SPATIUL – INTRE UTILIZARE SI ABANDON
Terenul abandonat … piarloaga … maidanul … sunt notiuni in jurul carora se structureaza
(se compune) aceasta lucrare, deoarece acesti termeni constituie o tema
dominanta in proiectele, preocuparile si ideile zilelor noastre. Aceste spatii
sunt intalnite pretutindeni, fie ca este vorba de mediul urban, fie de cel
rural sau periurban.
Dar ce reprezinta aceste terenuri abandonate? De unde provin? Care sunt legile care
le guverneaza? Ce pozitie are societatea umana fata de ele? Acestea sunt cateva
intrebari pentru care cercetatorii cauta un raspuns, intr-o lume in care natura
este preferata in forma sa idealizata si spectaculoasa: munti, padure, campie,
litoral …
SPATII ABANDONATE
Motivele abandonului sunt diverse si depind de
mediul in care se gasesc spatiile respective, dar aparitia lor presupune folosirea acestora de
catre om si abandonul lor ulterior, cu foarte rare
exceptii, cand este vorba de terenuri amenajate si
nefolosite – un fel de “resturi inerente amenajarii”, cum este marginea unui drum.
In plus, mai sunt privite ca maidane, acele
spatii amenajate a caror utilizare nu presupune lucrul lor continuu – liziera unei paduri.
“Titlul” de maidan il mai poarta o serie de spatii
neamenajate, dar foloste de catre om cum este cazul unor protiuni
de plaja.
In sectorul urban, teritoriile abandonate
corespund spatiilor aflate in
asteptarea amenajarii sau in asteptarea realizarii unor proiecte
suspendate din motive bugetare, decizii politice. Totusi
acest abandon priveste orice spatiu – orasul, industria,
turismul genereaza la fel de multemaidane ca si agricultura, silvicultura si
constructiile. Gilles Clement este de parere ca abandonul5 este tributar al unui mod de gestionare, spatiul amenajat fiind generat de
principiul de amenajare. El afirma ca “orice amenajare
genereaza maidane”.
CE FEL DE PEISAJ CAUTAM?
De-a lungul timpului, oamenii au supus si modelat natura inconjuratoare. La inceput
acest demers a implicat asigurarea celor necesare vietii, insa odata cu
trecerea timpului si a diversificarii nevoilor, aceste actiuni au avut in
vedere crearea unui microclimat mai favorabil desfasurarii vietii. Amenajarea a
devenit practic actiunea prin care omul incearca sa adapteze teroriile nevoilor
sale – materiale, culturale, estetice, fizologice, etc.
Pe tot parcursul evolutiei sale,
societatea umana a emis continuu teorii in
privinta locului pe care trebuie sa
il ocupe natura in viata de zi cu zi, precum si a
formelor in care aceasta trebuie sa existe in preajma
sa. Astazi, intr-o epoca a
dezvoltarii urbane fara precedent, omul incearca sa-si intoarca
fata spre natura mai mult ca oricand. Dar oare ajunge
dorinta de a transpune imagini frumoase in realitetea
materiala pentru a regla incoerenta orasului si pentru a reduce poluarea? Este suficient sa aducem arborii, peluzele si apa in mediul
urban pentru a ameliora conditiile de viata?
De la aparitia orasul, societatea occidentala a preferat
forma idealizata a naturii, dovedind o inclinatie irezistibila
pentru farmecul gradinilor si seductia spectacolului oferit
de litoral sau de munti. Insa, in comparatie cu alte culturi (cea chineza de exemplu), istoria societatii occidentale ca societate
peisagista este de data relativ recenta si este direct
legata de perioada moderna7. A pretinde ca societatea
occidentala este una peisagista, inseamna a afirma ca ea este condusa de o dubla motivatie in construirea mediului de viata. Pe de o parte o
motivatie este reprezentata de incercarile de a pune in
practica idealurile filosofice, etice si estetice ale
peisajului, iar pe de alta parte se evidentiaza dorinta de a surprindprin formele remarcabile ale
mediului de viata, fie ca sursa de confort si de reverie, fie ca marturie a
viitorului unei lumi ideale.
Refuzand acea parte de lume care ii este data pentru a trai, societatea peisagista cauta
sa puna in practica alte solutii care sa reprezinte alternative ecologice,
sociale si estetice. Ea nu se multumeste cu peisajele care ii sunt impuse de
activitatile economice si de politicile publice: campuri agricole, linii electrice,
lotizari, zone industriale abandonate, rauri poluate, etc., ci viseaza la un
peisaj primitor, la ambiante serene, unde apele sunt curate si aerul pur.
Astfel, spatiile din afara orasului devin un refugiu delicat, unde societatea
isi gaseste linistea.
Dar cand ajung sa traiasca in acest peisaj, atat de constant si mult ravnit,
amatorii de viata in provincie, pe malul apei sau la munte, mai devreme sau mai
tarziu, incep sa viseze la oras, la numeroasele servicii oferite de acesta, la
facilitatile sale de neinlocuit si la ambianta care nu poate fi gasite in
“salbaticie”.
Dorim natura in viata noastra, dar aceasta nu
trebuie sa vina sa ne asalteze, ci noi vom merge sa ii aratam cat de mult o apreciem9.
Aceasta dorinta colectiva incearca continuu sa se
materializeze, fie in spatiu public, fie in cel privat. In
gradina, loc simbolic al lumii de vis a creatorului sau, societatea peisagista
si-a concretizat viziunea idealizata fata de natura.
Ulterior, aceasta viziune a fost transpusa si in spatiul
public urban, intr-o incercare de a ordona orasului dens si compact. In construirea oraselor ultimelor doua secole, puterea
publica a instalat si perpetuat promenadele, parcurile si
gardinile care au introdus natura idealizata in oras,
uitand uneori ca aceasta dispune de o flora maiestoasa sau de un relief care ofera peisaje splendide.
Aceasta nevoie de natura in oras nu este traita la fel de toti indivizii.
De multe ori ea este redusa, mai ales in viziunile
edililor in perpetua cursa electorala, la o simpla
“decorare vegetala” a orasului, ce poate deveni populara, dar care nu raspunde in mod fundamental
raportului dintre oras si natura cautata. Pe de o alta
parte acest decorativism vegetal se dovedeste a fi de
prea multe ori de un gust indoielnic, fapt care explica
tendinta specialistilor de a se opune acestor practici de
“infrumusetare” a orasului in favoarea cautarii unui echilibru structural al spatiului care ii asigura
calitatile estetice necesare.
Dorim natura in viata noastra, dar aceasta nu trebuie sa vina sa ne asalteze, ci noi
vom merge sa ii aratam cat de mult o apreciem. Aceasta dorinta colectiva
incearca continuu sa se materializeze, fie in spatiu public, fie in cel privat.
In gradina, loc simbolic al lumii de vis a creatorului sau, societatea
peisagista si-a concretizat viziunea idealizata fata de natura. Ulterior,
aceasta viziune a fost transpusa si in spatiul public urban, intr-o incercare
de a ordona orasului dens si compact. In construirea oraselor ultimelor doua
secole, puterea publica a instalat si perpetuat promenadele, parcurile si
gardinile care au introdus natura idealizata in oras, uitand uneori ca aceasta
dispune de o flora maiestoasa sau de un relief care ofera peisaje splendide.
Aceasta nevoie de natura in oras nu este traita la fel de toti indivizii. De multe ori
ea este redusa, mai ales in viziunile edililor in perpetua cursa electorala, la
o simpla “decorare vegetala” a orasului, ce poate deveni populara, dar care nu
raspunde in mod fundamental raportului dintre oras si natura cautata. Pe de o
alta parte acest decorativism vegetal se dovedeste a fi de prea multe ori de un
gust indoielnic, fapt care explica tendinta specialistilor de a se opune
acestor practici de “infrumusetare” a orasului in favoarea cautarii unui
echilibru structural al spatiului care ii asigura calitatile estetice necesare.
Integrarea patrimoniului,
dezvoltarea armonioasa a spatiului urban, calitatea estetica a noii arhitecturi
nu sunt probleme de forma, de fatada ci probleme fundamentale ale construirii mediului
urban, fapt reflectat in dezbaterile legate de stil, sobrietatea sau
profunzimea prezentei vegetatiei in oras, de prea mult
ori ramasa la
nivel de decor. Noua paradigma ecologica, noile presiuni sociale fac
din aceasta
relatie natura-oras o axa structurala a dezvoltarii teritoriilor urbane.
Ca raspuns la problematica ridicata de calitatea mediului de viata si la
preocuparile legate de o dezvoltare durabila, bazata pe un echilibru armonios
intre necesitatile sociale, economice si de mediu, peisajul fiind o componeta
importanta a acestui cadru, s-a luat initiativa elaborarii Conventiei europene
referitoare la
peisaj, semnata la Florenta
(octombrie 2000). Aceasta are ca obiectiv promovarea
protejarii, gestionarii si
planificarii peisajelor si organizarea cooperarii europene referitoare la
problematica peisajului10. Peisajul a devenit astfel o preocupare politica larg
impartasita, prin aceasta conventie fiind recunoscut faptul ca acesta
constituie o componenta de baza a mostenirii naturale si culturale a Europei,
contribuind la bunastarea omenirii si la consolidarea identitatii europene.
Romania se numara printre primele semnatare11, iar prin ratificarea de catre Parlament,
prevederileConventiei devin obligatorii pentru tara noastra. Aceste prevederi fac
referire la strategiile si masurile de protectie, gestionare si planificare a
peisajelor la nivelul intregului fie el natural, rural, urban sau periurban,
incluzand atat peisajele spectaculoase, obisnuite sau degradate.
Politicile prevazute de Conventie se refera la
sensiblizarea societatii civile, a organizatiilor private si a autoritatilor
publice fata de valoarea peisajului si necesitatea protectiei lui; la formarea
de specialisti in domeniul protejarii, gestionarii si planificarii peisajului;
la identificarea si cartarea tipurilor de peisaj precum si caracterizarea
acestora si a fortelor si presiunilor care le transforma, etc.
Politicile aplicate pe teritoriul Romaniei
pana in prezent au vizat in principal protectia mediului si partimoniului
construit. Abordarea problematicii peisajului este relativ
fragmentata in prezent, dar tinde sa devine din ce in ce mai coerenta sub
egida elaborarii unei legislatii adecvate in domeniu.
Pericolele aduse insa de aceste noi politici
ale peisajului sunt legate de o posibila ”preformatare” a viziunii asupra peisajului.
Putem astfel sesiza de-a lungul textului Conventiei o
prefigurare a unei ”estetici oficiale” a peisajului, o definire politica a frumosului.
Acelasi pericol se face simtit si legat de ideea de patrimoniu, care sugereaza o
viziune paralizanta asupra elementelor lui. Astfel in cadrul textului se simte
o tendinta retetara in a privi spatiul, o limitare a valorizarii lui si mai
ales o posibila blocare a evolutiei perspectivelor asupra a ceea ce este sau nu
privit ca peisaj. Teritoriile pe care Gilles Clemen le numeste ”peisaj
tertiar”, tind sa devina spatii ”in afara legii”, doar pentru ca ele nu se
integreaza in ”estetica momentului”.
UN ALT FEL DE PEISAJ
La inceputul secolului XXI aproximativ 7 din 10 europeni sunt locuitori ai unui
oras12. In aceasta parte a lumii, expansiunea societatii urbane continua in
defavoarea spatiilor rurale, care iau acum forma unei extensii periurbane.
Avem, prin urmare, teritoriile antropizate in plina dezvoltare pe de o parte
(urban, periurban, rural) si natura pe de alta parte. Dar unde isi gasesc locul
acele teritorii abandonate? Poti fi considerate spatii antropice, avand in
vedere folosinta lor anterioara? Sau pot fi considerate ca apartinand naturii,
daca luam in considerare frenezia cu care vegetatia le invadeaza?
Un studiu asupra peisajului din Vassiviere13 (Franta), realizat pe parcursul anului 2002 pentru Centrul de arta si peisaj,
lasa sa se intrevada caracterul artificial a ceea ce pare a finaturalul in
prezent: intinderea oglinzii de apa a unui baraj hidroelectric, arborii unei
paduri plantate, iarba din crescatoriile de bovine etc.
Atunci cand se incearca abordarea peisajul ca un rezultat al activitatii umane se
descopera imediat un numar mare de spatiiindecise, lipsite de functiune, care
sunt greu de numit. Acest ansamblu de spatii se situeazala
margine (in liziera padurilor, in
lungul drumurilor si raurilor, in cotloanele uitate ale
culturilor etc.) si ocupa suprafete
cu dimensiuni modeste, dispersate precum colturile pierdute ale unui camp sau
unitare si vaste ca turbariile, stepele si anumite parloage provenite dintr-o
abandonare recenta. Intre aceste fragmente de peisaj nu exista nici o asemanare
de forma, ele avand doar un punct comun: toate constituie un teritoriu de
refugiu al diversitatii14. Aceasta justifica adunarea lor sub un termen unic –
peisaj tertiar. Termenul este propus de Gilles Clement in cartea
sa “Manifeste du Tiers paysage”.
Acest peisaj cuprinde, alaturi de suma spatiilor abandonate, rezervatiile si
ansablurile primare. Ansamblurile primare sirezervatiile privesc spatiile
naturale, in timp ce terenurile abandonate pot face referire la orice tip de
spatiu15. Caracterul indecis al celui de-al treilea peisaj corespunde evolutiei
libere a ansamblului entitatilor biologice care compun teritoriul in absenta
oricarei decizii umane.
Ansamblurile primare sunt acele
teritorii care nu au fost niciodata supuse
exploatarii. Ele evolueaza lent sau
deloc, iar speciile care se dezvolta aici corespund nivelului optim de viata pentru conditiile de
mediu. In lume exista inca anumite paduri primare, celelalte spatii primare
repartizandu-se in preriile alpine, stepe, tundre etc. Ansamblurile primare
sunt unitare in aspect in ciuda unei diversitati destul de puternice (ele detin
inca cea mai mare diversitate planetara).
Un teren recent abandonat primeste in scurt
timp specii pioniere, caracterizate de un ciclu rapid, care dispar curand in favoarea unor
specii din ce in ce mai stabile. Acest ciclu de inlocuire
se prelungeste pana la obtinerea unui echilibru, unei
stari de permanenta. Aparitia rapida, apoi disparitia speciilor pioniere in favoarea speciilor stabile, sunt reprezentative pentru maidane, deoarece doar pe
un teren nud (liber de orice forma de viata), lipsit de concurenta, se pot instala plantele pioniere. Flora terenurilor abandonate nu este
compusa exclusiv din specii naturale indigene, ea
reuneste toate plantele exotice pioniere compatibile cu
mediul (biomul).
Peisajul tertiar se distribuie asupra unor teritorii
cu statut oficial foarte variat, raspunzand unor obiective si roluri diferite, uneori
contradictorii. Un teritoriu declaratrezervatie, din punct de vedere administrativ,
este menit protejarii, supravegherii si sanctionarii. Marginea unui drum,
maidanul urban, nu fac obiectul niciunei protectii, ele
fiind locuri ce se incearca a fi reduse si suprimate, desi constituie rezerve biologice.
Evolutia teritoriala a peisajului tertiar
coincide cu evolutia teritoriala a spatiilor antropizate. Cresterea numarului de terenuri
abandonate, lasate in urma de lucrarile de amenajare, nu
conduce mereu la o crestere a suprafetei globale a peisajului
tertiar ci la o mai mare fragmentare a acestuia. Multitudinea de fragmente ale peisajului tertiar reprezinta un factor selectiv al
diversitatii – supravietuiesc doar acele specii ale caror
cerinte ecologice sunt compatibile cu conditiile oferite
de fragmentul respectiv.
Din punct de vedere social, peisajul tertiar
este privit ca un spatiu natural,
destinat in unele cazuri loisir-ului, ca un spatiu neproductiv (in cazul abandonului
administativ) sau ca un spatiu sacru. Abandonarea administativa a acestor spatii poate
duce la o dubla raportare a societatii fata de ele: pe de o parte acestea sunt
supuse devalorizarii (maidan, parloaga, teren indecis), iar pe
de alta parte capata o valenta moralizatoare (loc sacru,
un loc interzis). Abandonul administrativ nu implica
abandonul total al spatiului, acesta continuand sa fie “consumat” de catre societate sub
diverse aspecte.
CONCLUZII
Peisaj
tertiar, maidan, teren abandonat – indiferent de sintagma folosita, toti acesti
termeni fac referire la un teritoriu de o bogatie inestimabila din punct de
vedere ecologic, dar cu puternice implicatii din punct de vedere al peisajului.
Aceste spatii reprezinta deja peisaje, dar perceperea lor ca atare depinde de o
cultura ce trebuie instaurata in societatea umana.
Poate datorita faptului ca sunt caracterizate de o permaneta miscare, aceste
teritorii nu sunt percepute ca peisaje inca. Dar trebuie sa facem un pas inapoi
si sa privim imaginea de ansamblu: desi elementele ce le definesc sunt intr- o
permanenta schimbare in functie de sezon, ciclu biologic, etc., ele se
pastreaza ca entitate.
Alternativele ecologice, sociale si estetice reprezentate de terenul abandonat trebuie sa
suscite interesul peisagistilor in demersul lor de a crea spatii pentru oameni.
El nu trebuie sa mai ramana “un simplu maidan“, ci trebuie sa constituie locul
unde ne petrecem cu placere momente din viata si la care visam uneori.
Condamnarea la dispret si agresiune trebuie sa inceteze, iar valoarea sa
trebuie inteleasa pe deplin si apreciata pretutindeni.
autor: Olivia Parvu
BIBLIOGRAFIE
- http://www.scribd.com/doc/27346619/12-PROTECTIA-PEISAJULUI
- http://www.afladespre.ro/turismul-rural-in-romania-(ii)-istoric-perspective-1884.htm
