COMUNISMUL IN OPINIA UNUI POSTREVOLUTIONAR.Amintiri din oraşul Medgidia

Comunism….Acest cuvânt trezeste în inimile multora amintiri neplăcute, pline de suferinţă. Pentru foarte puţini, aceşti ani au fost plini de bunăstare, acest lucru fiind valabil pentru cei care erau membrii de partid.

Unul din motivele pentru care am întreprins o cercetare pe acest subiect se datorează faptului ca nu am ,,prins” decât 3 ani sub acest regim si m-a interesat cum a fost afectată localitatea MEDGIDIA, localitate în care m-am născut.

O altă motivaţie a fost împărtăşirea anumitor amintiri ale familiei si ale cunoştinţelor despre această perioadă relativ recentă în inimile unor români.

Căderea regimului comunist în anul 1989, a făcut posibilă pentru prima dată, o analiză intregrală a acestuia şi a transformărilor prin care a trecutţaranoastră în perioada 1948-1989, prin deschiderea arhivelor care erau principala sursă de cercetare şi de aflare a adevărului.

Deschiderea arhivelor a produs o revoluţie în ce priveşte cantitatea de informaţii şi a impus o evaluare riguroasă cercetătorilor.

Regimul politic se instaurează ,,de fapt” din 1948, odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei, care a deschis calea totalitarismului politic şi a centralismului excesiv, în toate domeniile vieţii româneşti, inclusiv în cel administrativ.

Din păcate demersul efectuării unei cercetări amănunţite în cadrul acestui proiect, a fost îngreunată de lipsa unor documente de valoare, care intenţionat sau din greşeală au fost fie amestecate, fie distruse.

Pe baza arhivelor şi a altor surse voi încerca să redau politica comunistă din acest oraş, pe timpul acela conform împărţirii administrative fiind plaşa Medgidia.

Sursele pe care le-am folosit pentru această cercetare nu sunt foarte diverse. Am utilizat dosarele  din Arhiva Primăriei Medgidia, cât şi cele din Arhivele Naţionale Constanţa. De folos mi-a fost si Monografia Medgidiei. (autor Ştefan Lăpuşan).

Voi începe prezentarea cercetării mele pe baza celor studiate din arhive, prin enumerarea principalelor măsuri care s-au adoptat la nivelul acestei pleşe.

Plasa Medgidia cuprindea localităţile: Basarabi, Bărăganul, Castelu, Ciocârlia de Jos, Ciocârlia de Sus, Cobadin, Cuza Vodă, Galeşul, Gherghina, Izvorul Mare, Lanurile, Mircea Vodă, Nisipari, Peştera, Poarta Albă, Remus Opreanu, Satu Nou, Siminoc, Tortomanu, Tepeş Vodă, Tibrinu, Valea Dacilor, Valea Seacă, Valul lui Traian, Veteranul, Viişoara.       La şedinţa din 31 ianuarie 1949, prezidată de Gheorghe Rotam, în calitate de primar, asistat de loan Vâlcu – ajutor de primar, se discută lista de urgente edilitare ale acestui an, enumerându-se: alimentarea cu apă potabilă de la Dunăre şi canalizarea; înzestrarea uzinei electrice comunale cu un al doilea grup electrogen; construirea unui abator cu o capacitate mai mare decât cel existent şi dotat corespunzător; construirea uneiremize la serviciul salubrităţii; construirea unui local de şcoală primară în cartierul CFR care provizoriu funcţionează într-un imobil impropriu închiriat de comună.

Lista continuă cu completarea lucrărilor pentru punerea în funcţiune a băii comunale şi înzestrarea ei cu mobilier şi lenjerie, repararea şi consolidarea palatului comunal, construirea unui closet public absolut necesar, împrejmuirea târgului de vite, pavarea cu piatră cubică a b-dului Regele Mihai I. Se mai discută necesitatea întocmirii planului de sistematizare în vederea alinierii şi stabilirea titlurilor de proprietate, repararea străzilor şi construirea altora noi, într-un cuvânt, modernizarea oraşului.[1]

Se primeau periodic vizite pentru o mai bună funcţionare a oraşului, iar situaţiile se raportau săptamânal mai sus.

Până la izbucnirea războiului, Medgidia era, incontestabil, oraşul cu oamenii cei mai înstăriţi, ba chiar, fără să se fi făcut vreo statistică, din numărul total al locuitorilor, cel puţin jumătate deţinea suprafeţe mari de teren, monopolul comerţului şi al industriei.

Odată cu venirea la conducere a comuniştilor, s-a început deposedarea de pământuri. Se căutau pretexte, şantaje, pentru a li se lua oamenilor pământul.

 

 

In cele ce urmează voi prezenta o cerere adresată primarului din data de 5 iunie 1949:

,, 5 iunie 1949. Tovarăşe primar, subsemnata Ciocan Aneta, soţia învă­ţătorului Ciocan Ştefan din Constanţa, posedând pe mereaua comunei Tepes Vodă suprafaţa de 20 hectare teren arabil -15 hectare dată fără acte, şi 5 hectare moştenire, de asemenea fără acte de la defunctul meu tată R. lonascu, mă grăbesc a vă face cunoscut că, în conformitate cu dispoziţia Sindicatului judeţului Constanţa şi a C.G.M., cedez, cum de altfel aş fi vrut să fac de mult acest lucru, cele 20 hectare teren arabil specificate mai sus, aşa însămânţate cum sunt, în folosul R.P.R., repartizându-l după cum veţi crede dv. de cuviinţă, fie ţăranilor săraci din sat, fie fermei.”[2]

Am extras din arhivele aflate în fondul ANC situaţia celor care deţineau pământ în anul 1948 si am făcut o comparaţie cu situaţia aceloraşi oameni, de data asta din anul 1951.

Concluziile cred ca sunt lesne de înţeles.

Niculae Stănilă                 – 5,5 ha                      – 1 ha

Rada Şerban                     –  3 ha                       – 1 ha

Osman Ermin                   – 3 ha                        – 0,5

Lazăr llie                         – 5 ha                       – a intrat in G.A.S. Medgidia

Tudora Paraschiv             – 15 ha                      – 1 ha

Dumitru Marcu                 – 9 ha                        – 1 ha

Lefciug Agripina              – 3 ha                        – teren preluat pentru lotul                                        zootehniei

Popescu Ion                   –  3 ha                      – teren intrat în comasarea G.A.S.

Luca Vasile                    – 11,5 ha                  – 5 ha

Gevget Ize                     – 4 ha                       – nimic

Marica Botoarcă            – 3 ha                        – teren preluat pentru lotul zootehniei

Elisabeta Dobrescu       – 5 ha                          – trecut Sfatului Popular al comunei Mircea Vodă şi redat locuitorilor din Satu Nou prin ordinul raionului Medgidia

 

Adriana Prisadă            – 3 ha                         – dat în folosinţă locuitorilor din Cuza Vodă

lliaz Apaz                      – 27 ha                     – expropriat

Sucuri Apaz                 – 12 ha                      – expropriat

Dumitru Corleancă       – 15 ha                      – expropriat

Silvica Ghiţescu            – 9,7 ha                    – anexat la Canal

Elisabeta Simionescu    – 9,7 ha                    – anexat la Canal

Preot Teodor  Voineagu – 5 ha                       – intrat în perimetrul G.A.C. Valea Dacilor

Maria T. Voineagu            – 51 ha                   – luat de G.A.S. Nicolae Bălcescu

 

Din această succintă enumerare mi-am propus să trag un semnal de alarmă asupra situatiei si asupra celor care au fost deposedati de libertate si avere, fie că pământul le era luat ,, de bună voie’, fie că acesta servea la ajutarea pentru construcţia Canalului sau pentru simplul motiv că oamenii nu-şi îndeplineau planul agricol.

O listă a chiaburilor din Remus Opreanu, Valea Dacilor şi Medgidia, redactată la 12 februarie 1951:

Măria Gamulea                    – 21 ha. Idem.

Radu Gârbă                          – 24 ha. A avut atelier de cismărie, a exploatat

braţe de muncă.
Nicolae Ghibu                      – 25 ha. A fost cârciumar, a exploatat braţe de muncă.

Nicolae Ţaţa                         – 25 ha. S-a opus la colectări pentru care a fost

judecat şi condamnat.
Anghel Oprea                       – 30 ha. Este comerciant şi în prezent, a speculat

şi exploatat forţă de muncă.
Popeea Gheorghe              – 26 ha. A exploatat braţe de muncă, este

duşmănos regimului.
Dumitru Cristu                     – 27 ha. A fost exploatator, comerciant, este

duşmănos regimului si a fost condamnat.
Radu Ghiojdeanu               – 28 ha. A exploatat braţe de munca, are 24 oi.

Nelufer Abdulgani              – 27 ha. A exploatat braţe de muncă.

Marin Călin                           -13,5 ha. A fost cârciumar, a exploatat braţe de muncă.

Safta Cristu                          -12,5 ha. A avut cârciumă, a exploatat braţe de muncă.

Voicu Oprică                        – 9 ha. A avut fabrica de maşini agricole, turnătorie,

a exploatat peste 30 braţe de muncă.
Ioana Petrescu                    – 3,5 ha. A avut 2 hoteluri, are 1 ha vie, a speculat

şi exploatat braţe de muncă.
Vasile Boghiţă                     – 6,5 ha. Posedă prăvălie în prezent, speculează

şi exploatează braţe de muncă.
Gheorghe Anghel               -10 ha. Fost comerciant, a exploatat şi exploatează

şi azi braţe de muncă.
Măria Martinescu                 -15 ha. Posedă prăvălie, speculează şi a

exploatat braţe de muncă.
Sandu Bucur Titel               – 37 ha. Fost comerciant, a speculat şi exploatat.

Radu Ciutacu                      – 20 ha. Fost proprietar de autocamion, a exploatat

şi exploatează braţe de muncă.
TomaToader                         -16 ha. A avut vărăria, a sabotat planul de  colectări,

a exploatat, este duşmănos regimului.
Ion Ciutacu                           -14 ha. Are motor de tăiat lemne, exploatează

braţe de muncă, este duşmănos regimului.
Constantin Oancea            – 20 ha. Exploatează. Suprafaţa de 20 ha a fost

luată de Sfatul comunal Ciocârlia de Jos.
Elisabeta Grama                  -10 ha. Fost cârciumar, a speculat şi exploatat.

Alexe Cocarta                      – 20 ha. Posedă 19 ha teren arabil, 1 ha vie, a

exploatat braţe de muncă în agricultură, are 2 case.
Petre Duţu                            -17 ha. A exploatat braţe de muncă, este

duşmănos regimului, a fost arestat.
Sorin Delgeanu                   – 5 ha vie. Posedă cazan de ţuică, fost

cârciumar, duşmănos regimului, a fost arestat.[3]

Un proiect dezvoltat de comunişti a fost construirea Canalului. Deşi era necesar acest mijloc de navigaţie, Canalul a fost un bun prilej de a elimina toată elita românească de la acea vreme şi pe cei care se împotriveau regimului. Deşi au fost scrise cărţi pe tema aceasta eu am încercat să sintetizez anumite evenimente din perioada construcţiei acestui canal.

Voi prezenta în continuare doar un scurt articol preluat din revista Memoria, în care doctorul Ion Jovin, medicul lui Iuliu Maniu povesteşte anumite experienţe din această perioadă.

,,La Canal moartea era pretutindeni. Îmi reamintesc astfel imaginea unui profesor universitar peste care s-a prăbuşit un mare zid de piatră, pe aceea a doctorului Simionescu (fost ministru al Sănătăţii în Guvernul Goga), care a depăşit în mod voit linia sârmei ghimpate, a medicului lordăchescu, a unui fost prefect liberal de Buzău şi nenumărate alte imagini ale celor dispăruţi la Canal. (…)

Am fost apoi transferat la Poarta Alba, lagăr în care se aflau şi deţinuţi de drept comun. Tot acolo se afla şi singura infirmerie cu paturi de pe toată linia Canalului. îndată ce am ajuns acolo, dr. Budu l-a informat pe dr. Maurer care a dat dispoziţie să fiu trecut la infirmerie. Acesta din urmă, fratele lui Ion Gh. Maurer, ţinea în mână întreaga organizaţie medicală a Canalului”.[4]

La 26 mai 1949 prin Hotărârea Consiliului de Miniştri al R.P.R. nr. 505, în urma Hotărârii Partidului şi Guvernului de a se construi Canalul navigabil Dunărea-Marea Neagră, s-a înfiinţat Direcţiunea Generală a Lucrărilor Canalului Dunărea-Marea Neagră (D.G.L.C.D.M.N.).

În 22 iunie 1949, prin Hotărârea 613, este aprobat memoriul tehnico-economic întocmit de o comisie mixtă sovietico-română. Se fixau sarcinile de plan pe anul 1949, prin lucrări pregătitoare în vederea creerii unor condiţii de lucru, asigurarea materialelor, organizări de şantier etc.

Planul de investiţii a fost aprobat de Guvernul român în data de 17 octombrie 1949. în urma ordinelor primite din partea Guvernului şi ale Comisiei de ajutor tehnic al U.R.S.S., au fost schimbate unele soluţii. Planul de investiţii al primului an a fost estimat la 5,9 miliarde   lei, din care 1,2 miliarde valoarea utilajelor. D.G.L.C.D.M.N. încheie deviz pentru lucrările de baracamente, bordeie şi reparaţii de clădiri. Printre ele, la Direcţia Regională Medgidia erau prevăzute:

–  Proiect terasamente cu căruţa la canalul navigabil, inel canal colector

–  Proiect terasamente cu draglina, la canalul de desecare.

Alte proiecte prevedeau pentru zona Medgidiei drumuri de acces, căi de comunicaţie Cernavodă-Basarabi. Ca investiţii, la Medgidia erau propuse a se construi:

– clădirea Direcţiei Regionale – Şantier 11

– clădirea Diviziei de execuţie

– clădirea Secţiei Medgidia

– policlinică

– locuinţe pentru lucrători

–  magazie şi birou pentru Secţia Medgidia

–  –          magazie pentru Direcţia Regionalei

–   gard la magazia Direcţiei

–  locuinţe pentru şoferi

–  laborator

–  dispensar

–  amenajarea băii

–  reparaţii la sediul U.T.M. Canal

–  reparaţii sector Partid Canal

–  locuinţe pentru funcţionari

–  locuinţe pentru medici

–  locuinţe pentru personal cantină

–  locuinţe pentru lucrători

–  depozit medicamente

–  cantină

–  depozit alimente

–  grup pentru tineretul sportiv

–  garajul actual

–  garajul de la Regimentul 31

–  conducte de apă la Regională

–  dotarea cu mobilier si diverse.

 

La Mircea Vodă – un alt punct impor­tant de lucru, erau prevăzute: barăci, grajduri, cantine volante, magazin de stat, atelier de fierărie, patru chioşcuri de făină, 24 de closete mobile, magazie de materiale.

La lucrările de alimentare cu apă, erau prevăzute conducta de aductiune Medgidia, reţeaua de distribuţie a apei la baracamentele de la Medgidia-Sîloz, instalaţii sanitare interioare, garaje, reţeaua de alimentare cu energie electrică, drum de acces s.a.

Linia de 6 KV lega Uzina electrică de şantierul oraşului nou Medgidia. Se prevedea montarea Fabricii de oxigen.

La 19 noiembrie, se redacta un memoriu al sectorului sanitar social în care se solicita înfiinţarea a trei spitale de câte 60 locuri, la Cernavodă, Poarta Albă, Năvodari, şi trei policlinici cu câte şapte servicii medicale fiecare, unul din ele fiind la Medgidia. În acest oraş mai erau prevăzute a se construi: un laborator de igienă, o staţie antiepidemică şi un depozit de medicamente.

Cei care semnează documentele sunt: ing. M. Grumberg, I. Weisz, contabil şef, I. Schoentwitt, şef sector contabilitate.[5]

S-au înregistrat foarte mulţi morţi, foarte mulţi acuzaţi de diverse lucruri, dar în cele din urmă[6] s-a finalizat construcţia Canalului Dunăre – Marea Neagră.

,,Canalul, numit de Lucian Blaga „mormântul burgheziei şi al intelectualităţii noastre”, a fost cel mai mare lagăr de exterminare. Printre miile de victime s-au aflat şi foarte mulţi dobrogeni. Încă nu se cunosc numele tuturor celor îngropaţi de vii, sub semnul de falsă bunăstare economică, care părea să însemne viitorul Canal.”[7]

O altă construcţie cu care oraşul nostru s-a mândrit, a fost cel mai elegant spital al ţării la acea vreme. Spitalul a fost inaugurat în data de 28 februarie 1965.

 

 

 

Poza spitalului de prin anii 1980

   ,,În 1965, când a fost dat în funcţiune, patul de spital la Medgidia era preţuit prin investiţiile globale la 120 mii lei, faţă de 45 mii lei patul la Constanţa. Decalajul s-a menţinut şi două decenii mai târziu. Ce reprezintă acest lucru? Un grad de confort sporit, oferit bolnavilor la Medgidia, o dotare tehnică superioară. Faptul că spitalul a fost preferat altor unităţi similare dar de importantă regională mai mare – şi se pare că şi astăzi se păstrează această preferinţă – dovedeşte şi spiritul de bun gospodar al echipelor – nu multe – care s-au perindat la cârma spitalului, capacitatea lor manage­rială.”[8]

Noul complex sanitar avea o capacitate de 300 paturi, cinci secţii de diagnostic şi tratament: chirurgie, obstetrică-ginecologie, pediatrie, interne, oncologie, iar policlinica din cadrul spitalului avea 14 cabinete de specialitate. Activitatea era asigurată de 32 cadre de specialitate şi 180 cadre cu pregătire medie. în spital s-a instalat de la început aparatură modernă, printre care mai multe aparate Roentgen, aparate de depistare integrală a tuberculozei, aparate pentru ultraviolete, mese moderne de operaţii, unităţi dentare, o instalaţie modernă de hidroterapie.

Suprafaţa terenului este de aproximativ 5 ha, spitalul dispunând de 16.617 mp, la care se adaugă un staţionar de 11.000 mp, anexe (centrală termică, garaj, ateliere, depozite), în suprafaţă de 1.100 mp, şi laboratoare de radiologie, balneo-fizioterapie de 1.000 mp.

Secţiile spitalului erau: interne – 100 paturi, chirurgie – 60 paturi, oncologie -15 paturi, obstretică – 25 paturi (plus 22 paturi), ginecologie – 25 paturi, pediatrie – 75 paturi (plus 19).

Pe durata celor 11 ani de construcţie a Canalului Dunăre-Marea Neagră, spitalul din Medgidia a acordat asistenţă medicală şi de urgenţă lucrătorilor importantei investiţii, deservind-o pe raza de la Cernavodă până la Basarabi. A fost şi este unitate pilot în acordarea asistenţei medicale populaţiei de pe tot cuprinsul văii Carasu.

De-a lungul timpului, din păcate, spitalul nu a mai fost renovat, şi sistemul medical este la pământ ca mai în toate spitalele ţării.

Oraşul nostru se mai mândreşte si cu stadionul (primul inaugurat în anul 1978) care are o capacitate de peste 32000 de locuri. Mai deţine şi pistă pentru atletism şi un ,,fost bazin”, care era mândria oraşului. Din păcate, aceste locuri sunt în paragină, în afară de stadion pe care se mai joacă meciurile echipei din Medgidia.

Parcurgând foile îngălbenite ale arhivelor, pe care am avut plăcerea să le studiez în urmă cu aproape 2 ani, am rămas totuşi cu o părere de rău din cauza anumitor fapte care s-au petrecut în acei ani.

Voi reda câteva declaraţii ale unor oameni care au fost asupriţi şi care din greşeală mai mult ca sigur au fost uitate de un functionar în dosarele Primăriei.

*,, Din Valea Dacilor, către Partidul Muncitoresc Român: „Tovarăşe secretar general, Subsemnata EcaterinaAmza, fiind bătrână, în vârstă de 62 de ani, şi având doi copii care sunt cu casele lor şi totodată şi membri colectivişti, şi având şi greutăţi familiale, fiica mea – 8 copii, şi fiul meu – 2 copii, şi neputând ca să mă îngrijească şi pe mine la vreme de bătrâneţe, eu m-am ocupat cu creşterea vitelor. Am crescut două juninci şi o viţică ca să-i vând şi să-mi iau de înmormântare ce-mi trebuie, că sunt femeie bătrână şi este mare păcat ca să mă îngroape fără căpătâi.

Au venit într-o seară câţiva tovarăşi cu maşina, cu o hârtie pentru mine, şi-au pus mâna pe mine, şi mi-au luat mâna sucindu-mi-o şi mi-au lipit hârtia de degetul mare de la mâna dreaptă, zicând: te-am ras, babă; de-acum poţi să te tot trânteşti de pământ.

La câteva zile, au venit şi mi-au luat boii, zicând că acum sunt ai noştri, nu mai sunt ai tăi.

Vă rog, dragi tovarăşi, ca să daţi ordin ca să mi se dea boii înapoi, căci aceştia sunt  speranţa mea de înmormântare. Trăiască lupta pentru pace! Către scumpul şi iubitul nostru conducător, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidului Muncitoresc Român”.

Direcţia treburilor CC. al P.R.M. expediase scrisoarea la Medgidia pe adresa Primăriei şi aceasta rămăsese fără nici un răspuns.”[9]

 

*,, Sfatul Popular al oraşului de subordonare raională Medgidia. Comitetul Executiv. Către Procuratura raionului Medgidia: La adresa dv. Privind situaţia tov. Rotam Lucreţia din Medgidia, str. Ştefan Gheorghiu, şi Done Ana din Constanta, str. Sadoveanu nr. 11, care au fost eliberate din muncă cu data de 15 ianuarie 1959, vă facem cunoscut că ambele tovarăşe au fost chemate de către Comitetul Executiv şi li s-a oferit post la una dintre şcolile elementare sau la sera de flori din oraş, cu un salariu corespunzător aceluia care l-au avut în funcţia de portar-gestionar la hotelul de stat din oraşul Medgidia.

Motivele scoaterii din muncă a celor două tovarăşe este că soţul tov. Done Ana este condamnat la opt ani închisoare pentru fraude din avutul obştesc iar soţul tov. Rotaru Lucreţia a fost condamnat tot pentru furt din avutul obştesc iar Comitetul Executiv a considerat că tovarăşele nu pot prezenta garanţia gestionării de bani în funcţia pe care o deţineau. Mai mult, primeau în hotelul de stat şi tovarăşi care nu aveau nici o contingenţă cu activitatea hotelului, tovarăşe care sunt bănuite în oraş.

În locul celor două tovarăşe au fost încadrate două tovarăşe: una membră de partid, cealaltă membră în Comitetul Executiv al Sfatului Popular, care au desfăşurat şi desfăşoară şi astăzi muncă politică de masă”.[10]

În speranţa că am reuşit să vă prezint o parte din cele întâmplate în Medgidia din anii dictaturii comuniste, închei aici această scurtă prezentare.

Toate aceste construcţii făceau din Medgidia un oraş frumos, cu care oamenii se mândreau. Astăzi numai putem afirma aceste lucruri despre oraş deoarece sunt vremurile care sunt, iar oamenii numai au locuri de muncă şi de abia îsi duc zilele de pe azi pe mâine.

În concluzie deşi comuniştii au făcut din Medgidia un oraş frumos nu sunt de acord cu asupririle care se făceau asupra populaţiei, de faptul că alimentele erau date cu raţia, că oamenii aveau întotdeauna un semtiment de frică, şi cu toate celelalte transformări prin care a trecut societatea românească.

Au fost şi vor fi în continuare emisiuni despre anii comunismului, dar nu-mi pot explica cum anumiţi tineri din ziua de azi afirmă că era bine . Sunt ca mine, tineri, dar care nu au apucat să se informeze despre aceste orori sau au fost îndoctrinati de părinţi şi bunici că era bine.

Sunt de părere că anumite ,,fapte bune” (construirea masivă a locuinţelor, stabilitatea unui loc de muncă şi cam atât din punctul meu de vedere), nu compensează deloc ororile care au avut loc întradevăr în toţi aceşti ani.

Am speranţa că tinerii vor reflecta mai mult la aceste lucruri, şi se vor gândi de două ori  înainte la a mai face afirmaţii despre faptul că era bine. Nu stiu câti dintre noi am putea să trăim într-o permanentă stare de frică, fără a ne satisface anumite pofte, fără a avea posibilitatea de a merge în club sau la o cafenea, fără televiziune prin cablu, făra internet, fără o maşină ,,de fiţe” la care majoritatea tindem, fără o viaţă mondenă şi altele.