CENTRUL VECHI AL CONSTANŢEI DIVERSITATE CULTURAL – RELIGIOASǍ

Centrul vechi al Constanţei este un loc încărcat de istorie. Este
imposibil ca, trecând pe aici, să nu te gândeşti la cum a fost odată. Străduţe
întortocheate şi înguste, toate, te duc spre mare. Clădiri pline de amintiri
parcă te privesc îngândurate şteptând să se întâmple ceva cu ele. Din păcate
oamenii trec indiferenţi în goana lor spre fast-food-uri sau pentru a face o
fotografie pe faleză sau, pur şi simplu, să îşi etaleze noul automobil.

În rândurile următoare îmi propun să arăt că pe lângă toate clădirile
care sunt într-o stare deplorabilă, altă dată simboluri ale oraşului, există şi
clădiri care sunt încă în picioare şi care reprezintă un mare punct de interes
comunitar şi anume lăcaşurile de cult construite la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Am ales acest subiect deoarece toată lumea vorbeşte despre lucrurile care
nu sunt în regulă, despre clări care stau să cadă, câini vagabonzi şi cerşetori
însă lucrurile bune care, într-adevăr, devin din ce în ce mai puţine şi mai
greu de observat, sunt ignorate iar în felul acesta riscăm să uităm de ele.

Eseul este structurat pe trei părţi, în prima parte voi explica
etimologia denumirii oraşului Constanţa, în cea de-a doua parte voi prezenta
începuturile modernizării la malul mării o dată cu revenirea Dobrogei la
România Veche iar în cea de-a treia parte voi arăta că există şi clădiri care
sunt într-o stare foarte bună şi care merită vizitate ori de câte ori avem
ocazia.

 

Etimologia denumirii
oraşuluiConstanţa

Există mai multe ipoteze privind etimologia numelui oraşului Constanţa. Prima leagă
Constanţa de numele lui Constantin cel Mare, cel care a promulgat în 313
Edictul de la Milano, decretând creştinismul religie oficială în stat alături
de cultele păgâne.

În perioada de maximă înflorire Tomisul se extinde către sud-vest prin
cartierul numit Constantiana sau Constantia. O parte dintre cercetători
este de părere că acest nume exista încă din vremea lui Constantiu II (337-361)
de la care ar deriva, după cum este avansată şi ipoteza preluării numelui de la
Flavia Maxima Constantia, fiica marelui împărat, sanctificată la rândul ei de
Biserică.[1]

Scriitori precum Zosimos, Theophilactos Simmokata sau Theophanus Confesor
citează oraşul cu numele antic. Procopius din Caesareea foloseşte ambele nume,
Tomis şi Constantiana, deşi poate fi vorba de două localităţi diferite. Există
şi ipoteza apariţiei mai târzii a noului nume, sub Constantin IV Pogonatul
(668-685) sau Constantin V Kopronimos.

Începând cu secolele XIII-XV, numele Constanţei apare cu evidenţă, chiar
dacă formele de transcriere diferă: Constanza, în Carta nautică pisană din secolul XIII, Constansa, în Atlasul catalan din secolul XIV,
Constantia în însemnările lui Walerand de Wavri, în 1445, Costanca, în carta
lui Grazioso Benicasa din 1471.

Mai târziu, odată cu stăpânirea turcească, numele oraşului apare sub
forma de Kűstendje (cu ortografie variabilă).

Originile apostolice ale creştinismului în Dobrogea se leagă de lucrarea
Sfântului Apostol Andrei, despre care informează deocamdată, doar tradiţia.
Creştinismul pătrunde aici în secolele I, II, ca aport oriental, iar
comunităţile se manifestă în secolul al III-lea: “românii au primit această
religiune încă din perioada romană a existenţei lor”, afirmă A. D. Xenopol.[2]

Asupra comunităţilor creştine se dezlănţuie în secolele II-IV
persecuţiile, din ororile cărora s-au născut numeroşi martiri, la Tomis numărul
lor trecând de 60, osemintele lor fiind descoperite în cele şase basilici din
partea de sud-vest a oraşului antic.

Împreună cu religia creştină s-a răspândit, întotdeauna, cultura. În
acest sens trebuie amintiţi monarhii, cărturarii originari din Scythia Minor
care s-au afirmat prin înalta lor credinţă şi erudiţie: Ioan Maxentiu şi
sfinţii părinţi ai Dobrogei, Ioan Cassian, Dionysius Exiguus – Dionisie cel
Smerit, în secolul al VI-lea.

Henri Pirenne remarca faptul că “ Supravieţuind imperiului pe care se
sprijinise, biserica a contribuit deci în foarte mare măsură la asigurarea
dăinuirii oraşelor romane.”.[3]

 

Începuturile modernizării
la malul Mării Negre

Peninsula Constanţei, astăzi cartier al oraşului,a fost locuită în
extensie progresivă – necropolele au devenit spaţii intravilane – începând
chiar cu momentul colonizării. Viaţa oraşului se datorează deschiderii sale
către mare şi lume, dar şi unui golf natural şi unei clime temperate.

Peninsula are forma unui trapez cu baza mică pe latura sudică şi cu cea
mare spre zona continentală. În anul 1878, partea zidită a oraşului urma, în
general, traseul peninsulei, de la ţărmul mării până la gara veche.

Petru Vulcan descrie în 1898 aspectul sud vestic al peninsulei, în locul
în care “marea formează un bazin, în dreptul vechiului port genovez, la o
distanţă de câţiva metri, începe un deal în semicerc, al cărui pământ e atât de
tare, încât desgropătorii metropolei vechi, când isbesc cu târnăcoapele,
scapără scântei şi în părţile unde pătrunde ferul ascuţit se formează un fel de
luciu metalic.”[4]

Dincolo de zidul cetăţii se afla oborul de cereale, într-o piaţă situată
la capătul de atunci al străzilor Mircea cel Mare, Carol (Tomis) şi Concordiei
(M. Kogălniceanu). “În mijlocul acestei spaţioase pieţe va fi să se
construiască biserica catedrală română” susţinea inspirit Remus Opreanu, în dorinţa
extinderii oraşului către nord şi a schimbării centrului său urbanistic. Urma
apoi grădina “Beledie” unde nu era nimic. La nord vestul acesteia se întindea
mahalaua cu “bordeiele tătarilor şi ţiganilor”, stabiliţi aici sub turci, în
scop defensiv, pentru cultivarea moşiei oraşului aflată la nord de şanţul făcut
cu ocazia declarării oraşului de port franc în 1880 sau pentru aprovizionarea
oraşului cu apă prin sacagii.[5]

Istoria modernă a Constanţei începe abia la sfârşitul secolului al
XIX-lea, când aceasta se întindea numai până la bastioanele şi curtinele
întărite între Biserica grecească, Poşta şi Palatul Prefecturii. Şi Mihail
Kogălniceanu remarcă aspectul fortificat al oraşului. “Am găsit acolo mai multe
zidiri militare, fiindcă acea parte de loc era foarte ocupată de garnizone
turceşti. Am găsit zidiri militare şi în Mangalia şi la Constanţa şi în Tulcea şi chiar în Medgidia.
Guvernul român luând Dobrogea a făcut şi el sacrificii; a făcut cazărmi foarte
frumoase şi la Tulcea şi la Constanţa.
Asemenea sunt grajduri foarte frumoase la Constanţa,
cum nu se găsesc în România veche. La Constanţa e reşedinţa unui regiment de
cavalerie şi a unei companii de jandarmi care are un efectiv de vreo două sute
de cai şi sunt grajduri foarte frumoase făcute de noi. Apoi s-au luat
grajdurile imperiale turceşti şi s-a prefăcut parte în cazarme şi parte a rămas
tot ca grajd. Pe urmă, afară din oraş, s-a făcut lângă cazarma veche de
infanterie, o altă cazarmă foarte frumoasă de către guvernul nostru.”[6]

Amenajarea falezei începe din anul 1879, până atunci groapa de gunoi a
localităţii. În acelaşi timp se trasează şi se deschide pe promontoriul sudic,
bulevardul Regina Elisabeta, se pun probleme stringente legate de sistematizare
şi salubritate, alimentare cu apă, iluminare stradală, pavare.

Cu prilejul unei ceremonii derulate după încheierea alergărilor de cai
din aprilie 1897, ministrul de resor Stolojan aminteşte aspectul aşezării la
1897: “Un târg oriental, murdar, care nu avea nici 3000 de suflete. Constanţa astă-di cu
12000 de locuitori, a devenit un oraş european, cu bulevarde, clădiri mari ca
catedrala, şcola, primăria, Banca Naţională, casărmile igienice, afară de
frumoasele case particulare.”[7]

În articolul Oraşul Constanţa. Ce a
fost eri – Ce a devenit azi, publicat în decembrie 1923 de ziarul Marea Neagră se fac necesarele
comparaţii la care obligă titlul: “eri” aşezarea avea aspectul unui “sat
turcesc…, cu uliţe păcătoase, mărginite de hardughii de chirpici, cu un
caldarâm primitiv, fără clădiri impozante, fără apă, fără lumină, fără nimic care
să indice o aşezare europenească”, iar “portul se reducea la o schelă
levantină, cu un mic bazin în care abia intrau două vase, apărat de un primitiv
cheiu de lemn. Actuala Piaţa Ovidiu era un maidan pe care se aflau câteva
cafenele joase, murdare, cu podele de lemn învechit.” [8]

Scarlat Huhulescu afirmă şi el că “după mărturia călătorilor ca şi după
amintirea bătrânilor, Kustenge era un mic şi nenorocit sat turcesc. Stăpânirea
turcească nu avea nici dragostea şi nici interesul să îngrijească de acest
oraş, aşezat la capătul de nord al împărăţiei şi care împreună cu hinterlandul
înconjurător era lăsat complet în părăsire…Populaţia oraşului, foarte săracă şi
care avea ca ocupaţie principală pescuitul era, după statistica lui Ubicini, în
număr de 7986 suflete, din care 2790 mahomedani şi 5196 creştini.

În acelaşi ziar, dar şase ani mai târziu, Huhulescu revine cu alte
precizări: “ La 1878 administraţia românească a luat în primire un sat turcesc
în ruină – Kiustendje. Oraşul nostru nu se întindea mai mult de undese află azi
Grand Hotel şi chiar în acestă suprafaţă căsuţele sau mai bine zis bordeiele,
erau rare ca dinţii în gingiile unui octogenar. Din sătucul turcesc ce era altă
dată Constanţa, stăpânirea românească a făcut ceea ce se vede astăzi, un oraş
modern, primul port maritim al ţării şi o localitate balneară şi climaterică ce
stă în fruntea tuturor celorlalte de pe litoral…”[9]

Lăcaşuri de cult –
multitudine religioasă

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, după
cum s-a putut observa, Constanţa devine un oraş european, cu multe clădiri
maiestuoase, specifice acelor vremuri, astăzi lăsate în paragină sau “ornate”
cu geamuri termopan şi aparate de aer condiţionat. Printre aceste clădiri, altă
dată simboluri ale oraşului, se numără Vila numărul 13 de pe Bulevardul
Elisabeta, palatal prinţului Sturdza, vestiul Cazino, care a ajuns să fie “în
renovare” de peste zece ani, Hotel Europa, Hotel Intim, Casa cu Lei, Casa
Unghiulară, Casa de piatră Aleon (Casa Englezescă), Casa Zambaccian, Hotel High
Life.

Însă printre aceste clădiri pe lângă care oamenii trec nepăsători există
şi clădiri care sunt vizitate săptămânal şi pe care toată lumea le recunoaşte.
Acestea sunt lăcaşurile de cult ale diferitelor etnii care, parcă,
dintotdeauna, au vegheat asupra oamenilor şi le-au ascultat necazurile şi
bucuriile. În zona peninsulară bat clopotele Catedralei Sfinţilor Apostoli
Petru şi Pavel, aici “răsar” minaretele Moscheii Carol şi cel al Geamiei
Hunchiar-Aziza, tot aici există încă Sinagoga Mare, biserica greacă
Metamorpfosis “păzeşte” o parte a falezei, iar biserica catolică Sfântul Anton
şi biserica armenească completează această diversitate religioasă.

Catedrala Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, ridicată în anii imediat
următori reinstalării administraţiei româneşti la Constanţa pentru a reînvia
creştinismul apostolic de care s-a bucurat încă din vechime populaţia, avea să
răspundă întru totul cerinţelor formulate de credincioşi, piatra de fundaţie
fiind pusă la data de 4 septembrie 1883.

Sfinţit la 22 mai 1895, noul aşezământ creştin devine în scurt timp un
important loc de închinare, dar şi un factor identitar de certă însemnătate.[10]

A fost construită după planurile arhitectului Ion Mincu, recepţia finală
făcându-se la 18 noiembrie 1886. Este construită pe locul unui cimitir musulman
în stil greco -roman, din cărămidă presată. Mobilierul şi candelabrele sunt
executate laParis.

La 3 august 1941 o bombă a căzut chiar pe altar, catedrala
nemaifuncţionând până la 14 ianuarie 1951. [11]

Moscheia Carol, situată pe strada Arhiepiscopiei (în Piaţa Ovidiu), este
clădită pe locul unei vechi geamii în 1910-1913. Minaretul de 47 de metri şi
cupola edificiului au fost construite din beton armat, după planurile
arhitectului V. Ştefănescu. Scările şi coloanele sunt construite din calcar de
Albeşti, iar poarta mare de la intrare cu marmură neagră din Italia. Este
construită în stil maur, fiind o copie a moscheiiKonya dinAnatolia.

Inaugurarea are loc la 4 iulie 1913 cu participarea unei delegaţii din Istanbul. Minaretul (cu o
terasă rotundă pentru vizitatori) are 144 de scări spiralate. Aici găsim
covorul oriental al fostei insulei Ada-Kaleh (adus aici în 1965), covor
aparţinând lui Abdul Hamid (de 144 mp şi 500 kg). Altarul (mihrabul) a rămas
acelaşi de la vechea moscheie – Mahmudia.[12]

Geamia Hunchiar-Azizia situată pe bulevardul Tomis a fost construită în
1862-1868. La acea dată aceasta făcea parte din averile culturale ale
sultanului Abdul Aziz (de aceea a fost numită Azizia). Numele Hunchiar
echivalează cu guvernator, paşă. Minaretul din calcar are 24 de metri înălţime.
Geamia Hunchiar este construită în stil maur autentic, cu sanctuarul în formă
pătrată. A fost grav avariată în cel de-al doilea război mondial şi a fost
restaurată în 1958. Aici se ţin slujbele religioase musulmane.[13]

Sinagoga Mare ridicată la 1911 (alte surse acreditează anul 1914 ca an al
construcţiei) este de rit aşkenaz. Clădirea este structurată pe trei register
orizontale: soclu, parter, etaj. La ferestre şi uşi prezintă influenţe maure.
La interior cele trei nave sunt puternic marcate în exteriorul navei
principale. Interiorul prezintă o decoraţie bogată tradiţională.

Din pacăte, în prezent sinagoga nu mai este folosită de infima comunitate
evreiască din Constanţa
(aproximativ 60 de personae), ea fiind abandonată şi în pericol de prăbuşire.[14]

Biserica Greacă Metamorphosis este situată pe strada Mircea şi are hramul
“Schimbarea la Faţă”. Este opera arhitectului I. Teoharidi, care reface
planurile unei construcţii începute în 1862. În 1865, în urma acceptului
sultanului, începe construcţia. La 23 noiembrie 1878 în acestă biserică se
oficiază victoria armatei române.

Interiorul este pictat în întregime în ulei de un specialist din Athos.
Pictura a fost refăcută în 1984.

Primul episcop al Dunării de Jos, Gheorghian, este numit de Carol I în
1879 în această biserică.

Între anii 1862-1865 la Constanţa
vin doi medici greci, din familia Kefala, tată şi fiu. Fiul a murit în 1868, fiind
înmormântat în curtea bisericii greceşti. Bătrânul Kefala era şi proprietarul
actualei farmacii “Miga”.[15]

Biserica Romano Catolică „Sfântul Anton de Padova” din Constanţa
a fost zidită între anii 1935-1937, după planurile şi sub îndrumarea
arhitectului Roman de Sion din Bucureşti. Biserica a fost construită pe locul
fostei capele, ridicate în anul 1885. Edificiul actual este o bazilică,
construită după modelul celor din nordul Italiei, lucrată în cărămidă presată
şi aparentă, în stil romanic, specific secolului al XIII lea. Interiorul
bisericii este, de asemenea, din cărămidă aparentă, fapt care nu necesită si
nici nu permite tencuirea bisericii. Are două galerii susţinute de coloane din
marmură. Turnul se integrează armonios cu restul clădirii. Culoarea cărămizii
aparente, acoperişul în şarpantă străpuns de turnul înlat, îi dau clădirii o
frumuseţe aparte.[16]

Biserica armenească este situată pe strada Callatis şi a fost construită
de armeni în 1880. Ctitorul – N. Torosian era un om de vază în oraş.

Un preot Gregorian pe nume H. Bedighian (născut în 1871 în Armenia), se
stabileşte în Constanţa.
Timp de aproape 35 de ani este preot paroh armean şi totodată profesor de
matematică la şcoala comunităţii armene. Înainte de primul război mondial
biserica avea o mare colecţie de obiecte sacre valoroase, dar a fost jefuită de
armata bulgară de ocupaţie.[17]

 

Concluzii

Din păcate centrul vechi al Constanţei nu este un centru cu care
locuitorii se pot mândri. Multe clădiri sunt marcate:”Atenţie! Pericol de
prăbuşire!” Marcate de trecerea timpului şi de indiferenţa oamenilor. Câinii
vagabonzi, gunoaiele, copiii desculţi, fast-food-urile , ruinele au luat locul
a ceea ce a fost o dată. Privind însă asupra lăcaşurilor de cult, excepţie
făcând Sinagoga Mare care se încadrează perfect în peisaj, ne putem da seama că
religia e cea care poate ţine în picioare tot ceea ce realizează oamenii, atât
din punct de vedere spiritual cât şi material.

Interesant este de observat faptul că într-un spaţiu atât de restrâns (un
cartier) se întâlnesc atât de multe etnii religioase între care nu au apărut
disensiuni. Acest lucru se datorează, în primul rând, deschiderii către mare şi
lume oferită prin construirea şi modernizarea Portului Constanţa.

Probabil oamenii şi-au dat seama că nu contează modul în care te rogi sau
modul cum îl numeşti pe Dumnezeu atâta timp cât te preocupă bunăstarea ta dar
şi a celor din jurul tău şi făcând lucruri care să demonstreze că îţi pasă de
comunitate, de oraş, de oamenii care trec pe lângă tine.

Sper că într-o bună zi să mă pot plimba prin centrul vechi şi să simt că
este centrul vechi, să nu fie doar un colaj de vechi şi nou (sau doar nou).

 

autor: Zaiţ Daniela Elena

 

Bibliografie

Lăpuşan, Aurelia, Lăpuşan, Ştefan, Constanţa. Menoria oraşului, vol.I Ed. Muntenia,Constanţa, 1997

Păuleanu, Doina, Constanţa 1878-1928. Spectacolul modernităţii târzii,
vol.I, II, Ed. Muzeul de Artă, Constanţa,
2005

Păuleanu, Doina, Axa est-vest.
Constanţa – istorie şi dinamică interculturală, Ed. Pro Arte,Constanţa, 2000

Păuleanu, Doina, Coman, Virgil, Catedrala
“Sf. Apostoli Petru şi Pavel”. Constanţa
1883-2008, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului,Constanţa, 2008

Vasile, Marin, Germinal de
Constanţa. Album de epocă. Case. Oameni. Fapte, Ed. Europolis,Constanţa, 2007

Link-uri

http://www.biblioteca.ct.ro/cta_vec1.htm

http://www.constantablog.net

Home 1

http:/www.lacasedecult.cimec.ro

http://www.romaniantrip.net

http://www.sfantul-anton.ro

http://www.skyscrapercity.com