INFLUENŢA ARHITECTURII FRANCEZE ASUPRA URBANISMULUI DIN ROMÂNIA

Tradiţia românească în ceea ce priveşte arhitectura nu este una tocmai bogată. Specificul românesc îl regăsim mai degrabă in bordeiele întâlnite şi azi în unele zone ale ţării sau în perimetrul Muzeului Satului. Este clar că aspectul exterior al caselor a început să ne preocupe destul de târziu, importanţa primordială fiind acordată de către români mai ales laturii practice a locuinţelor. Prin urmare, în urma conştientizării frumosului în arhitectură am început să copiem modele deja consacrate. Poate în mod instinctiv sau chiar voluntar, întreaga noastră societate a optat pentru modelul cultural  francez.

Astfel, voi trata cum si cât de mult a fost influenţată imaginea urbana a României  de către arhitectura si cultura franceză.  Prin urmare constatăm că, începând cu secolul al XIX-lea, modelul francez a început să primeze atât în ceea ce priveşte maniera de amenajare interioara a locuinţei cât şi aspectului urbanistic general al capitalei.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cel mai important factor de manifestare a influenţei Parisului asupra Bucureştiului a devenit arhitectura. În  acelaşi timp influenţa franceză reuşeşte practic să canalizeze evoluţia arhitecturii româneşti moderne, provocând apariţia unui sistem modern de manifestare arhitecturală şi transformând îndeletnicirea de arhitect intr-o profesie modernă şi cu adevărat respectată.

2.Metodologia utilizată

Pentru redactarea articolului de faţă am utilizat cu precădere metoda de cercetare bazată pe analiză – metoda analizei. Având în vedere faptul că mediul urban este un sistem complex, cunoaşterea acestuia implică urmărirea fiecărui component, a elementelor specifice lui precum şi a legăturilor dintre componente şi elemente. Deci, disecarea întregului în părţi şi studierea în detaliu a lor. Această metoda îmi permite nu numai cunoaşterea alcătuirii şi structurii sistemului, dar şi înţelegerea modului de funcţionare a lui şi a componentelor sale pe baza ansamblului de relaţii ce se stabilesc. De asemenea m-am folosit de metoda inductivă ( metoda componentă analizei ) cunoscută şi prin formula – de la singular la plural. Prin inducţie am realizat trecerea treptată de la concluzii particulare unei arii urbane la generalizări. Această metodă presupune cunoaşterea ( în special prin descriere ) unor situaţii particulare/locale, compararea lor, separarea prin trăsături particulare, dar şi generalizări prin stabilirea legăturilor dintre ele .

3.Rezultate şi impact

Conceptul arhitectural francez a fost adoptat de către români datorită conceptului de “fumos” pe care acesta îl promova. De asemenea o mare influentă în acest sens l-a avut faptul că autorităţile de la Bucureşti au direcţionat marile comenzi publice din domeniul urbanismului, unor profesionişti şcoliţi în maniera Beaux-Arts, cu misiunea clară de a realiza o copie cât mai fidelă a capitalei Franţei. Astfel Bucureştiul devine încă de la jumătatea secolului al XIX-lea Micul Paris, exemplul său fiind urmat şi de unele oraşe din provincie.

Capitala renunţă uşor-uşor la învechitele hanuri, în locul acestora apărând hoteluri din ce în ce mai luxoase. Tendinţa este continuată prin construcţia de bănci, restaurante, cafenele, centre comerciale moderne şi săli de spectacol. Pentru a completa maniera în care a debutat acest curent, toată reţeaua de bulevarde bucureştene va purta amprenta gândirii urbanistice aplicate în Paris de baronul Haussmann. Ulterior şi sistematizarea urbanistică a municipiului Cluj a fost realizată pe acelaşi tipar franţuzesc.

În Octombrie 1878 – Armata Română, victorioasă în războiul împotriva turcilor, intră triumfător în Bucureşti. În cinstea ostaşilor care au luptat în războiul de independenţă, sunt redenumite vechile „poduri”: Podul de Pământ devine Calea Plevnei, Podul Calicilor devine Calea Rahovei, Podul Târgoviştei devine Calea Griviţei, uliţa Herăstrăului devine Calea Dorobanţilor, Podul Mogoşoaiei devine Calea Victoriei, Capul Podului Mogoşoaiei devine Piaţa Victoriei iar splaiul Dâmboviţei devine Splaiul Independenţei. Podul de Afară este denumit Calea Moşilor iar Podul Beilicului devine Calea Şerban Vodă. O imagine a unui Bucureşti romantic, de mult apus.

Ultimele decenii ale veacului al XIX lea şi începutul sec XX, completează zestrea urbanistică a Bucureştiului cu alte clădiri monumentale datorate unor arhitecţi străini sau puţinilor arhitecţi români instruiţi în şcolile din străinătate, în special Franţa. 

Influenţele arhitecturii neoclasice franceze sunt vizibile în Bucureşti începând cu anul 1830, odată cu activitatea unor arhitecţi precum Michel Sanjouand, Xavier Villacrosse si M. Singurov. Una din cele mai reuşite opere a lui Sanjouand (primul arhitect francez care profesează la Bucureşti) este Palatul Ştirbei.

Romantismul parizian îşi va pune amprenta mai ales asupra arhitecturii peisagere, printr-un reprezentant de seama: Viollet-le-Duc. Această manieră se va evidenţia pe doua orientări principale: restaurarea monumentelor şi materializarea influenţelor gotice sau renascentiste asupra noilor tipuri de clădiri.

Influenţele eclectismului francez se fac simţite către sfârşitul secolului XIX. Astfel instituţiile construite în această perioadă poartă acest tipar: Palatul Băncii Naţionale (Cassien Bernard / Albert Galleron, 1883-1885), clădirea Ateneului Român (A. Galleron / Leonida Negrescu), Palatul CEC şi clădirea Fundaţiilor Regale (Paul Gottereau), Palatul de Justiţie (A. Ballu), Cercul Militar (Dimitrie Maimarolu), Ministerul Agriculturii şi Institutul de Medicină si Farmacie (Louis Blanc), acestea fiind doar o parte din construcţiile bucureştene cu arhitectura “împrumutată”.

Inconfundabila estetică Art Nouveau îşi pune amprenta asupra arhitecturii bucureştene în sens mai vast, afectând atât unele construcţii rezidenţiale cât şi pe cele comerciale – de pe Lipscani.

Chiar şi arhitectura în maniera neoromânească îşi are de fapt originea în eclectismul Beaux-Arts. Majoritatea practicanţilor acestui stil sunt de fapt absolvenţi ai École des Beaux-Arts (EBA) din Paris.

În Bucureşti stilul Art Déco va influenţa mai ales edificiile rezidenţiale, ceva mai receptive faţă de nou. Totuşi maniera aceasta îşi lasă amprenta şi asupra clădirilor comerciale, al sălilor de spectacole, precum şi asupra hotelurilor realizate în această perioadă.

Influenţele clare ale arhitecturii franceze asupra Bucureştiului sunt estompate brusc în perioada guvernărilor comuniste, moment în care au pătruns la noi influenţele stilistice din ţările surori. Ulterior acestea au fost înlocuite cu influente din alte state occidentale dar mai ales din spaţiul american. Observăm în ultima perioadă o oarecare preocupare – cel puţin la nivel de iniţiativă – pentru conservarea şi restaurarea patrimoniului arhitectural de influenţă franceză. Mai rămane doar ca aceste iniţiative să se şi materializeze.

4.Concluzii

De la începutul secolului XX, putem vorbi de o clasă politică şi de o intelectualitate româneşti francofone şi francofile în marea lor totalitate, şi asta datorită legăturii aproape organice a relaţiilor culturale între cele două popoare. Aceste relaţii îl făceau pe Charles Drouhet să afirme în cartea sa „Cultura franceză în România” (Minerva franceză, 1920): „Dacă există o ţară în care călătorul francez nu se simte dezrădăcinat, aceasta este România”. De-a lungul a două secole de istorie, acest gen de „organism” cultural siamez a rămas viu datorită circulaţiei, în cele două sensuri, a sevei vitale reprezentată de ideile şi creaţia spirituală. Dacă la început Franţa era cea care a oferit mai mult în această relaţie, în cursul secolului XX ea va primi înapoi, mai ales prin intermediul creatorilor români integraţi în spaţiul şi în cultura franceză, o parte importantă a „investiţiei” sale culturale în România. La rândul său, Bucureştiul, modernizat sub influenţa arhitecturii pariziene, cu o viaţă socială şi artistică impregnată de cultura franceză, şi-a câştigat supranumele de „Micul Paris”.

autor: Cosmin Ion

REFERENCES

• www.dilemaveche.ro
•  www. miculparis.ro
•  www.museum.ici.ro
•  www.paris.mae.ro