Comunităţi balcanice în Bucureşti

Este foarte tentantă ideea unor Bucureştiuri etnice, fiecare structura lor afectivă, profesională, confesională, psiho-patologică. A unor Bucureştiuri etnice asemeni unor cercuri concentrice, sisteme de culturi, comportamente, obiceiuri, tradiţii, cutume, mecanism care polarizează un întreg corpus urban.

          Aceste lumi aparent separate şi izolate prin diversitatea lor lăuntrică în comparaţie cu autohtonii, au devenit elemente care s-au coagulat în eşafodajul social local. Au adus un surplus de vitalitate, dinamizând segmente sociale aparent periferice, împingându-le treptat către ierarhii sociale, precum bejenarul apatrid, devenit funcţionar sau nobil prin calităţile sale specifice: războinic, negustor, diplomat, etc.

Au existat fluxuri succesive de emigrare nord-dunăreană, dinspre peninsula Balcanică, pe mai multe paliere socio-profesionale simultan: simpli plugari, liberi-profesionişti, negustori, cărturari, clerici, etc. Cu veacul al XV-lea final “se constată un fenomen caracteristic pentru această epocă în sud-estul european: intelectualitatea creştină ortodoxă emigrează spre nord, fugind de furia distrugătoare a invaziei militare otomane. Am spus intelectualitatea creştină, pentru că în aceste veacuri intelectualitatea sud-estului european este compusă aproape în exclusivitate din clerici, activitatea intelectuală era organizată mai ales în instituţiile creştine, iar intelectualitatea din administraţia statală era în majoritate tot de formaţie teologică. În aceste veacuri emigrează spre România preoţi, călugări copişti, traducători din spaţiul teologic, adică intelectualitatea tradiţională a sud-estului european.” Această emigraţie va căpăta o nouă configuraţie socio-profesională la final de veac XVIII când se discută de o “emigrare a intelectualilor de tip nou-modern, intelectualitatea în formare. (…)Emigraţia intelectuală din aceste veacuri este exponenta noului, a noilor valori culturale, a unei noi structuri intelectuale, a unor noi instituţii culturale; spre deosebire de cea din secolul XV, ea este aproape în exclusivitate laică.” 1

          În veacurile XV şi XVI, negustorii şi comercianţii balcanici stabiliţi deja în ţările române, jucau “un rol de seamă în organizarea comerţului oriental şi în cel de tranzit spre Europa Centrală. Noile idei vehiculate de aceşti negustori, care aveau funcţii politice nu numai la Poartă, dar şi în diplomaţia occidentală, produc schimbări mari în viaţa economico-politică, socială şi culturală a lumii răsăritene.” Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă, au intrat în rândurile boierimii române “reprezentanţi ai familiilor de arhonţi greci”, sosiţi în general odată cu urcarea pe tron a domnilor pribegi precum Mircea Ciobanul, Radu Mihnea, etc.2

          Mai mult, cu veacul al XVIII-lea, în timpul regimului fanariot, balcanicii cunosc o integrare fără precedent în societatea moldo-valahă. Valurile de tinere generaţii greceşti care au venit în ţările române, erau impulsionate “fie de stabilirea părinţilor sau a unor rude” aici sau “fie de dorinţa imperioasă de a urma cursurile Academiilor Domneşti, în care faima unui Neofit Cavsacalivitis, Lambros Photiades sau Vardalach îi atrăgea pe tinerii balcanici, mai ales greci sau bulgari din cele mai îndepărtate regiuni ale Peninsulei.”3

          Fluxul de populaţie balcanică, cu oscilaţiile sale contextuale, a fost constant până la mijlocul secolului al XIX-lea. Sute de ani, în principate, “către capitalele lor s-au îndreptat fugarii bulgari (ei se vor numi cel mai des sârbi ori schei şi sunt ortodocşi ori catolici), (…) Sosesc arnăuţii, albanezi dârji, paznici şi portari de încredere. Iar bucureştenii îi primesc cu bucurie. (…) s-au stabilit mulţi negustori şi meseriaşi greci, armeni, bulgari, evrei dar şi turci, precum şi un număr foarte mare de ţărani. (…) Domnitorii, boierii au nevoie de orice nou venit, de mână de lucru, de negustori, grădinari, de meseriaşi, de vizitii, hangii, spiţeri, aşa cum în secolul al XIX-lea va fi nevoie de pictori, fotografi, muzicanţi, tipografi, ingineri, medici. Nu se poate închipui modernizarea, occidentalizarea societăţii româneşti fără ei.”4

          Prin aportul substanţial al balcanicilor sosiţi timp de trei-patru sute de ani în valuri succesive, Bucureştii devenise unul din marile centre urbane din zona Balcanilor, având cel puţin pentru secolul al XVIII-lea, trăsăturile unui oraş oriental. Elitele moderne ale spaţiului balcanic au fermentat propriile lor ideologii şi proiecţii imaginare în spaţiul moldo-Valah, Bucureştii şi Iaşii fiind principalele foruri culturale în acest vast proces. Mai mult, Bucureştii devin cu final de veac XVIII, un spaţiu al interferenţelor culturale prin conexiunile directe dintre spaţiul balcanic şi central-european. Componenta culturală sud-dunăreană a Bucureştilor a predominat până dincolo de mijlocul veacului al XIX-lea, când pătrund tot mai multe şi variate elemente socio-profesionale central-europene şi occidentale. În aproape 50 de ani “pătura socială a meşteşugarilor şi negustorilor de stil oriental din epoca precedentă se dizolvă: o parte din Greci, Sârbi, Bulgari, Albanezi, se repatriază, câştigând un rol de seamă în ţările lor de origină, devenite între timp independente; o altă parte din ei se asimilează Românilor şi constituie împreună cu aceştia pătura conducătoare politică şi funcţiionărimea noului stat român.” Locul lor va fi luat de “valul gros” al imigranţilor din Asutria, Rusia, Germania, Franţa şi Italia.5

          Din populaţia totală a Bucureştiului premodern, sud-Dunărenii au format un segment numeros şi variat socio-profesional; în jur de 30-40% din populaţia oraşului (împreună cu flotanţii).

La început de veac XIX, în structura etnică a Bucureştilor, balcanicii reprezentau cea mai numeroasă colonie: 2. 232 capi de familie numai în preajma oraşului la 1815.6

          Cea mai completă statistică a Bucureştilor datează din 1898/1899 când au fost înregistrate 3 698 de albanezi capi de familie. Albanezii formau atunci cel mai numeros grup balcanic din Bucureşti. Bulgarii erau reprezentaţi de 938 capi de familie, grecii de 1358 capi de familie, sârbii 308 şi turcii, 245. Această situaţie este explicabilă de revenirea în ţările lor de origine a unor grupuri numeroase de balcanici, după constituirea statelor balcanice. La începutul secolului XX, Albania nu exista însă, după 1913, se constată o diminuare considerabilă a comunităţilor de albanezi din oraşele moldo-valahe, pe fondul plecării în tânăra lor patrie balcanică, Radiografia albanezilor bucureşteni la 1899 era următoarea: 2 doctori, un inginer, 2 profesori, un pictor, 76 funcţionari particulari, 2 arendaşi, un agricultor, 185 de brutari, 136 simigii, 2 mezelici, 27 precupeţi, 32 cofetari, 239 băcani, 15 birtaşi, 2 cafegii industriaşi, 44 cafegii antreprenori, 2 conserve alimentare, un mecanic, 5 tinichigii, 10 tâmplari, un ceasornicar, un tipograf, un legător de cărţi, o modistă, 5 antreprenori în construcţii, 34 zidari, 5 vopsitori, 6 bărbieri, 9 tăbăcari, 54 pantofari şi cismari, 2 blănari, un tapiţer, 12 croitor, 261 comercianţi în general, 141 de  muncitori cu braţele, 475 servitori, 12 bucătari, 15 alte profesii, 4 căruţaşi, 289 bragagii şi rahagii (aici albanezii erau cei mai mulţi în branşă. Din totalul de 504 bragagii, 289 erau albanezi, 115 turci, 42 bulgari, 47 români, 5 sârbi şi 6 greci), un găzar, 82 băieţi de prăvălie.7

          Sud-dunărenii au dat Bucureştilor imaginea unei lumi balcanice la scară redusă. Corpurile etnice alimentate continuu cu veacurile XIV-XV au adus limba şi cultura slavonă înlocuită mai târziu cu greaca, în rândul elitelor politice. Transferul acesta se va definitiva în cursul veacului al XVIII-lea. Elementele balcanice pătrund cu rapiditate în elita politică, economică şi culturală moldo-valahă, regăsindu-se în toate compartimentele sociale ale Bucureştilor până târziu, în veacul al XIX-lea. Din rândurile balcanicilor vor fi un număr necunoscut de mare de înalţi şi mici funcţionari, dregători, comercianţi şi neguţări. A venit apoi rândul familiilor domneşti să absoarbă elemente balcanice, pentru ca, în anumite momente, acestea din urmă să devină predominante în structurile puterii laice şi religioase.