Balcanii sub stapânirea negustorilor (II)
Veneţia anului 1667. Negustorii albanezi şi
macedoneni pun bazele unei corporaţii negustoreşti cu filiale la Veneţia,
Bucureşti, Padova, Sibiu, Chilia, Moscopole. Cel care coordona acest veritabil
mecanism negustoresc era vestitul Pano Pepano sau “jupânul Pană” care la mijloc
de veac XVII, acorda în Veneţia fiind, întregul sprijin bănesc boierului valah
Constantin Cantacuzino aflat in căutare de sprijinitori financiari pentru
scaunul domniei din Valahia. Era începutul unei perioade care avea sa prindă
contur cu 1678 şi care pentru mai bine de 30 de ani avea să facă din Bucureşti
un centru calificat ca “amplissimum et ditissimum”.27
Pano Pepano coordona de la Venetia o reţea de negustorii care cuprindeau Balcanii şi ţările române cu extindere la
Liov, Viena, şi Leipzig. Aceste trasee comerciale erau cunoscute de negustorii
italieni de cel puţin două sute de ani şi au fost în general un efort al
domnilor români de a se ajunge la un culoar ditrect şi profitabil cu Veneţia.
De
pildă, în 1560, Ştefăniţă Lupu domnul Moldovei face o ofertă de vânzare a unor
mari cirezi de boi oraşului Veneţia. Republica răspunse că “drumul pentru negoţ
e lung şi greu, totuşi se vor da
instrucţii furnisorilor de carne.” Este trimis pentru primirea cirezilor de boi
agentul Giambattista Galliciuoli din Brescia; plata urnma să se facă “parte în
aur curat, bani ungureşti, iar alta în mărfuri precum catifea, brocard, atlaz,
mătase roşie, damasc şi alte câteva feluri de postav şi mătase precum şi granat
(ciocârlat – ecarlate), postav de Londra, Bergamo, etc.28
Mulţi supuşi genovezi din Dodecanez
(Chios) dar şi supuşi Veneţieni din Cipru ajunseseră din negustori, înalţi
dregători în Moldova, patronând comerţul balcanic cu Italia din această
funcţie. Astfel, în 1582 italianul Simo Vorsi ajunge Mare Vameş al Moldovei şi
în 1584 încearcă pentru întâia oară o legătură directă pe mare cu Veneţia. Nava
sa era încărcată cu 12 ooo piei de bou, lînă ceară, şi altele pe care voia să
le schimbe cu produse industriale veneţiene. Familia Vorsi coordona din Moldova
afaceri nu numai cu Veneţia, dar şi cu Constantinopol, Roma, Ancona şi Cipru. Alături
de el s-au aflat în acest angrenaj şi alţi negustri din Dodecanez precum:
Nicolae Anselmo, Petru Cefaluco, Iani Coresi, Giani Salvago, Pompeiu de Carpi,
Leonard Bersiamo, Anton de Massari, Ioan Foscanini. Se importa din Veneţia
brocard şi hărtie orientală alături de zahăr, măsline, cofeturi, pahare de
sticlă, piei de leopard. săbiii turceşti, postavuri de toate calităţile şi
toate culorile.29
Raguzanii aveau şi ei traseul lor
comercial pe care-l controlau. Cu o puternică colonie în Timişoara şi aşezăminte
de bancă la Sofia, îşi aveau nucleul la Silistra în jurul Casei de ‘Luccari.
Raguzanii “au fost recomandaţi şi sprijiniţi de sfetnicul albanez al domnului
moldovean Radu Mihnea (1616-1619, 1623-1626), Bartolomeo Bruti” originar
dealtfel din Albania veneţiană, oraşul Scutari.30
A urmat perioada când jupânul Pană aflat în strânse legături cu domnii munteni Şerban Cantacuzino(1678-1688) şi
Constantin Brâncoveanu(1688-1714), reuşeşte să creeze contacte directe între
Veneţia şi târgurile Valahiei şi ale peninsulei Balcanice. În comerţul veneţian, alături de Pano Pepano,
s-a aflat şi un confrate al său, Necula a lui Bubuli. Pepano “era un om cu
însemnătate în Veneţia, plătind cu sume mari lui Constantin Cantacuzino gazda,
profesorul şi ceva de chletuială”; erau sume cuprinse între 40 – 80 de galbeni.
Jupânul Pepano avea o istorie a sa, ancorată pe meleaguri valahe, căci unchiul
său, jupânul Dona, a refăcut mănăstirea de la Argeş.
Alături de el, ca oameni de afaceri “veneţieni”, se afla
fiul său Mihail (cu 1717) şi Nicolae Caraiani, venit din Ianina. În ceea ce-l
priveşte pe Emanoil Bubulli, acesta era fiul lui Zorzi de la Padova, şi fusese
tovarăşul de locuinţă a lui Constantin Cantacuzino, găzduit de Pano Pepano.
Iată cum, un grup de negustori balcanici, ştiau să împletească negustoria cu
perspectivele politice din ţara lor de adopţie, Valahia. Şi desigur, aveau o
corespondenţă variată şi numeroase legături de afaceri cu cei rămaşi acasă
pentru desfacerea sau trimiterea de produse manufacturate.31
Dona Pepano aducea în Valahia hârtie orientală, brocard,
alte stofe scumpe de catifea şi atlaz, poate oglinzi. La 1696, al doilea fiu al
lui Pepano se afla la Focşani de unde trimitea asociatului sau din Bucureşti,
Pano Glyky, din familia tipografilor şi editorilor veneţieni, ceară la 630 de
ocale, pentru postavuri, argintării şi alte produse industriale şi lucruri
scumpe. Mai mult, un alt asociat, Polo Minio, soţul domniţei Maria, văduva lui
Zotu Tzigara, aducea din ambele principate române cai împreună cu călăreţii
lor, prin Vidin şi Bosnia până la Spalato.32
Pe lista spătarului valah Zotu Ţigara, se aflau trecuţi
cu diverse afaceri compatrioţi ai săi care, aveau pe ruta Bucureşti-Veneţia,
foarte multe negustorii. Astfel, Niko Popa-Zaraful, între 1695-1716, a făcut
negoţ cu ceară, mătase, atlaz, postav şi zaharicale. Are chiar legături “cu
Domnul însuşi” adică Constantin Brâncoveanu şi cu alţi mari negustori precum
Mano Apostolu, Caraiani şi Pilarino.
Un alt negustor menţionat de spătarul Zotu a fost Spiro
Panu care-şi începe negustoria la Focşani în 1696. Face negoţ de acelaşi fel,
plus pergament, zăbranice şi mărgean. Face numeroase drumuri la Sibiu. Un
altul, Sava Stoica era la Braşov şi avea legături cu Chilia. Vindea postavuri
şi “săftiene”. Un Panos Tamarra era aşezat la Bucureşti şi făcea negoţ cu
zăbranice.
În acest adevărat păienjeniş negustoresc valaho-veneţian
se aflau foarte mulţi negustori macedoneni aromâni. Despre ei scria Miron
Costin că “în ţerile greceşti, este un neam de-i zicem Coţovlah”. La fel scria
şi stolnicul Cantacuzino: “Avem pe acei Coţovlahi, cum li zic Grecii, – ce-i
vedem că şi pînă astăzi se află şi sănt, însă puţini acum rămaşi… . Sînt două
ramuri aceşti Coţovlahi(cum le spun vecinii lor, şi încă şi când cu dânşii am
vobit), oameni nu mai osebiţi nici în chip, nici în unele obiceie, nici în
tăria şi făptura trupului, decât rumânii aceştia, şi limba lor rumânească, ca a
acestora, numai mai stricată şi mai amestecată cu de această proastă grecească
şi cu turcească. Pentru că foarte puţini, cum s-au zis, au rămas la nişte munţi
trăgându-se de locuiesc, cari să întind în lung de lângă Ianina Epirului.” – de
unde veniseră şi Caragiani, şi fraţii Glykys – “până spre Arbănaşi, lângă
Elbasan, unde-i zic, în sate numai locuind. …iată acum, câţi sînt, mojici şi
ţărani sînt, şi, locurile lor cu greu de hrană fiind, pentru multă piatră şi
munţi ce sînt, şi locurile lor cu greu de hrană fiind, pentru multă piatră şi
munţi care sînt, şi locurile lor cu
greu se împrăştie şi să duc mai mulţi prin acele oraşe mari turceşti… . Zic şi
aceasta, că, de-i întrebi şi pe ei: creştine, ce eşti? El zice: Vlahos, adică
Rumân, şi locurile lor, unde locuiesc, ei
zic: Vlahia, iar ţării acesteia
ei îi zic Vlahia cea Mare. Pare-mi-se, zic, că ei grăind, mai mult îi înţeleg
ceştia Rumâni, decât, aceştia grăind, aceia să înţeleagă şi vorbind adesea,
prea lesne se pot înţelege.”
Centrul armânesc era Moscopolea care, în veacul al
XVIII-lea înflorea, fiind întreţinut de negustorii aromâni care aveau relaţii
direct, prin Durazzo şi Valona cu Veneţia. Acolo se trimeteau, afară de unele
produse orientale, meşini, săftian, piei zise “schiavine”, dar mai ales cergi
de păr de capră, foarte miţoase, vopsite în culori tari, “cari şi acum sunt o
specialitate a Ţinuturilor acelora.”
Mulţi negustori originari din Moscopole au plecat spre Italia unde au reuşit să-şi
creeze debuşeuri negustoreşti care au rezistat în timp: Gheorghe Sideri,
Dimitrie Bendu, Nicolae Dedu, Ioan al lui Nicola, Teodor Nicola, Nicola Stavro,
Adam Dimitriu, etc.
Aceştia “îşi trimeteau mărfurile, dar îşi încredinţau
agentului lor de aici, Zorzi Cumano, şi copiii, pentru a învăţa, fie şi cu sila, socoteli şi
frânceşte.” Când era vreun prilej de câştig, mulţi dintre ei se întovărăşeau
(cum au fost arnăutchioii din Bucureşti) pentru a lua supră-le un venit
împărătesc ori o slujbă de oaste (cazul arnăuţilor), cum au făcut la 1697 tatăl
lui Teodor Nicolau şi Dimitrie Bendu, care aveau boii miriei, ai statului, ai
oştirii, şi mergeau pentru aceasta până la Belgrad.
Lucrurile se pare că mergeau în general bine căci aflăm
din scrisoarea lui Nicola Teodoru din Moscopole (15 octombrie 1696) către
“veneţianul” Gheorghe Cumano: “De aceea te iubesc tare pe dumneta, că eşti
învăţat mai mult decât toţi, şi ştii şi din Turcia lucruri, şi fiul meu, Todor,
e al tău pînă cât trăiesc eu… Slavă Domnului vine din mână; pentru toate să mă
îmbogăţeşti ca pe alţi negustori.” La fel îi scria şi Nicolo Stavro din
Moscopole la 20 iulie 1697: “Şi aşa să faci acest bine dumneta şi te rog să aibi
drag pe Dimitrachi, să-l înveţi şi să-l sileşti socoteli şi să scrie
frînceşte.”33 Acest comerţ bogat cu Veneţia a fost
interzis de austrieci îndeosebi după anexarea temporară a Olteniei şi Serbiei
la 1718-1739.
Aromâni şi albanezi, macedoneni depotrivă, aveau în
veacurile XVII-XVIII, o reţea de negustorii pe care le moşteniseră dinainte.
Preocupările lor pentru diversificarea afacerilor dar şi pentru cultura şi
educaţia odraslelor, aveau prioritate. Astfel, în secolul al XIX-lea,
diasporele lor din Valahia vor îngroşa pătura socială a liber-profesioniştilor,
cu numeroase vârfuri în domeniile liberale: medicină, avocatură, profesorat,
litere, istorie, finanţe, inginerie.
Aşadar, Bucureştii, chiar din veacul al XVIII-lea avea o
viaţă comercială trepidantă, cu un “aspect pitoresc şi inedit”. Bogăţia
târgurilor bucureştene a intrat şi în folclorul balcanic. În balada antiotomană
Aguş al lui Topală, eroul promite
iubitei sale “că se va duce la Bucureşti să-i cumpere cimbir şi fes şi chiar rochii
şi paftale de la hanul cel mare;
adică de la hanul Sf.Gheorghe.34
autor: Adrian Majuru
27 Radu Ştefan Ciobanu, Oraşul
Bucureşti în politica balcanică a lui Şerban Cantacuzino, apud. Materiale de Istorie şi Muzeografie, IX, 1972,
Bucureşti, p.131
28 Cu mult mai devreme, negustorii veneţieni cumpărau animale vii din
Moldova. În 1520 Vincenţiu Italianul, ginerele lui Iacob Italianul făcea negoţ
cu vite “în legătură cu unii Moldoveni, prin Ardeal”. În 1556, italieni veneau
la Braşov pentru a cumpăra grîu iar în 1568, italieni de-ai lui Alexandru Vodă
din Bucureşti cercetau oraşul. Boii din Moldova erau foarte apreciaţi la
Veneţia, numiţi fiind “boi ungureşti”
potrivit lui Gratiani unul dintre biografii domnitorului moldovean Despot
Heraclid (1561 – 1563)” Nicolae Iorga, Istoria
Comerţului Românesc, vol.I, Tipografia Tiparul Românresc, 1925, pp. 174-177
29 Ceva mai devreme, un alt mare negustor ajunsese Mare Vameş al
Moldovei, Zotu Tzigaras din Ianina, altfel ginere al domnitorului moldovean
Petru Şchiopul(1574-1577, 1578-1579, 1582-1591). Fratele lui Zotu Tzigaras,
Apostolul, face negoţ cu Veneţia alături de alţi macedoneni: Procopie Syropulo,
Manoli Masino, Anton şi Gheorghe Coresi, Marcu Lavri din Constantinopol şi Pano
Limidari. (Ibidem, pp.197-202)
30 Ibidem, p. 206-207
31 Adrian Majuru, Albanezii în
Bucureşti, Albanezul, IX, nr.92, martie 2001, p. 4
32 Nicolae Iorga, Istoria
comerţului românesc, op.cit., p 260
Un
alt italian pe numele său Alberti, avea traseul său negustoresc din Moldova,
prin Cracovia, Praga, Nuremberg, Chiavenna, Milan şi apoi Bologna, oraşul său.
Ibidem, (p. 273)
33 Nicolae Iorga, Ştiri despre
comerţul nostru în veacurile 17 şi 18, “Analele Academiei Române”,
tom.XXXVII, Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti, 1915
34 Ştefan Olteanu, op.cit., p.58
“(…)Mulţi negustori erau greci,
bulgari, armeni sau evrei. Ei îşi strigau mărfurile lor în diferite idiomuri,
pe diferite tonuri. Era o amestecătură de limbi, de obiceiuri şi de costume
care imprima tîrgurilor un ritm de viaţă dezordonat şi chiar anarhic, ce nu se
deosebea întru nimic de acela din bazarurile turceşti. Aici veneau după
cumpărături şi ţărani din satele şi chiar judeţele limitrofe.” (idem)