„Deşertul tătarilor” („Il deserto dei Tartari”) este un roman semnat de scriitorul italian Dino Buzzati (1906-1972).
Cartea a fost publicată în 1940 şi este considerată capodopera lui Buzzati.
Protagonist este tânărul ofiţer Giovanni Drogo, dornic de o viaţă eroică, pe care speră că o va găsi apărând zidurile Fortăreţei Bastiani, aflată în deşert. Ani de zile va aştepta, alături de camarazii de arme, între zidurile fortăreţei, un eventual atac al tătarilor, moment care ar fi trebuit să ofere un sens existenţei sale, să ducă la împlinirea a ceea ce el credea că este destinul său.
Zile, luni şi ani întregi trec fără ca momentele măreţe mult aşteptate de soldaţi să se petreacă. În schimb, au parte doar de rutina cazonă. Extrem de strictă, aceasta devine, în timp, previzibilă şi chiar confortabilă. Cei din interiorul fortăreţei deveni, practic, captivi, dar nu atât ai zidurilor, cât mai ales ai propriilor aspiraţii glorioase şi ai rutinei cu care se obişnuiesc. Pe măsură ce trece timpul înţeleg că nu au realizat nimic în viaţă, ceea ce îi determină să aştepte cu şi mai multă speranţă şi încrâncenare un eventual asalt „izbăvitor” al tătarilor.
Atât de intensă le este dorinţa de a obţine statutul de erou, încât unii aleg să moară în circumstanţe relativ banale, precum o misiune de recunoaştere, doar pentru a demonstra că sunt capabili de sacrificiul suprem.
Într-un final, bătălia mult-aşteptată se pare că va avea loc, însă pentru Giovanni Drogo este prea târziu. Bătrân şi neputincios, este lăsat la vatră şi, în locul unei morţi glorioase pe câmpul de luptă, va muri singur, în circumstanţe dezolante.
În 1976, romanul lui Buzzati a fost ecranizat de regizorul Valerio Zurlini, cu Jacques Perrin în rolul lui Drogo, potrivit imdb.com.
Autorul sud-african J.M. Coetzee s-a inspirat, parţial, din „Deşertul tătarilor” pentru a scrie romanul „Aşteptându-i pe barbari” („Waiting for the Barbarians”, 1980).
În topul 100 al celor mai bune cărţi ale secolului XX, realizat de publicaţia Le Monde în 1999, „Deşertul tătarilor” a ocupat poziţia cu numărul 29, potrivit lemonde.fr.
Romancier, ziarist, dramaturg, poet şi pictor, Dino Buzzati a urmat studii de drept la Universitatea din Milano. Şi-a început cariera ca ziarist la cel mai mare cotidian italian, Corriere della Sera, în 1922. A început prin a fi corector, apoi reporter, corespondent special, eseist, editor şi critic de artă. A făcut parte din grupul suprarealist al revistei „900”, condusă de Massimo Bontempelli. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost corespondent special al Corriere della Sera pentru Africa.
A scris romane, povestiri, poezie, piese de teatru, librete de operă, a cochetat cu pictura şi cu scenografia. A debutat cu scurtul roman „Barnabo, omul munţilor” (1933), urmat de „Secretul pădurii bătrâne” (1935). În afara capodoperei sale, romanul „Deşertul tătarilor” (1940), deosebit de bine a fost primit de critică şi de publicul larg volumul „Şaizeci de povestiri” (1958), care i-a adus Premiul Strega. Dintre romanele sale, mai amintim „Marele portret” (1960) şi „O dragoste” (1963). Un nou volum de proză scurtă îi apare în 1966, cu titlul „Monstrul Colombre şi alte cincizeci de povestiri”, potrivit dinobuzzati.it. AGERPRES
