, respectiv fiinţele

 umane ca şi cum umanitatea nu ar fi decât un singur individ. În acest sens, dominaţia totală era atribuită unei lumi de reflexe condiţionate, populate în consecinţă de specimene umane lipsite de cel mai mic simţ al spontaneităţii, nişte marionete ale sistemului.

Tzvetan Todorov propunea analizarea regimului totalitar ca şi când acesta ar fi asemenea unui maniheism: lumea era structurată în două emisfere: pe de o parte cei buni, iar de cealaltă parte cei răi, sistemul având drept sarcină eliminarea celei de-a doua categorii. În acest sens, apare introdusă teroarea ca practică a politicii cotidiene, a dictaturii proletariatului. Vorbim în acest context de teroarea poliţienească “însărcinată” cu tortura, crimele în masă, ameninţările la care vin în adăugare o serie de instituţii specifice, cum ar fi lagărele (lagărele  reprezintă forma de distrugere a libertăţii şi de aplicare a torturii, neexistând certitudinea eliberării din acest spaţiu pentru deţinuţi). În acelaşi timp la nivelul statului, teroarea s-a manifestat prin diferite forme care vizau o supraveghere permanentă a persoanelor, orice urmă de comportament care contrazicea politica statului fiind denunţată şi sancționată cu pedepse diferite, ce se puteau prelungi atât din punct de vedere temporal, cât şi din punct de vedere personal, respectiv aplicarea pedepsei şi asupra unor membrii apropiaţi condamnatului (deportare, pierderea unor drepturi, a locuinţei, a locului de muncă, a dreptului de a efectua studii universitare).

   Teroarea a fost îndreptata astfel spre realizarea obiectivului de dominaţie supremă, iar mijloacele pe care le utiliza difereau în funcţie de circumstanţe. În cadrul sistemelor totalitare, violenţa ajunge să dobândească în final o legitimare multiplă: era într-o primă accepţiune lege a vieţii precum şi a supravieţuirii, dar mai mult decât atât era un avantaj pentru cel care deţinea adevărul ştiinţific: “la ce bun să te iroseşti în discuţii cand ştii unde trebuie să te duci şi ce trebuie făcut?”^[3]. Revenind la structurarea lumii în două categorii, sistemul totalitar elimina existenţa neutră: categoria care reprezenta opozanții trebuia  eliminată, în vederea constituirii unei lumi din care lipsea alteritatea şi pluralitatea.

Pornind de la ideile politice ale lui Carl Schmitt, politologul italian Dominico Fisichella[4] a dezvoltat o teorie privind totalitarismul fundamentându-se pe distincţia amic–inamic. Acesta sublinia că regimul încearca să anuleze normele statului de drept şi să radieze ordinea anterioară prin dizolvarea conceptului de familie şi societate. Mai mult, inamicul, devenit „duşman al poporului”, nu mai era privit în raport cu faptele sale trecute, ci era o „proiecţie a viitorului”[5]. În acest sens s-a constituit universul concentraţionar, care nu poate fi comparat prin complexitate şi violenţă cu nicio formă de detenţie anterioară. Termenul de „dușman al poporului” a fost utilizată pentru prima oară de către Lenin în anul 1917, zece ani mai târziu fiind reintrodus de către Stalin pentru a se referi la Troțki și la discipolii săi. În perioada Marii Terori sintagma de „dușman al poporului” a fost des întrebuințată,  ea vizând conform lui Lavrenti Beria „nu doar pe cel care comite sabotajul, ci și acela care se îndoiește de justețea măsurilor luate de partid”[6].

România, ca parte a blocului sovietic a cunoscut după 1947 caracteristicile sistemului totalitar. Noile practici aplicate în viața politică și socială veneau să asigure controlul și dominația totală asupra unei populații în care pluralitata trebuia să dispară. În acest sens, cei care se împotriveau noii orânduiri trebuiau eliminați deoarece reprezentau un factor de risc sporit. Experimentul Pitești se încadrează în logica regimului de a-și suprima combatanții dar își are propriile specificități. Închisoarea de la Piteşti a devenit renumită prin violenţa fără limită care a fost aplicată în cadrul său, Aleksandr Soljenitân, considerănd-o drept ceea mai teribilă barbarie a lumii contemporane. Timp de doi ani s-a practicat o tehnică străină până atunci spaţiului carceral românesc, reeducarea deţinuţilor politici de către alţi deţinuţi, prin mijloce violente şi tortură.”Experimentul Piteşti” a fost un proiect gandit meticulos, până la ultimul detaliu de regimul comunist şi de nou înfiinţata Securitate, şi viza distrugerea oricărei forme de opoziţie a tinerilor. 

Proiectul a fost importat din Uniunea Sovietică de către noua elită politică. Reeducarea prin tortură a reprezentat cel mai draconic mijloc prin care regimul comunist, proaspăt instalat vroia să-şi anihileze combatanţii. În închisoarea de la Piteşti, principalele victime au fost studenţii anti-comunişti supuşi la o serie de metode de tortură crunte, care duceau victima la limita suportabilităţii. Au existat două tipuri de torturi care se aplicau: tortura fizică şi tortura psihică. Programul a avut la bază teoriile sociologului şi pedagogului rus, Anton S.Makarenko privind criminalii de drept comun. În centrul planului se află ideea de conştientizare de către deţinut a faptului că este un declasat a cărui unică salvare se află în dobândirea sprijinului partidului. Pedagogia lui Makarenko a fost astfel institutionalizată şi în spaţiul carceral autohton.

  Ceeea ce avea să devină reeducarea de la Piteşti, a fost pregătit într-o altă închisoare la Suceava, în perioada 6 ianuarie-19 septembrie 1949 când s-a desfăşurat prima încercare de reeducare a deţinuţilor politici din România comunistă.^[7] Spre deosebire de experimentul Piteşti, reeducarea de la Suceava nu a fost însoţită de violenţă, ea a constat în citirea în colectiv a literarurii ideologice, sprijinirea anchetatorilor cu informaţii despre persoanele

 rămase nearestate şi strângerea de informaţii despre starea de spirit a celor aflaţi în închisoare. Acţiunea de la Suceava a avut o semnificaţie aparte: a demonstrat că reeducarea prin simplă propagandă nu era posibilă, studenţii fiind în continuare ostili. În închisoarea din Suceava s-a creat Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste, cu o structură asemănătoare formelor organizatorice ale partidului comunist. Asemănarea dintre partidul comunist şi organizaţie, nu a fost pe placul autorităţilor şi, în aprilie 1949, referentul politic al penitenciarului, sublocotenentul Stângă, i-a sugerat lui Ţurcanu că „a făcut o greşeală folosind formele organizatorice de partid în activitatea reeducării”^[8].

Exemplul nu este singular, ne amintim cum după 1936 Stalin a interzis utilizarea însemnelor partidului sau a propriilor portrete în închisori sau lagăre de concentrare. Printre deţinuţii de la Suceava s-a remarcat Eugen Ţurcanu, fost membru al unei mişcări anti-comuniste şi participant la rebeliunea legionară din Câmpulung, devenit apoi membru al Partidului Comunist. După înscrierea în Partid s-a oferit voluntar într-o brigadă internaţională de muncă în Bulgaria, apoi a obţinut o diplomă de absolvire a unei proaspete şcoli marxiste româneşti. Din cauza trecutului său a fost condamnat la şapte ani de închisoare pentru delict de uneltire. Cauza reală pentru care a fost trimis în închisoare a constat în folosirea sa drept unealtă de către autorităţile comuniste în aplicarea unui „plan de reeducare politică a studenţilor”, plan care trebuia să aibă drept rezultat „reintegrarea studenţilor în viaţa comunistă a ţării”.^[9]

Ţurcanu împreună cu un grup de deţinuţi loiali (Leonard Ghebac, Constantin Onişor, Ion Negură, Constantin Istrate) au fost transferaţi, din ordinul conducerii Ministerului Afacerilor Interne, la penitenciarul Piteşti cu scopul pregătirii condiţiilor necesare începerii unui nou tip de reeducare care de data aceasta includea şi violenţă. Înainte de a ajunge la Piteşti, Ţurcanu a trecut pe la închisoarea de tranzit Jilava, unde generalul Nicolschi, subdirector în Direcţia Generală a Securităţii Poporului şi secretar general al Ministerului Afacerilor Interne (în această calitate a coordonat modul în care s-a desfăşurat reeducarea de la Piteşti), l-a instruit şi i-a promis eliberarea din detenţie cu acordarea unui grad superior în Securitate dacă respecta punerea în practică a  programului de reeducare prin tortură.^[10] Ţurcanu împreună cu acoliţii săi au fost investiţi cu puteri nelimitate, cu

dreptul de viaţă şi de moarte asupra celor care nu colaborau cu torţionarii.  Scopul reeducării era de a teste gradul de rezistenţă umană şi de transformare a opozanţilor regimului în persoane dezumanizate, turnători, atei,

călăi pentru cei apropiaţi. Metoda folosită a fost teroarea continuă fizică şi psihică. 

Prima etapă a experimentului a avut două obiective bine stabilite: alcătuirea unor echipe de informatori care se ocupau cu analizarea îndeaproape a deţinuţilor care  deveneau obiectul prelucrărilor ulterioare. Informatorii erau indivizi cu anumite caracteristici precise care se pliau pe aşteptările regimului: în primul rând, indivizi inteligenţi cu o mare capacitate de disimulare şi analiză a celor din jurul lor . Ei aveau misiunea de a prospecta universul psihologic al deţinuţilor luaţi în obiectiv şi de a evalua potenţialul de care dispuneau aceştia. Informatorii se infiltrau în sufletele deţinuţilor şi  căpătau încrederea acestora printr-o atitudine prietenoasă şi solidară. Având în vedere că singurele contacte în ultimele luni se rezumaseră la strigătele gardienilor deţinuţii, intrau repede în dialog fiind reconfortaţi de căldura umană care îi întâmpinau, iar rezultatul era că marea majoritate se confesau în faţa informatorilor. Informaţiile obţinute erau folosite mai târziu în torturi, pentru a-i forţa să facă mărturisi complete, sau constituiau pur şi simplu pretextul schingiuirii lor. Au existat puţine cazuri când deţinuţii au conştientizat că ceva nu era în regulă, şi s-au ferit să intre în discuţii cu cei din cameră.

Nu doar obţinerea informaţiilor nespuse de deţinut la anchetă intrau în atribuţiile informatorilor, aceasta era doar jumătate din misiunea lor. Cealaltă parte consta în evaluare capacităţii de rezistenţă fizică şi morală. Doza de tortură a fost administrată în funcţie de credinţa în Dumnezeu şi valorile morale creştine, ataşamentul tânărului faţă de mişcarea legionară, vechimea funcţiei şi poziţia în mişcarea legionară sau în partidele istorice, posibilităţile intelectuale şi profesionare ale sale, gradul de influenţă asupra celorlalţi şi trăirea morală şi puterea combativă a sa. De asemenea, erau identificate şi punctele slabe ale deţinutului, care ulterior erau exploatate. Pentru a preîntâmpina eventualele scurgeri de informaţii şi deconspirări, ale informatorilor către colegii lor asupra a ceea ce urma să se întâmple, au fost luate şi măsuri de urmărire si control al acestora. Periodic informatorii erau scoşi din celulă şi duşi în biroul amenajat a lui Ţurcanu pentru a-i oferi datele culese despre cel luat în vizor.^[11]

    Această etapă a început o dată cu sosirea lui Ţurcanu, în aprilie şi a durat până pe data de 6 decembrie. Ce s-a mai întâmplat între timp? O primă măsură luată a fost de ordin administrativ şi a constat în reorganizarea cazării. Noua repartizare în celule s-a făcut în funcţie de criteriile stabilite de Ţurcanu împreună cu ofiţerul politic. În acelaşi timp, a fost instituit un regim sever de izolare, plimbările au fost întrerupte, revistele şi cărţile confiscate, corespondenţa şi hrana trimisă din exterior sistate, raţia de hrană diminuată.[12] Înăsprirea regimului de detenţie din iunie 1948 a avut rolul său: în doar câteva luni, deţinuţii au fost aduşi la limita rezistenţei fizice şi morale din cauza izolării complete de lumea exterioară, dar şi din cauza tratamentului dur şi degradant la care erau supuşi de către  gardieni.

Etapa a doua a experimentului, a început la 6 decembrie 1948 şi a constat în demascarea şi reeducarea deţinuţilor, acţiuni mult mai diabolice din persectiva psihologică, realizate în patru trepte ce purtau numele de „demascare”^[13]:

1.demascarea în raport cu exteriorul, în care deţinutul era obligat să relateze fapte ascunse în timpul anchetei, eventualii complici sau reţele nespuse. Această primă etapă era caracterizată prin tortura fizică și venea în completarea anchetelor începute de Securitate.

2. demascarea în raport cu interiorul- deţinutul relata ce se întâmpla în celulă, turna pe alţi deţinuţi sau gardieni care s-au purtat într-un mod mai omenesc faţă de cei întemniţaţi.

3.demascarea în raport cu sine reprezenta pentru deţinut dezumanizarea totală, distrugerea lui psihică prin încărcarea conştiinţei cu cele spuse la adresa celor dragi.

4.ultima etapă, demascarea celei mai apropiate fiinţe, reprezinta transformarea victimei în călău, care la rândul lui urma tortuteze.  A patra etapă venea în continuarea precedentei din perspectiva dezumanizării şi a pierderii echilibrului sufletesc. Victima devenea la rândul său agresor pentru alţi deţinuţi, pe care trebuia să-i schingiuiască. Cei care refuzau acest nou rol în sinistra piesă erau trecuți încă o dată prin etapele torturii.

            La începutul celor două etape ale demascării în care s-a folosit cu preponderenţă tortura fizică combinată însă cu ceea psihică, detaliile obţinute de informatori erau instrumentate pentru a justifica violenţa. Pe măsură ce taberele se creionau şi intrau în conflict, deţinuţii impulsionați de către semeni de-ai lor de suferinţă dobândeau resentimente puternice faţă de cei care i-au păcălit şi le-au înşelat aşteptările. O dată cu trecerea timpului, şi a încheierii experimetului la care au fost supuşi, foştii deţinuţi au conştientizat că informatorii au fost doar simple marionete care nu făceau benevol jocul Securităţii, fiind şi ei la rândul lor torturaţi şi aflaţi sub imperiul terorii.^[14]

            Începutul violentei fizice într-o celulă era condiţionat de cantitatea de informaţii care se obţinea în funcţie de numărul deţinuţilor și de atitudinea lor. Când informaţiile erau suficiente, şeful camerei sau o altă persoană din conducerea ei găsea un pretext pentru începerea unui conflict, la început verbal, dar care degenera rapid într-o formă de violenţă fizică extremă. Înainte de începerea bătăilor, se ţinea un discurs în care victimele erau anunţate că ceilalţi colegi de celulă s-au dezis de trecutul lor politic, si că acţionau în vederea servirii regimului comunist. După acest proolog, victimele erau bătute de către acoliţi ai lui Ţurcanu, împreună cu deţinuţii care trecuseră de mai multe ori prin etapele demascării şi erau obligaţi să-şi arate loialitatea prin exces de zel. Într-o primă fază, victimele erau lovite la comun cu picioarele, pumnii, ciomagul fără a se ţine cont de zona corpului. În faza a doua, când victimele erau înlemnite de şoc şi durere fizică, se trecea la tortura individuală, în timp ce deţinuţii ceilalţi erau obligaţi să fie martori ai torturilor exercitate asupra propriilor colegi. Paul Dumitrescu, în interviul acordat, relatează o întâmplare în care patru deţinuţi erau bătuţi de către Ţurcanu şi acoliţii săi în celulă. La un moment dat unul din deţinuţi, Ticuţă Craiu, martor la această tortură nu a mai suportat cruzimea văzută, a făcut o criză nervoasă şi a sărit de pe plici către fereastră trăgând cu mâinile de sus în jos în geamurile care au fost sparte, iar ţepusele i-au intrat în antebrate. Presiunea psihică si lipsa de umanitate au împins pe doi deţinuţi către sinucidere. Dar dreptul de viaţă şi de moarte al deţinuţilor se afla în mâinile autorităţilor, care pentru a preveni eventuale acte sinucigaşe au instalat plase în zona scărilor.

            După ce era torturat fizic o perioadă de timp ce varia de la caz la caz, deţinutului i se cereau informaţii despre cei rămaşi în libertate. Victima era pusă în acel moment într-o situaţie imposibilă: să-şi trădeze familia şi prietenii sau să-i înfrunte pe torţionari? Din cauza schingiurilor la care erau supuşi, unii deţinuţi cu o fire mai fragilă, la care instinctele de autoconservare erau mai accentuate, au cedat şi chiar au trecut de partea agresorilor.

            Metodele de tortură fizică ale reeducării erau diverse şi inumane: bătaia individuală, colectivă sau în cerc, bătaia cu cureaua, coada de mătură, vâna de bou, piciorul de la prici, agăţarea de greutăţi (40 de kg.) pe spatele reeducatului, strivirea degetelor de la mâini şi picioare, smulgerea părului cu ajutorul unor dispozitive speciale. Nu doar tortura fizică era o formă de manifestare a terorii, fiecare moment al zilei putea constitui un prilej de umilire a victimei. Momentul mesei era întrebuinţat pentru a li se turna forţat deţinuţilor mâncare fierbinte pe gât sau pentru a-i obliga să mănânce în patru labe, direct din gamelă, fără lingură, mâncare fierbinte, sau uneori să guiţe ca porcii. Alteori, erau obligaţi să consume mâncăruri deosebit de sărate, urmate de suprimarea apei pentru câteva zile. Mersul la toaletă avea loc o dată pe zi, şi se făcea rapid astfel că, unii deţinuţi nu ajugeau să-ţi satisfacă nevoile fireşti, fiind nevoiţi să-ţi facă nevoile în gamelele în care mâncau, fără a avea dreptul de a le arunca sau de a le spăla, ajungându-se în acest mod la situaţii în care deţinuţii îşi îngurgitau fecalele de bunăvoie, pentru a putea primii mâncare.[15] În perioada somnului, deţinuţii erau obligaţi să stea cu mâinile la vedere pentru a nu se putea sinucide. În cazul în care un deţinut se mișca în timpul somnului era lovit cu bâta de către cel aflat în planton. Și somnul era un privilegiu, unii deţinuţi fiind ţinuţi nedormiţi timp de câteva zile cu scopul de a-i doborâ fizic. Pentru a menţine secretul actelor ce se comiteau în închisoarea, victimele care erau torturate excesiv si ajungeau într-o stare precară nu erau trimise la infirmerie, ci erau tratate superficial de un student care a fost la Facultatea de Medicină. 

            După mai multe zile sau săptămâni (varia de la caz la caz), deţinutul era chemat de către agresorii săi, pentru a i se cere noi informaţii nespuse despre cei din afară, prieteni, familie, dar şi informaţii din interiorul închisorii- eventuali gardieni sau membrii ai administratiei care i-au făcut un favor sau s-au purtat mai blând cu el. După terminarea interogatoriului, victima era obligată să declare toate informaţiile în scris sub pretextul unei iniţiative proprii: „Subsemnatul…deţinut, în urma unui proces de gândire pe care mi l-am făcut singur, am ajuns la concluzia că am fost necinstit în declaraţiile mele date la anchetă în fata Securităţii şi ţin din proprie iniţiativă să aduc la cunoştinţă următoarele”.^[16]  

Dacă primele două etape erau oarecum obişnuite într-o închisoare cu deţinuţi politici (aflarea de noi informaţii, persoane, legături care puteau folosii autorităţilor nou instalate), ultimele două etape au fost mult mai subtile şi nu au avut scopul de aflarea unor noi informaţii. Rolul lor era de a produce mutaţii în universul valorilor şi de schimbare a identităţii prin renegarea propriei familii și credinte. Deţinutului i se cerea să aducă injurii publice persoanelor apropiate, familiei, propriei credinţe, modelelor etice asumate. În această etapă, agresorii aveau o marjă de manevră mare în umilirea victimei prin pseudospovedanii publice în care erau atinse zonele cele mai sensibile ale firii umane. Deţinuţii erau obligaţi să afirme despre mamele lor că erau femei de moravuri uşoare, despre taţii lor că erau beţivi, hoţi şi adulteri, că în propriile case erau practicate orgii sexuale cu un caracte incestuos. În privinţa societăţii, a educaţiei primite şi a religiei, deţinuţii erau constrânşi să afirme că societatea care i-a format era decăzută moral şi spiritual, profesorii lor erau simplii demagogi care i-au înşelat, iar preoţii erau păcătoşi şi slujeau o religie și un Dumnezeu care nu existau.^[17] Anchetatorii ştiau că afirmatiile sunt pure invenţi, la adresa familiei şi a modelelor, dar scopul lor era bine ţintit: distrugerea psihică și decăderea morală a

victimei. În acest sens, au existat acte de blasfemie la care erau supuşi deţinuţii în perioada marilor sărbători creştine. Fapte petrecute la Piteşti reprezentau o rupere de vechea societate și crearea alteia noi, cu alte valori si principii.

În final victima îşi pierdea capacitatea proprie de a gândii într-un spaţiu debusolant.^[18] Este relevant în acest sens, excamaţia făcută de Cornel Popovici, una din victimele care la rândul său a devenit călău şi care a a sfârşit

executat după procesul Ţurcanu: „Cum adică, părinţii mei mi-au vrut răul? Profesorii pentru care am rămas cu un cult până aici ne vor fii vrut şi ei răul? Au ţinut cu tot dinadinsul să ne azvârle în faţa viitorului complet nepregătiţi?…Cine poate să-mi spună? O dată ce mi-am propus să mă lepăd de tot şi de toate în care am crezut că trebuie să cred cu sfinţenie, ce va mai rămâne din mine? Spuneţi-mi, vă rog, fiindcă nu ştiu cu ce să înlocuiesc aceste valori morale. Nu ştiu încotro s-o apuc (…) acum, când vă vorbesc, nu ştiu şi nu sunt sigur că sunt eu, că mai exist! Pentru că nu mai cred în nimeni şi nimic!” ^[19].

Ideea de  degradare psihică şi sufletească a culminat cu transformarea victimei în torţionar şi forţarea acestuia să-şi lovească propriul prieten. Cei care refuzau  erau trecuţi din nou prin toate etapele torturii fizice şi psihice. Au fost cunoscute cazuri în care deţinuţii au refuzat să lovească invocând starea fizică deplorabilă în care se aflau. Sunt cunoscute în acest sens două exemple, cel al lui Gheorghe Calciu care a început să plângă în clipa în care i s-a ceut să bată, şi cel al lui Traian Popescu, care a refuzat invocând incapaciatea fizică. Ultima etapă în care victima devenea călău îşi avea şi o altă motivaţie care plana asupra ideii de identificare a vinovăţiei. Prin implicarea directă a deţinuţilor se miza pe o ambiguizare a vinovăţie care ducea, credeau autorităţile comuniste, la păstrarea secretului asupra faptelor săvârşite în Piteşti dar şi la învrăjbirea deţinuţilor. 

Trebuie reţinut că nu toţi deţinuţii de la Piteşti au trecut prin etapele descrise mai sus şi nu toate experienţele au fost identice. Au existat o serie de factori care au influenţat parcursul persoanelor supuse torturii, cum ar fi: celula în care se aflau, perioada în care au avut de suferit (au existat perioade de timp în care tortura era dusă la extrem, şi perioade de calm relativ). De asemenea trebuie subliniat că o importanţă majoră o avea componenţa „comitetului” care aplica tortura (unii fiind dezumanizati totatal, aplicau cu sadism tortura, alţii, dimpotrivă încercau să simuleze tortura aplicată victimei) şi importanţa politică a victimei, (dacă făcea parte, de exemplu, din mișcarea legionară erau consideraţi a fi opozanţii cei mai înverşunaţi ai regimului care trebuiau neutralizaţi şi scoşi din luptă). Conform relatărilor lui Paul Dumitrescu, deţinut politic trecut prin închisoarea de la Piteşti, a existat o celulă (celula 2), în care deţinuţii nu au fost torturaţi şi nu li s-au cerut să-şi facă demascarea.  Gradele de intensitate ale torturii au determinat şi rezistenţa deţinuţilor în fața reeducării. Unii au clacat în faţa supliciului la care au fost supuși, altii dimpotrivă, au rezistat cu ajutorul credinţei sau al speranţei că lumea occidentală va afla de suferințele lor și îi va salva.

Reeducarea de la Piteşti s-a încheiat în 1952, ea fiind instrumentată de către Securitate. Prin implicarea lui Eugent Țurcanu şi a altor indivizi care înainte au fost încarceraţi la Suceava, se dorea lăsarea impresiei că deţinuţii au fost cei care au pornit această acţiune. Regimul comunist pentru a se disculpa de toate ororile produse prin reeducarea de la Piteşti, a procedat la punerea în scenă a unui proces în urma căruia Eugen Ţurcanu, împreună cu alţi cincisprezece au fost executaţi în decembrie 1954. Închisoarea de la Pitești a fost însă un produs al regimului comunist care a încercat să elimine prin utilizarea violenței pe cei considerați a fi dușmanii săi. Ororile care au avut loc atât in închisoarea de la Pitești dar și în celelate temnițe au afectat pe termen lung structura indivizilor. A existat în perioada comunistă o suspiciune față de cei din jur, o teamă nespusă că, oricând individul putea fi luat, închis, bătut și omorât fără a i se aduce un motiv anume. Este relevant în acest caz exemplul lui Gheorghe Ursu care a fost torturat și apoi omorât nu în perioada dejistă, ci în epoca lui Nicolae Ceaușescu. Rezultatele procesului de alienarea a oamenilor din dorința de formare a omului nou se pot observa însă și în prezent prin la ruperea de tot ceea ce înseamnă trecut și bun-simț.

 autor: Ana Maria Sima