Motto: “Privind în adâncime, dincolo de factorii externi, cheia problemei integrării europene se află, în esenţă, în România. Mai precis, în structura sa socială fundamentală. O Românie rurală şi inevitabil etnicistă, conservatoare, izolaţionistă, tradiţionalistă nu va simţi niciodată nevoia “Europei”. Dimpotrivă, o va percepe ca un grav pericol pentru păstrarea “fiinţei naţionale”. Ea simbolizează “străinul”, “necunoscutul”, “primejdia externă”, psihologie specifică oricărei comunităţi tradiţionale închise. Doar o Românie citadină, urbană, predispusă şi la fenomene de “cosmopolitism” poate avea reale aspiraţii şi necesităţi “europene”[1].

O discuţie despre Oraş pare riscantă în Spaţiul Mioritic. Dar acest spaţiu e o abstracţiune, un construct ideologic, pe când Oraşul e o realitate.

Suspectată, detestată, ba ispitioare, ba loc al pierzaniei – dar inevitabilă. Mult doritele roade al evoluţiei din Occident, cultura, confortul, democraţia, s-au născut în Oraş, pentru a le cunoaşte şi a le folosi, pentru a beneficia de ele, trebuie să devenim orăşeni.

La prima vedere Oraşul este totdeauna, “prin definiţie” multicultural, multietnic, “deschis”. Însă au existat în trecut şi oraşe, care au încercat să se împotrivească unor efecte şi influenţe exterioare considerate nedorite. Ne referim la unele oraşe din “Graecia” antică, dar şi la oraşele autonome din Europa Centrală medievală, care dispuneau de instrumente politice-juridice pentru împiedicarea stabilirii “intra muros” a unor straturi sociale, etnii ori confesiuni[2] “contraindicate”.

Poate surprinde pe mulţi eticheta de “multietnic”, aplicată capitalei României. Dar, dacă ne gândim, nu ne surprinde. Nu ne surprinde, că am auzit de fapt de sinagogi, de catedrala Sf. Iosif al catolicilor, de biserica luterană, de o stradă şi de biserică armenească. Pe de altă parte desigur nu ne surprinde, ştiind că prin provinciile româneşti mai îndepărtate de Bucureşti trăiesc şi minorităţi naţionale, şi nu e surprinzător, poate e chiar firesc, ca persoane provenind din aceste comunităţi să vină, chiar să trăiască în capitală.

Desigur, dacă cineva şi-ar propune să ne ofere o istorie a “Bucureştiului german”[3], ori a celui maghiar, evreiesc ori bulgăresc, grecesc, armenesc ori italienesc, am fi mai mult decât surprinşi, am fi poate iritaţi. Deoarece, desigur, acest oraş a fost întotdeauna, înainte de toate, o capitală românească: un centru politic, economic, cultural al etniei româneşti, al statului valah, apoi al statului naţional român, scena manifestării vitalităţii, a aspiraţiilor, a eforturilor de modernizare şi de occidentalizare a acestei etnii, respectiv a acestei naţiuni central-europene, atât de generos înzestrată cu moşteniri, şi atât de sigură pe menirea ei europeană.

Da, o istorie a acestor “Bucureştiuri etnice” încă nu a fost scrisă – dar nici o istorie a Bucureştiului fără să-i pomenească nu se poate imagia. În ţesătura acestui unic oraş se împletesc fire aduse din Balcani, din Europa Centrală, din întinderile nord-pontice.

Ne propunem o întroducere în cercetarea acestei ţesături, o identificare a acestor fire. Scurte sau mai lungi, răzleţe sau dând nuanţe sau culori mai întinse (şi intense), fără ele nu vom înţelege Bucureştiul, nu-i vom înţelege pe bucureşteni.

Trebuie să-i pomenim pe călători, sosesc şi pleacă mai departe, relatările lor constituie, cu toată superficialitatea timpului scurt petrecut aici şi a lipsei de empatie, informaţii istorice de primă importanţă. Dar este evident, că unii se simt bine aici, doresc să revină, conving şi pe alţii să pornească la drum. Primii călători sunt negustorii, braşoveni ori constantinopolitani, raguzani ori din Liov. Apoi cavaleri, nobili din regatele vecine, trecând prin capitalele tânărului principat în misiuni diplomatice, sau cu ocazia expediţiilor antiotomane.

Cucerirea, până la sfârşitul secolului al XIV-lea, a Bulgariei şi a celei mai mari părţi din Peninsula Balcanică, declanşează nenumăratele valuri de refugiaţi din această zonă, în speranţa de a-şi păstra identitatea religioasă, principala formă de identitate colectivă în Evul Mediu, iar uneori, deseori, chiar să-şi salveze viaţa. Şi-au găsit locul, fireşte, pe moşii, în târguri ori în capitală, în anturajul boerilor sau chiar al domnitorului – de la viteazul Baba Novac la micul orfan din Sviştov, Anton Pann. Aşa soseşte în Valahia, în timpul Viteazului, într-un moment de retrezire a speranţei popoarelor din Balcani, un numeros grup de albanezi.

Vecinătatea statului otoman a adus până la Dunăre şi dincolo şi celelalte elemente ale societăţii otomane, plurale prin definiţie. Aşa cum şi societatea romană şi apoi bizantină, societăţi ale unor imperii supra-etnice, întinse pe mai multe continente, la fel şi cea otomană era plurală, în oraşe coexistau, într-un intricat sistem economic şi relaţional, musulmani, creştini ortodocşi (greci, bulgari, sârbi, români, caucazieni) şi catolici (dalmaţi şi italieni), armeni şi evrei[4].

Prin statutul de vasalitate faţă de Poartă, realitate împlinită în cea de-a doua jumătate a secolului XV, cele două principate şi-au păstrat identitatea politică şi continuitatea instituţiilor politice medievale (în afara unor teritorii de importanţă strategică pentru Imperiul Otoman, care au fost rupte din trupul principatelor: sud-estul Moldovei, Brăila, Giurgiu, Turnu şi apoi Hotinul). Dar totuşi au venit şi s-au stabilit în principate mulţi negustori şi meseriaşi din spaţiul otoman, greci, bulgari, armeni, evrei dar şi turci[5], precum şi un număr foarte mare de ţărani.

Un alt flux de noi veniţi aparţin bisericii. Deoarece, ca şi catolicismul, dar constrânsă la un teritoriu mai mic, şi Biserica Ortodoxă avea vocaţie universalistă (până la a doua jumătatea a secolului XIX, generalizarea bisericilor naţionale, autocefale). Mulţi clerici, înalte feţe bisericeşti ori umili călugări, veneau în târgurile, oraşele şi mănăstirile româneşti, din toate părţile lumii creştinătăţii orientale, un Grigore Ţamblac din Bulgaria cotropită, un Antim din Iviria, mulţi greci, ruşi, ucraineni…În epoca fanariotă influxul grecesc se înteţeşte, marile centre instituţionale ale ortodoxiei îşi întăresc legăturile cu nenumăratele lor metohii din Valahia şi Moldova, “mănăstirile închinate”; sosesc profesori greci la şcolile domneşti…

Către principate, către capitalele lor se îndreaptă fugarii bulgari, (ei se vor numi cel mai des “sârbi” ori “schei”[6], şi sunt ortodocşi ori catolici), fugarii ruşi, “staroveri”, strămoşii lipovenilor noştri de azi, formând în Bucureştii de-acu’un veac-doi o adevărată “breaslă” a vizitiilor “moscali”. Ei fug de o administraţie, ce îi consideră eretici, deoarece au refuzat reformele bisericeşti impuse de puterea centrală. Se stabilesc mii de ciobani şi plugari din sudul Transilvaniei, formând zecile de sate de “ungureni”. Sosesc “arnăuţii”, albanezi dârji, paznici şi portari de încredere.

Iar bucureştenii îi primesc cu bucurie. Domnitorii, boierii au nevoie de orice nou venit, de mînă de lucru, de negustori, grădinari, de meseriaşi, de vizitii, hangii, spiţeri, aşa cum în secolul XIX va fi nevoie de pictori, fotografi, muzicanţi, tipografi, ingineri, medici. Nu se poate închipui modernizarea, occidentalizarea societăţii româneşti fără ei.

În epoca domniilor fanariote Bucureştii iau aspectul de oraş oriental. Casele, bisericile sunt construite în stil oriental, numeroşi oameni de afaceri din Orient şi din zona balcanică se stabilesc în oraş. Boierii şi orăşenii români adoptă obiceiuri şi straie orientale.

Totuşi, se înfiripă şi o mică populaţie protestantă, de provenienţă transilvăneană şi central-europeană, care se va organiza în cadrul unei parohii evanghelice. Prima biserică va fi construită între 1751 (în perioada domniei lui Grigore Ghica) şi 1774 (domnia lui Alexandru Ipsilanti)[7]. “Luteranii şi calvinii şi-au construit biserica sub patronajul miniştrilor Suediei şi mai apoi a miniştrilor Prusiei de la Constantinopol, în secolul XVIII, în locul unde se află şi azi”[8].

Războaiele ruso-otomane devin endemice în veacul de după 1711. Principatele devin din ce în ce mai des teren de confruntare dintre cele două puteri – care se interferează, tot în spaţiul românesc, cu conflictul otomano-habsburgic. Bucureştiul va suferi o serie de ocupaţii militare străine: în 1716 de e invadat de trupele austriece; în 1769 de armatele ruseşti ale generalului Rumianţev, care rămân timp de 6 ani; în 1789 şi 1854-57 de armata austriacă, între 1806-1812 de ruşi.

Importanţa politică şi strategică a oraşului creşte, şi puterile europene înfiinţează consulate aici: Rusia (1781), imperiul habsburgic (1783), Prusia (1786), Franţa (1795), Anglia (1801). Consulatele vor contribui şi ele, lent dar efectiv, la occidentalizarea oraşului.

De la începutul secolului trecut acest fenomen de deschidere către Occident se accentuează. După războaiele napoleoniene apar institutorii francezi, începe exodul intelectualilor români ardeleni către Principate. După Pacea de la Adrianopol începe epoca “regulamentară”, administraţia rusească, mult mai liberală aici decât în Rusia. Tinerii pleacă la şcoli din Occident, ideile politice (şi culturale) pătrund pe filiere de limbă greacă, franceză, germană, şi se răspândesc în rândul elitelor. Lumea bună se visează “carbonar” ori “socialist”, se joacă teatru, se înfiinţează o “Societate literară greco-dacică” (1810, 1827), o “Societate Filharmonică” (1833), şi alte societăţii şi asociaţii culturale, care oferă burse studenţilor plecaţi la Paris. Abia prin “zavera” lui Tudor Vladimirescu se ramifică mişcarea eteristă, formulându-se un program politic-ideologic românesc, diferit de cel grecesc. Protipendada (în lb. greacă “primele cinci familii”) porneşte pe calea românizării.

După revoluţiile din 1848 Bucureştiul devine centrul mişcărilor de emancipare şi de eliberare naţională a popoarelor din Balcani. Se stabilesc în Principate mulţi refugiaţi ai revoluţiei maghiare, unii cu speranţa reînceperii luptei antihabsburgice, într-o coaliţie franco-italo-românească – speranţă eşuată pe “realpolitik”-ul lui Napoleon al III-lea[9]. “Chiar şi patrioţii poloni, ridicaţi asupra Ruşilor îşi aveau sediul în acest oraş”[10].

Bucureştiul este proclamat în 1862 capitala comună a Principatelor unite. Continuă modernizarea, dezvoltarea conştientă, planificată (începută sub guvernarea cultivatului Kiseleff, în 1828-34).

Modernizarea cheamă la Bucureşti, după 1848, pe numeroşi germani, francezi, belgieni, austrieci (şi alţi supuşi ai imperiului habsburgic: unguri, cehi, evrei), italieni, elveţieni, dar şi pe mulţi români ardeleni, basarabeni, bucovineni şi macedoneni. Mai toţii erau meseriaşi, comercianţi, medici, farmacişti, profesori particulari ori artişti.

În perioada “regulamentară” se încheie monopolul otoman asupra exporturilor, începe comerţul de grâne cu ţările occidentale. Apar şi se dezvoltă porturile dunărene. Diferenţa dintre sistemele monetare ale ţărilor implicate în comerţul extern al Principatelor, precum şi schimbarea în stilul de viaţă a boierimii, impune dezvoltarea, la Bucureşti, a unei intense activităţi financiare-bancare.

În 1859 (în Moldova) – 1864 (în Muntenia) se desfiinţează “privilegiile”[11]. În aceeaşi perioadă se produce abolirea robiei romilor, astfel începe procesul de emancipare a acestei populaţii, prezentă în principate de prin secolul XV. Această populaţie a fost prezentă în decursul întregii istorii a Bucureştiului, în mănăstiri şi în curţile boiereşti.

“Începe regruparea structurii sociale şi a Bucureştilor, după criteriul liberal al avuţiei şi al instrucţiei. Se conturează pături sociale noi: a latifundiarilor, a conducătorilor politici, a liber-profesioniştilor, a funcţionarilor. Fucţiunea economică devine aproape exclusiv străină, trecând pe seama elementelor aduse în ţară de schimbarea spre apus a orientării economice a ţării: a Evreilor, a Germanilor şi a Ungurilor imiograţi din Austria. Pătura socială a meşteşugarilor şi negustorilor de stil oriental din epoca precedentă se disolvă: o parte din Greci, Sârbi, Bulgari, Albanezi se repatriază, câştigând un rol de seamă în ţările lor de origină[12], devenite între timp independente; o altă parte din ei se asimilează Românilor şi constituie împreună cu aceasta pătura conducătoare politică şi funcţionărimea noului stat român. Cei ce rămân în meserii şi negoţ: Românii şi Evreii spanioli sunt covârşiţi de valul gros al meşteşugarilor, comercianţilor şi oamenilo de afaceri imigraţi din Austria, la care se adaogî imigranţi în număr mai mic din Rusia, Germania, Franţa şi Italia. Comparaţia între datele recensământelor dela 1830 şi dela 1878, învederează această transformare. La întâia din aceste date, Bucureştii, cu o populaţie de aproximativ 70.000 de locuitori, numărau 1795 “sudiţi” străini (dintre care 1226 “austriaceşti”, 236 Ruşi şi unii şi alţii desigur, în mare parte, Evrei din Galiţia, 158 Prusieni, 94 Englezi, 80 Francezi) şi 2301 Ovrei, 563 capi de familii. După 47 de ani, din cele 62.000 de gospodării ale Bucureştilor (178.000 suflete) aproape o treimeera sub protecţie străină (17.500) Numărul covârşitor îl alcătuiau gospodăriile de supuşi austrieci (11.400), Ruşi (2.000), Eleni (1.400) şi turci (650). Germanii nu cifrau decât 750 de familii, Francezii 400, Italienii 200, Englezii 75. Numărul Evreilor (pământeni, austrieci şi ruşi) poate fi cunoscut din repartiţia după confesiune: era de 21.000[13].

Dacă etniile ortodoxe (înainte de toate grecii şi bulgarii) se asimilează cu uşurinţă, apartenenţa la alte confesiuni, respectiv instituţiile comunitare create pe baza confesiunii, frânează acest proces, respectiv crează cadrul păstrării şi dezvoltării identităţii culturale proprii (cazul evreilor, al germanilor catolici ori evanghelici, al maghiarilor catolici, reformaţi ori evanghelici, al armenilor; însă şi grecii, bulgarii, ruşii şi albanezii ortodocşi aveau în secolele XIX-XX biserică “proprie”, în cadrul patriarhiei române).

Astfel în secolul XIX se crează cadrul instituţional de trăire şi păstrare a identităţii comunitare de către comunităţile menţionate. Dacă deja în secolele XVI-XVII există comunitate armeană, evreiască şi catolică (constând mai ales din câteva familii de negustori raguzani, având prima biserică, deservită de călugării franciscani bulgari, pe locul celei de azi de la “Bărăţia”), ele se vor dezvolta în secolul XIX. În primele decenii ale aceluiaşi secol ia naştere comunitatea evanghelică (luterană) şi cea reformată (calvină), construindu-şi bisericile, cu aprobarea domnitorului. Tot atunci se înfiinţează cimitirele comunităţilor.

După o statistică din 1912 la Bucureşti trăiau 341.321 suflete, din care:

Români: 243.496

Germani: 3.415

Unguri: 28.170

Ruşi: 796

Bulgari: 1.462

Turci: 7.077

Evrei: 39.853

Alte naţionalităţi: 17.085[14]

Bucureştiul, tânăra capitală a României Mari, va avea un ritm de dezvoltare ameţitor. Devine principalul centru politic, cultural, industrial şi comercial al ţării. Arhitecţii şi urbaniştii continuă programul de înfrumuseţare, început cu un veac în urmă, se construiesc bulevardele şi clădirile publice, se dezvoltă serviciile urbane.

Populaţia capitalei ajunge, conform datelor recensământului din 1930, la 631.288 de locuitori. Epoca aduce şi o imigraţie masivă a populaţiei din provinciile alipite. Burghezia germană, maghiară, evreiască, (dar şi muncitori calificaţi), se răspândeşte în oraşele ţării, dar mai ales la Bucureşti. Proporţia evreilor locuitori statornici a sporit prin această imigrare la 11 % din populaţia activă a oraşului. Ungurii reprezentau la 1930 3,8 %, iar germanii 2,2 % din populaţia activă.

În perioada interbelică (respectiv în 1930) o privire “etnică” aruncată asupra societăţii şi economiei din Bucureşti desluşeşte următoarele fenomene:

-transporturile şi agricultura sunt în proporţie de 92 % româneşti;

-în credit 42 %, iar în comerţ 40 % din angajaţi sunt de altă etnie;

-în construcţii, industria textilă şi menufacturieră 31-32 %.

Evreii lucrează în deosebi în credit, reprezentanţe, agenţii şi comerţ. Deşi reprezintă numai 11 % din populaţia activă a Caăpitalei, 28 % din populaţia activă în aceste profesiuni se recrutează din rândul lor. De pe urma faptului că un sfert din populaţia activă de neam evreesc a Bucureştiului a evitat să-şi declare profesia, cifra aceasta este, probabil, considerabil mai scăzută decât cota reală a Evreilor în aceste profesiuni.

Ungurii sunt mult mai numeroşi în lucrările de construcţii, în industria lemnului, în industria metalurgică (9 % respectiv 7 % şi 6 %).

Germanii se găsesc cu deosebire în exploatarea subsolului în industria metalurgică şi în credit, reprezentanţe şi agenţii (6 % respectiv câte 4 % din totalul populaţiei active în aceste profesiuni).

Românii preferă funcţiunile de stat, transporturile şi comerţul: 18 % din totalul popuilaţiei active româneşti din capitală e angajată în instituţii publice, 13 % în transporturi, 10 % în comerţ. Restul e distribuit destul de uniform în toate profesiunile.

Evreii se găsesc cu deosebire în transporturi (33 % din totalul populaţiei active evreieşti) şi în industria textilă şi manufacturieră (14,5 % din populaţia activă evreească a Capitalei.

Ungurii fac parte în mod destul de uniform din toate clasele profesionale, datorită faptului că, fiind aproape numai servitori şi muncitori necalificaţi, sunt reprezentaţi în fiecare categorie de industrie ca muncitori, iar în intreprinderile de comerţ şi în gospodăriile de liber profesionişti şi de funcţionari publici ca servitori.

Germanii sunt precumpănitor funcţionari şi muncitori calificaţi. Se găsesc, astfel, în birourile şi în atelierele industriei şi în intreprinderile bancare. Sunt mai numeroşi în comerţ (12 % din Germanii activi în Capitală), în instituţiunile publice (11 %), în industria metalurgică (10 %) şi în industria textilă şi manufacturieră (9 %). Nivelul social al Germanilor îl ilustrează faptul că, bunăoară, din cei ce activează în credit şi comerţ, 53 % sunt salariaţi, adică funcţionari. [15]

Armenii, erau în cea mai mare parte negustori. În perioada interbelică îşi construiesc biserica, pe locul uneia mai vechi, precum şi biblioteca şi muzeul.

Comunitatea italiană consta mai mult din constructori şi pietrari, sosiţi în cea de-a doua jumătate a secolului XIX cu ocazia construirii căilor ferate, dar veneau şi liber profesionişti.

În condiţii diferite (de declin ori de avânt), existau comunităţi de greci, albanezi, ucraineni (sosiţi mai ales din Bucovina)[16], ruşi (emigranţi politici dar şi provenind Basarabia ori din comunităţile de ruşi lipoveni din Dobrogea şi din Moldova de nord), bulgari (din Dobrogea şi din sudul Basarabiei), turci şi tătari, din Dobrogea . Unele din aceste comunităţi au reuşit să aibe lăcaş de cult propriu, unele forme de învăţământ, gazete proprii.

Redăm în continuare o listă – incompletă – a gazetelor, revistelor, instituţiilor şi organizaţiilor culturale, didactice şi obşteşti din Bucureşti, aparţinând, în perioada interbelică, unor minorităţi[17].

În învăţământ: liceele romano-catolice “Sf. Iosif” şi “Sf. Andrei”, Liceul Bulgar şi Liceul Grecesc, liceul de fete “Notre Dame-de-Sion”, gimnaziul de băieţi evreesc “Cultura”, gimnaziu evanghelic de fete, gimnaziul italian de fete, gimnaziul de fete “Sf. Iosif”. În 1934 din totalul de 181 şcoli primare 41 erau confesionale, iar din cele 82 de grădiniţe de copii 11 au fost confesionale. Acestea în mare parte aparţineau comunităţilor minoritare.

Asociaţii şi societăţi culturale: Asociaţia Academică Româno-Germană, “Casa Francezilor”, “Jeunesse Franco-Roumaine”, Union des Francais de Roumanie”, Societatea “Transilvania” a saşilor din Bucureşti, cu o secţie a “Fraţilor şi surorilor saşi din capitală”, înfiinţată în 1907[18].

Sălile de spectacol “Eintracht” şi “Liedertafel”.

Ziare şi reviste: Bukarester Post (săptămânal), Bukarester Tageblatt /cotidian), Curierul Israelit (săptămânal), Ethnos (în limba greacă, de 3 ori pe săptămână), Naşa Reci (în limba rusă, cotidian), Neamul Evreesc (săptămânal), Nor Archalois (în limba armenească, de două ori pe săptămână), Renaşterea Noastră (evreesc, săptămânal), Ştiri din Lumea Evreească (săptămânal), Tribuna Evreească (săptămânal), Revista de Cultură Armeană (trimestrial), Bukarester Gemeindeblatt (săptămânal, rev. relgioasă), Kvitzei Efraim (revistă talmudică, lunar), Buletinul Societăţii de Studii Judaice din România (lunar), Sinai (revistă pentru studii judaice, de 6 ori pe an), Ani (revistă de cultură armenească).

Societăţi sportive cu mai multe secţiuni: Macabi (basket, volei, handbal, fotbal, nataţie), Societatea Germană de Gimnastică” (tenis, nataţie, scrimă). Echipa de fotbal “Educaţia Fizică Armeană”, echipa de atletism “A. S. Armeană”, “Clubul German de Schi”.

Săli şi terenuri: Societatea “Turnverein”, pe str. Brezoianu nr. 37, sala “Barascheum”, sala “Macabi”, teren de fotbal “Macabi”.

Lăcaşe de cult:

Din cele 142 de biserici ortodoxe una grecească, una rusească, una bulgărească şi una albaneză;

– romano-catolici: o catedrală, două biserici şi 7 capele.

-o biserică armeno-gregoriană;

-o biserică reformată (calvină), (în centrul Bucureştiului; pe la sfărşitul anilor ’30 se construieşte şi cea de pe Şoseaua Viilor);

-o bisercă evanghelică (luterană). În aceeaşi perioadă se ridică şi biserica luterană maghiară;

– o moschee;

– 8 temple evreeşti, 24 sinagogi şi 2 case de rugăciune evreeşti.

Spitale: Comunitatea evreească întreţine: Spitalul “Caritas”, Spitalul “Caritas Oftalmologic”, Spitalul pentru copii “Sofia Solomon” şi Spitalul “Caritas Noua Maternitate”. Alte spitale, sanatorii şi dispensare particulare, cu filiaţie catolică şi evreească.

Societatea de Binefacere “Hias”, Societatea pentru protecţia femeilor şi fetelor evreice (cu un cămin), Orfelinatul Comunităţii Evanghelice, Orfelinatul de fete a Uniunii femeilor izraelite, Orfelinatul “Căminul Copiilor” al Fundaţiei Löbel şi Şura Bercovici.

Azilul de bătrâne a Asociaţiei Catolicilor, Azilul armenesc “Melic Ana” pentru femei bătrâne şi sărace, Azilul de bătrâni al Comunităţii Izraelite de rit spaniol, Azilul de bătrâne “Elisabeta” al Comunităţii Izraelite.

Cimitire: Romano-Catolic (Bellu), Evanghelic (Şos. Giurgiu), Armenesc (Pantelimon), Reformat (calvin) Giuleşti, Musulman (Ghencea), Izraelit (Filantropia), Izraelit (Sevastopol), Izraelit-Spaniol (Bellu).

Dar şi etniile care n-au fost menţionate, îşi aveau micile grupări în Bucureştiul interbelic. În mai multe restaurante muzica era asigurată de formaţii de ruşi ori ucraineni. Capitala atrăsese şi câţiva slovaci, cehi şi sârbi din Banat. Totuşi, legea numerelor mari făcea, ca cei mai mulţi sosiţi, dincolo de marea majoritate constituită de români, să provină din rândurile minorităţilor celor mai numeroase: germani, maghiari, evrei.

Izbucnirea războiului a inaugurat dramatice schimbări şi în situaţia multor bucureşteni. În urma Dictatului de la Viena populaţia flotantă maghiară a plecat (cei mai mulţi lucrând în construcţii). A fost o foarte mare fluctuaţie a evreilor. Toamna anului 1940 a însemnat emigrarea forţată a bulgarilor dobrogeni şi a germanilor basarabeni şi dobrogeni, ceea ce s-a resimţit şi la Bucureşti.

Apoi instaurarea sistemului comunist, respectiv pierderea independenţei politice a produs fenomenele ideologice şi demografice caracteristice Rusiei sovietice: deportările, expulzarea, în 1953 a apatrizilor şi a persoanelor de cetăţenie străină, care trăiau de generaţii în România: italieni, greci, refugiaţi armeni.

La sfârşitul deceniului 4 soseşte valul de comunişti greci, perdanţii războiului civil ce a urmat războiul mondial. Se vor integra bine în societatea românească, şi se vor întoarce în patrie, cu copii lor, abia după peste 20 de ani.

În ianuarie 1945 cetăţenii români de naţionalitate germană sunt duşi în Uniunea Sovietică. Mulţi pier acolo din cauza condiţiilor de viaţă şi de muncă, iar la întoarcere alţii se stabilesc în Germania. Cei rămaşi sunt privaţi de drepturi politice până prin anii ’50. Bucureştiul creşte în continuare într-un ritm ameţitor. Vechii bucureşteni, aparţinând elitelor vechi, sunt decimaţi, marginalizaţi, devin din ce în ce mai puţin vizibili.

În 1948 se naţionalizează învăţământul, se desfiinţează grădiniţele şi şcolile confesionale. Bucureştiul va avea în continuare şcoli în maghiară, germană, greacă şi bulgară, apoi acestea se reduc, unele dispar, cele rămase devin şcoli mixte, cu secţia minoritară ajunsă pe plan secundar.

Prin anii ’60 se accentuează emigrarea cetăţenilor români aparţinând minorităţii evreieşti, câţiva ani mai târziu începe exodul germanilor din România. După 1990 ţara intră în epoca prezentă, “de tranziţie”. Încă nu a sosit momentul tratării “istoriografice” a acestor ani, dar se pot face câteva afirmaţii aproximative. Două comunităţi “tradiţionale” mari: germanii şi evreii, au dispărut aproape complet. Comunitatea maghiară e în scădere, chiar dacă nu va dispărea de tot: vor fi mereu politicieni, studenţi, oameni de afaceri, şi va creşte întrucâtva şi numărul cetăţenilor ungari. Azi avem zeci de mii de musulmani (arabi, turci, iranieni, refugiaţi din Afganistan, Somalia), mulţi “liber profesionişti”, medici, dar şi oameni de afaceri. Trăiesc aici zeci de mii de chinezi. Sunt sute de cetăţeni ai statelor occidentale dezvoltate, numărul lor va creşte în viitor.

Comunităţi în scădere, alte comunităţi în creştere – Bucureştiul va fi în continuare paradigma românească a tendinţelor globale…

autorul studiului:

Csortán Ferenc

---

[1] Adrian Marino: Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale. Iaşi, 1995, p. 57

[2] În epoca Principatului Transilvaniei Clujul şi oraşele săseşti nu acceptau printre ziduri nobili, adică persoane scutite de plata impozitelor. Până la anexarea austriacă Braşovul şi Sibiul nu permitea români şi maghiari decât în suburbii. Oradea nu accepta până la anexarea otomană – 1660 – nici maghiari catolici, numai protestanţi. La Cluj şi la Mediaş biserică ortodoxă a fost acceptată numai extra muros (şi asta numai după decretul de toleranţă emis de împăratul Iosif al II-lea, din 1781), dar la câţiva ani mai târziu bisericile greco-catolice din ambele oraşe au fost permise în interiorul zidurilor.

[3] A apărut recent o carte despre “Praga evreiască” (Zidovska Praha ), Praga, f.a. (1991) şi alta despre “Budapesta evreiască” (A zsidó Budapest), Budapesta, 1995.

[4] Coranul admite pluralismul religios chiar în societăţile sub conducere musulmană, respectiv acceptă pe creştini şi pe evrei, ca religii ale Cărţii, ale revelaţiei. Nu îi consideră păgâni. Creştinii şi evreii erau sub protecţia puterii, şi dispuneau de o autonomie instituţională religioasă-culturală (sistemul “millet”).

[5] Vezi uciderea negustorilor turci de către Vald Ţepeş, sau a celor “17.000” de către Mihnea al III-lea, la Bucureşti şi la Târgovişte (în 12 septembrie 1659), vezi relatarea lui Evlia Celebi, precum şi bibliografia evenimentului, în: Călători străini în Ţările române, VI. Buc. 1976, p. 467-468

[6] Rumjana Radkova: Predstavata za bălgarite spored rumănskata istoriografija, in: Predstavata za “drugija” na Balkanite, Sofija, 1995. p. 128-135.

[7] Ionescu, Grigore: Bucureşti – ghid istoric şi artistic, Bucureşti, 1938, p. 129-130

[8] Iorga, Nicolae: Istoria Bucureştilor, 1939, p. 234.

[9] Vezi studiul lui Borsi Kálmán, Béla: A múlt és jövő mezsgyéjén (A román refomnemzedék bölcsőjénél), [La graniţa dintre trecut şi viitor. Naşterea generaţiei române de reformă], în vol. Kockázatos viszonyok (Legături periculoase), Pécs, 1997, pp. 47-62, precum şi celelalte publicaţii ale eminentului cercetător budapestan al istoriei românilor din secolul XIX.

[10] Enciclopedia României, II. p. 548.

[11] Recensământul din decembrie 1830 mai deosebeşte “o clasă a boierilor, o clasă de mijloc, partea duhovnicească, ovrei şi slugi”, (Enciclopedia României, II. p. 556.)

[12] Acelaşi fenomen s-a întâmplat cu re-migraţia sârbilor din Ungaria şi celelalte teritorii habsburgice, în secolul XIX, şi se va întâmpla cu albanezii din Bucureşti, la începutul secolului XX.

[13] Enciclopedia României, II. p. 556-557.

[14] Minorităţi naţionale din România, 1918-1925, Bucureşti, 1995, Repartiţia populaţiunii comunelor urbane după naţionalitatea de origină, p. 646.

[15] Cele mai multe date din Enciclopedia României, f. a., Bucureşti, vol. II. , capitolele dedicate istoriei (pp. 547-550) şi populaţiei şi înfăţişării sociale (pp. 554-559) a Bucureştiului, scrise de “a. g.” (Anton Golopenţia ?)

[16] În 1921 se înfiinţează “Cercul studenţesc ucrainean ZORIA” la Bucureşti, Statutele cercului în volumul Minorităţile naţionale de România, 1918-1925, documente, Bucureşti, 1995, doc. nr. 60, pp. 249-251

[17] Cele mai multe date din Enciclopedia Română, f. a., Bucureşti, vol. II. 566 –586.

[18] Minorităţi, 1918-1925, doc. 35, p. 205.