În Bucovina au trăit evrei încă dinainte ca ea să existe ca o provincie aparte. Încă de prin secolul al XIII-lea câteva familii evreieşti din spaţiul german au căutat condiţii de trai mai favorabile în această parte de nord a Moldovei, care a devenit ulterior Bucovina. Aici ei s-au bucurat de mai multă protecţie sub voievozii moldoveni vasali Porţii Otomane decât în alte părţi ale Europei medievale.

O radiografie istorică

După ce teritoriul din nordul Moldovei cedat de către Imperiul Otoman Habsburgilor în 1775 devenit parte a Imperiului austriac, noi valuri de imigranţi evrei s-au stabilit în Bucovina în secolele XVIII şi XIX. Migraţia a fost stimulată de către autorităţile imperiale prin avantaje economice. În schimbul şansei de a-şi creea o existenţă mai bună evreii aveau datoria să devină supuşi loiali iar după 1867, cetăţeni de încredere ai Imperiului habsburgic. Asimilarea sau mai bine zis aculturarea evreilor din Europa Centrală a fost un fenomen general. Prin educaţie şi o oarecare prosperitate mulţi dintre ei au reuşit să se ridice la nivelul elitelor locale adoptând limba acestora. Un bun exemplu în acest sens este Ungaria unde până la sfârşitul secolului al XIX-lea majoritatea evreilor au devenit vorbitori nativi de maghairă. În Bucovina chiar la o distanţă geografică considerabilă faţă de nucleul spaţiului lingvistic german, o parte semnificativă a imigranţilor evrei au devenit treptat vorbitori nativi de germană, însuşindu-şi totodată şi cultura germană. Totuşi vorbitorii nativi de germană nu au format majoritatea printre evreii care s-au stabilit în Bucovina datorită faptului că până la primul război mondial şi cu puţin după aceia valuri successive de imigranţi au continuat să suplimenteze numărul vorbitorilor de idiş, care nu au mai reuşit să se acultureze limbii şi culturii germane. Dar evreii vorbitori nativi de germană erau majoritari în centrele urbane şi mai ales în capitala Bucovinei, Cernăuţi. Deasemenea evrei germanofoni trăiau şi în unele oraşe mai mici precum Suceava (34,2%) şi Rădăuţi (33,6%). Ataşamentul faţă limba şi cultura germană a fost expresia loialităţii lor faţă de statul austriac. Jucând în acelaşi timp şi un rol important în viaţa socio-economică a provinciei, ei şi-au creeat o identitate locală specifică cu rădăcini în trecutul lor de supuşi ai Austriei. Ceea ce i-a deosebit de etnicii germani din Bucovina a fost religia şi tradiţiile. Însă prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar urmată de politica de românizare a Bucovinei după unirea ei cu România şi mai ales creşterea popularităţii nazismului la germani a conribuit la o criză de identitate a evreilor germanofoni din Bucovina, care s-a manifestat în diverse forme.

O problemă de identitate

Ar fi impropriu să vorbim în timpul României Mari despre “evreime românească” ca despre totalitatea evreilor cetăţeni români. Majoritatea celor care înainte de 1918 au trăit în teritoriile care abia după primul război mondial au intrat în componenţa statului român aveau puţin în comun cu limba, istoria şi cultura română. Evreii din Transilvania se asmimilaseră lingvistic şi cultural maghiarilor iar cei din mediul urban se considerau chiar maghiari de religie mozaică. În Basarabia majoritatea evreilor vorbeau idiş ca limbă maternă în timp ce puţini intelectuali evrei erau vorbitori nativi de rusă. Doar în ‘Regat’ adică în Moldova şi Muntenia majoritatea evreilor aveau drept limbă maternă româna şi erau ataşati valorilor culturale româneşti. Limba ebraică era la acea dată mai degrabă o limbă de cult şi nu toţi evreii îmbrăţişau ideea sionistă a resuscitării şi folosirii ei cotidiene.

În condiţiile diversităţii lingvistice care a caracterizat evreimea din România de după Unire, a devenit evident că limba nu mai putea fi considerată drept element de coeziune a evreilor din România, de aceea ar fi fost mai avantajos adoptarea unei limbi comune precum limba română. Totuşi evreii din Bucovina şi mai ales cei din Cernăuţi au continuat să cultive identitatea lor germană chiar dacă tot mai mulţi au realizat necesitatea educării copiilor lor în spiritul limbii şi culturii române. Reticenţa evreilor bucovineni faţă de asimilarea limbii şi culturii române s-a datorat unei deosebiri importante între evrei care au trăit în Regatul României înainte de primul război mondial şi coreligionarii lor din Bucovina. Cei din urmă au cunoscut emanciparea în timpul dominaţiei austriece bucurându-se de toate drepturile cetăţeneşti cu mult timp înainte de emanciparea anevoioasă a coreligionarilor lor din Regatul României. Cultura germană de origine evreiască s-a dezvoltat în Bucovina sub stăpânire austriacă mai ales din a doua jumătate a secolului XIX-lea prin reprezentanţii ei precum Karl Emil Franzos, Emil Singer şi Kamillo Lauer. După o oarecare acalmie în primile două decenii ale secolului XX creaţia culturală a evreilor germanofoni din Bucovina a cunoscut în anii ’30 un avânt spectacular. Şi de data aceasta literatura reprezentată acum de către Alfred Margul-Sperber, Alfred Kittner şi Rose Ausländer a exprimat ataşamentul intelectualilor evrei din Bucovina faţă de limba şi cultura germană. Aşadar în ciuda schimbării apartenenţei statale a Bucovinei, cei care înainte de 1918 au fost educaţi în spiritul culturii germane au rămas marcaţi de o puternică identitate germană cu specific evreiesc şi sentimente nostalgice faţa de Viena. Tocmai intelectualii au fost aceia care s-au identificat cu limba germană încercând să îşi integreze creaţia literar-artistică în cultura germană universală. Scriitorii menţionaţi mai sus au aparţinut în mod indubitabil acestei categorii.

În perioada interbelică evreii din Bucovina au putut frecventa doar clasele primare în limba germană după care urmau să îşi continuie studiile în licee româneşti. Această schimbare a introdus un proces care s-a manifestat în mod diferit şi cu intensitate variabilă având o influenţă nemijlocită asupra identităţii tinerei generaţii din familiile de evrei germanofoni. E puţin probabil că asimilarea de către ei a limbii şi culturii române le-ar fi oferit mai multe avantaje în viaţă dat fiind că identitatea de român se baza nu pe afiliaţia lingvistică sau culturală ci pe originea etnică. Cu toate acestea în micile oraşe din sudul Bucovinei unde mediul românesc a fost mai pronunţat precum în Câmpulung, Gura Humorului, Suceava preferinţa tinerilor evrei din familii germanofone pentru limba română crescuse considerabil până la sfârşitul anilor ’30. Unii dintre ei chiar s-au străduit să adopte o ţinută patriotică faţă de România ca urmare a noilor realităţi social-politice, sperând astfel din partea statului la un tratament egal cu cel al românilor. În nordul Bucovinei şi mai ales la Cernăuţi, moştenirea culturală germană era încă destul de puternică pentru a stopa sau cel puţin a întârzia o nouă aculturare a evreilor. Un exemplu grăitor în acest sens este poetul Paul Celan, ultimul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii evreilor germanofoni din Bucovina, contemporan cu alţi doi scriitori din acelaşi mediu cultural: Immanuel Weißglas şi Alfred Gong.

O biografie

Paul Celan a întruchipat prin educaţia şi afiliaţia sa culturală exemplul tânărului intelectual dintr-o familie de evrei cernăuţeni germanofoni aparţinând clasei de mijloc. În anii 20’ părinţii încă considerau necesar să le asigure copiilor lor un mediu adecvat cultivării limbii lor materne, germana. Paul Celan a fost dat prima dată la o grădiniţă germană unde nu se vorbea aproape deloc româneşte. Pentru mulţi evrei cernăuţeni religia a jucat în viaţa lor un rol secundar, consecinţă a trecerii înaintaşilor lor de la ortodoxismul iudaic la hasidism. Prin urmare educaţia religioasă a copiilor se făcea abia de la vârsta şcolară.

În Cernăuţi a existat o scoală primară de limbă ebraică unde a învăţat şi Paul Celan. Limba ebraică folosită pe atunci mai degrabă ca limbă de cult a constituit totuşi cel mai important element al identităţi evreieşti. Învăţământul gimazial în România interbelică a funcţionat în limba română. Prin urmare şi elevii evrei au trebuit să înveţe limba română. Liceele instituite de către stat erau destinate în special elevilor români dar numărul redus al acestora în Cernăuţi a făcut ca ele să fie frecventate în principal de către evrei şi ucrainieni. Un caz concret în acest sens a fost şi liceul în care a învăţat şi a absolvit bacalaureatul Paul Celan. Dar asemenea multor alţi evrei germanofoni din Cernăuţi, Paul Celan a rămas fidel limbii germane chiar şi după teribila experienţă a celui de-al doilea război mondial. Tânăra poetă Selma Meerbaum-Eisinger din Cernăuţi a început să compună poezii la vârsta de cincisprezece ani. Ea a continuat să scrie în germană chiar şi în condiţiile dure din lagărul de muncă forţată de la Mihailovka, aflat sub teroarea trupelor SS. Deportaţi şi umiliţi ca urmare a dominaţiei nazismului german, aceşti evrei bucovineni au continuat să folosească între ei limba germană ca limbă maternă. Chiar şi în ziua de azi cernăuţenii crescuţi în familii de evrei germanofoni deşi risipiţi peste toate meridianele globului, în medii lingvistice atât de diverse continuă să folosească germana în viaţa lor cotidiană.

O nouă proiecţie identitară?

Se pune întrebarea dacă a existat şi o a treia direcţie de construire a identităţii lingvistice şi culturale. Un răspuns ni l-ar putea da Arnold Daghani (1909-1985), pictorul uitat al Bucovinei care a imortalizat într-un desen de-al său tragica trecere în nefiinţă a tinerei poete Selma Meerbaum-Eisinger alegând un mod propriu de a-şi exprima identitatea. Deşi creaţia sa conţine elemete de cultură iudaică, germană şi românească, el a avut ceva ce noi am putea azi numi “identitate europeană”. Arnold Daghani s-a născut la Suceava într-o familie de evrei vorbitori nativi de germană. Numele său iniţial a fost Korn. Deşi Arnold a abandonat stricteţea religioasă a tatălui său, el şi-a schimbat numele de familie Korn adoptând prin traducerea lui în ebraică pe acela de Daghani. Monica Bohm Duchem care a scris o introducere biographică cărţii ei dedicată creaţiei artistice a lui Daghani presupunea că pictorul şi-ar fi schimbat numele în anii ’30 după ce se mutase la Bucureşti. Însă noi dovezi indică faptul că oficial el a purtat în continuare numele Korn cel puţin până la sfârşitul războiului, după reîntoarcerea din Transnistria. Chiar mai mult decât schimbarea numelui, Daghani a fost dispus să îşi schimbe şi religia convertindu-se la calvinism. În locul germanei care a fost limba lui maternă el a preferat să cultive şi să folosească în însemnările şi scrierile sale engleza şi franceza. Fără îndoială, Daghani a cunoscut bine şi limba româna trăind atât înainte de război cât şi după aceea în Bucureşti, totuşi chiar şi în corespondenţa intimă cu o iubită româncă el s-a folosit de limba engleză sau franceză. Aparent s-ar crede că el a dorit să se debaraseze de moştenirea culturală germană a familiei construindu-şi o nouă identitate tocmai din cauza ororilor nazismului pe care el însuşi le-a resimţit din plin în lagărul de muncă forţată de la Mihailovka. Totuşi, mulţi alţi evrei din familii germanofone precum Paul Celan nu au renunţat la identitatea lor, refuzând să facă vreo conexiune între cultura germană şi nazism.

Segregarea dintre vorbitorii nativi de germană în Bucovina a devenit inevitabilă, aceasta urmând criteriul apartenenţei etnice şi religioase. Definitor a devenit nu ceea ce îi unea pe unii şi pe alţii, adică limba şi cultura ci ceea ce îi despărţea: religia, “rasa”. Evoluţia relaţiilor dintre etnicii germani şi evreii germanofoni a vut un rol important în diversificarea identităţilor la cei din urmă. Până la începutul anilor ’30 antisemitismul nu a fost perceput ca un fenomen german. Agitatori antisemiţi se găseau tot atât de bine şi printre români sau ucrainieni. În anii premergători celui de-al doilea război mondial în Bucovina era încă posibil ca un băiat evreu să aibe o guvernantă germană, un semn că disputele politice şi propaganda antisemită nu otrăvise aşa de repede minţile oamenilor de rând. Germanii şi evreii din Cernăuţi au citit până în 1925 aceleaşi ziare neexistând până atunci cotidiane separate pentru vorbitorii de germană creştini sau evrei.

Mayer Ebner, unul dintre liderii sioniştilor din Bucovina caracteriza în 1927 relaţia dintre germani şi evrei spunând că “în lume există puţine ţinuturi locuite de germani şi evrei unde convieţuirea dintre ei să fie atât de paşnică, prietenească şi cordială precum în Bucovina.” După primul război mondial când etnicii germani au devenit ei înşişi o minoritate în România Mare, ei i-au considerat pe concetăţenii lor evrei ‘tovarăşi de soartă’ (“Schicksalgenossen”) şi nu adversari ideologici. Însă după instaurarea nazismului în Germania au început să se manifeste schimbări pe plan politic şi în relaţiile dintre germanii şi evreii din Bucovina. Deteriorarea acestor relaţii mai ales după atacurile antisemite din Germania din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938 (“Reichskristallnacht”) care a atras după sine boicotul evreiesc a produselor din Germania, a fost sesizată şi analizată de către scriitorul şi publicistul cernăuţian Alfred Margul-Sperber. El a pledat pentru lupta comună a celor “două naţiuni” adică a germanilor şi evreilor care „ar avea toate motivele pentru a conlucra la salvarea lor naţională, susţinându-se unii pe alţii pentru a-şi păstra caracterul lor german decât să se lase dezbinaţi de către instigatori iresponsabili.” Alfred Margul-Sperber considera in 1937 că nu era înca târziu pentru a pune capăt acestei “anomalii” atâta timp cât confruntarea verbală nu se transformase în ură. Dar apelul lui Margul-Sperber nu i-a putut convinge pe reprezentanţii etnicilor germani din Bucovina să aleagă colaborarea dintre germani şi evreii germanofoni în locul subordonării faţă de Germania nazistă. Acest eşec s-a datorat unor condiţii în care organizaţiile germanilor din România au ajuns să depindă financiar din ce în ce mai mult de subvenţiile guvernului nazist de la Berlin. Politizarea vieţii cotidiene i-a determinat pe oameni să îşi pună întrebări referitoare la identitatea lor. În scurt timp identitatea avea să devină şi în Bucovina un element crucial de care a depins destine şi chiar vieţi umane.

Destinul evreilor bucovineni

Asumarea identităţii a avut pentru locuitorii bucovinei de orice naţionalitate dar mai ales pentru evrei consecinţe dramatice între anii 1940-1945. Fiecare grup etnic a fost expus suferinţelor într-un fel sau altul în urma deteriorării atmosferei politice şi implicit a declanşării celui de-al doilea război mondial. De fapt primii care au trebuit să părăsească Bucovina au fost etnicii germani. Este cert că ei nu au fost deportaţi însă întreaga campanie de “repatriere” a etnicilor germani din Bucovina a avut la bază dezinformarea şi inducerea în eroare, aceştia fiind trataţi de către autorităţile germane după interesele Germaniei. Statistica arată că mulţi dintre cei care au solicitat “repatrierea” în Germania au fost refuzaţi sau trecuţi în categoria celor care nu erau îndreptăţiţi să solicite cetăţenia germană. Cea mai mare parte dintre aceştia erau tocmai evrei convertiţi. În mod paradoxal, unii dintre evreii germanofoni s-au simţit în identitatea lor culturală într-atât de germani încât au fost dispuşi să îşi renege originea evreiască preferând strămutarea în Reichul nazist decât să devină cetăţeni sovietici în urma cedării Bucovinei de nord în iulie 1940.

Problema identităţii evreilor din Bucovina este una complexă. Pe lângă cele două identităţi reprezentate de evrei vorbitori nativi de limbă germană şi cei vorbitori de idiş, noi direcţii de construcţii identitare şi-au facut apariţia în sânul evreilor germanofoni din Bucovina. Schimbările care au intervenit în evoluţia politică europeană la sfârşitul anilor ’30 au afectat şi ţinutul Bucovinei. Procesul transformărilor politice s-a accelerat din a doua jumătate a anilor ‘30 într-atât de mult încât aceste direcţii de construcţie identitară nu au mai avut timpul necesar ca să se coaguleze într-o identitate nouă a evreilor din Bucovina. Deportările în Transnistria, fuga din calea persecuţilor rasiale dar şi hotărârea supravieţuitorilor Holocaustului de a începe o viaţă nouă departe de locurile suferinţei lor în mai multă sigurănţă, a contribuit la risipirea evreilor bucovineni germanofoni în lumea întreagă păstrând însă oriunde s-ar afla amintirea acelui “lieu de mémoire” care a fost Bucovina multiculturală de odinioară.

autorul studiului: Peter Weber