TOLERANȚA DETERMINATĂ DE SOLIDARITATE ÎN ȚĂRILE DE JOS

Un sfert din teritoriul Țărilor de Jos se află sub nivelul mării, fapt din cauza căruia olandezii s-au luptat sute de ani cu inundațiile care, între 1287 și 1421, au omorât peste 60.000 de persoane. Având o suprafață de 41.000 km² și o populație de 17 milioane (prin comparație România are o suprafață de peste 238.000 de km² și o populație de aproape 20 de milioane), aproximativ o cincime din aria țării este ocupată de apă. Cu toate acestea, Olanda este a treia exportatoare de produse agricole din lume (după Statele Unite și Franța), fiind poziționată pe locul șapte în Global Competitiveness Report în 2011.[1]

                Pe de altă parte, Olanda este cunoscută ca fiind una dintre cele mai permisive țări din lume, nenumărate scrieri politice, sociale sau literare, interzise în țările de origine, au văzut lumina tiparului aici. Persoane persecutate pe criterii religioase sau politice s-au refugiat în această tară. Astăzi Olanda este o țara care a legalizat prostituția, căsătoria între parteneri de același sex, consumul de droguri ușoare și eutanasia (prima țara din Uniunea Europeană). Speranța de viața în Țarile de Jos este de peste 79 de ani (bărbați 76 ani și femei 82 ani). Structura etnică arată că numai  80% din locuitorii Țărilor de Jos sunt Olandezi, restul fiind turci, marocani, populație din fostele colonii Antile, Suriname, Indonezia. Gradul de alfabetizare in Țările de Jos (populația cu vârstă de peste 15 ani care știe să scrie și să citească) este de peste 99%.[2]

        În contextul datelor prezentate mai sus, coroborate cu un interes personal pentru cunoașterea culturii acestei țari și înțelegerea modului în care această societate funcționează, din punct de vedere social, economic și cultural, prin lucrarea de față, voi încerca, să găsesc o legatură între toleranța acestei culturi și solidaritatea de care locuitorii Țărilor de Jos au dat dovadă în timpul atâtor încercări politice, sociale și de mediu la care au fost supuși. Nu în ultimul rând, prin această lucrare, voi încerca să realizez o prognoză a modului în care cultura olandeză va evolua în contextul toleranței și solidarității. Această lucrare nu dorește să fie o expunere strict cronologică a unor evenimente cauză – efect din istoria Țărilor de Jos. Datorită acestui fapt și a modului în care am decis să abordez această temă, îmi asum caracterul subiectiv pe care lucrarea îl are, fără a avea pretenția ca teoria mea să aibă un caracter de universalitate.

II. SCURT ISTORIC

        Țările de Jos (țară denumită și Olanda după una dintre provinciile sale) este amplasată în nord-vestul Europei, în vecinătatea Mării Nordului, Belgiei și Germaniei, incluzând alături de Regatul Țărilor de Jos și câteva colonii. Zona a fost cucerită de romani până la Rin și de francezi și saxoni la începutul secolului V. Prăbușirea imperiului francilor, la începutul secolului al IX-lea, a dus la fragmentarea politică, urmată în secolele XIV și XV de o consolidare sub ducii de Burgundia. După căsatoria lui Maximilian cu Maria de Burgundia, regiunea a trecut sub puterea familiei de Habsburg în 1477. În secolul al XVI-lea, Țările de Jos a devenit parte a Imperiului Spaniol, când coroana Spaniei a revenit nepotului lui Maximilian, Carol V. Sub Filip al II-lea, taxele ridicate, șomajul și excluderea nobililor de la guvernare au dat naștere unei mișcări de opoziție, iar în 1568, Wilhelm I a declanșat Revoltele Olandeze împotriva forței spaniole a ducelui de Alba. Jefuirea orașului Anvers, de către spanioli în 1576, a dus la unificarea Țărilor de Jos. Excesele calviniștilor au făcut ca provinciile sudice sa formeze Uniunea de la Arras, să-și declare independența în 1579, și să încheie pace cu Spania, care a introdus catolicismul.

        Ca reacție, Wilhelm I a adunat provinciile nordice în uniunea de la Utrecht. De aici încolo, războiul a devenit o chestiune religioasă până când Provinciile Unite ale Țărilor de Jos au fost recunoscute oficial, prin tratatul de la Westfalia, în 1648. În secolul al XVII-lea, Țările de Jos a reprezentat o putere comercială formidabilă, asigurându-și un imperiu olandez de dimensiuni considerabile.[3] Declinul acestui imperiu a venit odată cu războaiele anglo-olandeze din 1652 – 1674 și după conflictele prelungite cu Franța în timpul lui Ludovic al XIV-lea. Marea Britanie a preluat coloniile Ceylon (astăzi Sri Lanka) și Capului, puncte importante controlate de Compania Olandeză a Indiilor Orientale. În 1815, la congresul de la Viena, Țările de Jos a format un regat independent. În ciuda separării Belgiei în 1830, ele au continuat să inflorească sub conducerea casei de Orania. În 1848

statul a adoptat o constituție bazată pe sistemul britanic și a devenit a treia mare putere colonială, controlând Indonezia, mai multe insule ale arhipelagului malaezian și Guyana.

        În primul Razboi Mondial, țara a rămas neutră, dar în al Doilea Razboi Mondial s-a aflat sub ocupație germană. Țările de Jos este membru fondator al Uniunii Europene și al pactului NATO. Astăzi Țarile de Jos este o monarhie constituțională având ca monarh pe Beatrix a Olandei.

III. DETERMINISMUL SOLIDARITATE – TOLERANȚĂ

        Olanda poate fi catalogată laboratorul social al Europei. Toleranţa la diversitate culturală a societăţii olandeze este rezultatul unei îndelungate experienţe atât în interiorul graniţelor cât și în exteriorul acestora. Când, în 1572, Wlihelm I de Orania a proclamat în mod public dreptul fiecăruia la libertate individuală și religioasă, în cadrul întrunirii de la Dordrecht, el a  dorit să „protejeze libera credinţă religioasă, atât pentru catolici cât și pentru protestanţi, fără opreliști sau forţări”. În acel moment, Olanda devine un tărâm al făgăduinţei într-o Europă măcinată de războaie religioase (prigoana evreilor în Spania sau a hughenoţilor din Franţa). Mai mult decât atât, cele două comunităţi vor contribui decisiv la crearea statutului de putere comercială pe care regatul îl va dobândi în scurt timp. Există un concept strict olandez, intraductibil și valabil numai în Tările de Jos, gedogen, desemnând o toleranță activă. El reprezintă o toleranţă deschisă și constituie o chestiune a politicii olandeze. Dacă există o problemă socială care nu permite adoptarea unei soluţii concrete, olandezii vor fi gedoog, adică vor accepta o excepţie de la regulă, nu prin a închide ochii la încălcarea acesteia ci prin acomodarea cu ea. Cea mai interesantă definiţie a fost dată însă de olandezul obișnuit și anume că  gedogen este „nelegal dar nu ilegal”.[4]

        Un alt aspect care a influențat cultura toleranței poporului olandez provine din perioada imperialistă, când Imperiul Olandez și Companii olandeze ale Indiilor erau implicate în ample activități comerciale la scară mondială. Amsterdamul nu era numai capitala acestui imperiu, era și cel mai important port, deci loc de intâlnire și schimb al mărfurilor, sclavilor și culturilor. Alături de alte orașe germane, poloneze și suedeze care aveau ieșire la Marea Baltică, Amsterdamul a făcut parte din monopolul comercial Liga Hanseatică din Evul Mediu târziu până în perioada modernă timpurie.[5]

        Pentru a beneficia de activitățile Companiilor Olandeze, olandezii au trebuit să învețe să comunice, să relaționeze și să facă afaceri cu englezi, germani, francezi, spanioli, dar și cu locuitori din America de Sud, Africa si Asia. Acest proces a fost realizat în dublu sens. Nu doar olandezii au „împrumutat” din culturile celorlalți. Multe nume de zone din orașul New York (colonie olandeză denumită la început New Amsterdam) amintesc de originile olandeze (Flushing in Queens numit după Flushing din provincia Zeeland). După aceeași provincie, Zeeland, a fost numită și Noua Zeelandă, aceasta, împreună cu Australia fiind descoperite de exploratorul Abel Tasman în 1642.

        Tot din exteriorul graniței, un fenomen care a încurajat toleranța și solidaritatea culturii olandeze este determinat de cele cinci valuri de imigranți din istoria recentă. După al doilea Război Mondial, până în anii ’50, locuitori din Indonezia, care tocmai își declarase independența față de Regatul Olandez au fost repatriați sau au migrat în Țările de Jos.  În anii ’60-’70 locuitori din Turcia și Maroc au venit în Olanda dobândind drept de muncă. Se aștepta ca aceștia să se întoarcă în țările de origine, fapt pe care mulți l-au și făcut, cei rămași, chemându-și însa și familiile, realizându-se o comunitate mult mai puternică decât cea formată inițial din muncitori. În anii ’80, profitând de pașaportul olandez pe care îl aveau, ca parte a Imperiului, locuitorii din Suriname și din Antile, după declararea independenței, vad oportunități mai mari în Țările de Jos și migrează aici. În anii ’90 valul de imigranți a fost alcătuit, în mare parte, din cetățeni care solicitau azil, proveniți din Irak, Iran, Chile și Argentina, invocând persecutări și opresiuni politice. Ultimul val migratoriu are loc începând cu anul 2000, când muncitori din noile țari membre ale Uniunii Europene (Polonia, România, Bulgaria) găsesc in Țările de Jos un loc de munca mai bine plătit decât în țările de origine.[6]

        Din interiorul graniței, toleranța este influențată de „poldermodel”, o abordare în care eforturile sunt canalizate pentru atingerea unui consens național în rezolvarea problemelor importante. Luptându-se sute de ani cu puterea apelor, olandezii au învățat că, pentru binele comun trebuie să se accepte și să lucreze împreună. În construirea digurilor și în menținerea apelor în afara localităților, olandezii nu erau interesați de religie, etnie sau particularități culturale, importantă era prezența, disponibilitatea și unitatea de care dădeai dovadă (vezi ilustrația 1). Este cunoscut faptul că multe scrieri religioase, politice, sociale sau economice, interzise în țările de origine, au tiparite în Țările de Jos. Acest lucru „îl va face pe Descartes să se instaleze în Olanda, în 1625. Acolo va scrie și va publica Discurs asupra metodei, 1637 și Meditații metafizice, 1641.”[7]

        Un alt factor care a determinat această cultură a toleranței în Țările de Jos este dezvoltarea, în mod exponențial, a capitalismului. Odată cu dezvoltarea capitalismului englez și a protecționismului francez, prin regresiunea economică și scăderea prețurilor coloniale care marchează a doua jumătate a secolului al XVIl-lea, capitalismul olandez se înglodeaza în datorii, slăbind și pierzându-și, în final, poziția dominantă.[8] Olanda iși păstrează însă meritul de a fi fost, în prima jumatate a secolului al XVII-lea, „națiunea capitalistă prin excelență” [9] sau, mai exact, „simbolul capitalismului comercial și financiar”[10].

IV. CONCLUZII

        Cea mai importantă resursă din Țările de Jos este cea umană, fapt influențat, pe de-o parte, de politicile de stat susținute de unul dintre cele mai mari ministere și de stabilitatea oferită de monarhie, și pe de altă parte, de o serie de încercări sociale, politice și de mediu la care au fost supuși. Nedispunând de importante resurse subterane sau supraterane, într-un mediu natural mai mult ostil și deloc protectiv, în situații politice și sociale complexe și extrem de dinamice, olandezii au reușit, prin solidaritate și toleranță, nu doar să supraviețuiască, ci  mai degrabă, să exceleze în multe domenii. Capacitatea lor de adaptabilitate la culturile străine cu care au intrat în contact sute de ani prin relațiile economice imperiale, și pe care le experimentează în mod intens astăzi prin deschiderea și toleranța pe care o au în coabitarea și acceptarea activă a altor culturi, este după părerea mea, unul dintre cele mai mari atuuri. Dupa al doilea Război Mondial, când aproape întreg Rotterdamul a fost distrus, olandezii au „profitat” de resursele mari de terenuri care nu mai aveau nici o funcțiune, realizând aici cel mai mare port fluvial din lume. Atitudinea vizionară și înțelegerea nevoii de schimbare și adaptare, au făcut ca un oraș cu o populație de patru ori mai mică decât cea a Bucureștiului să fie un punct strategic al economiei mondiale (vezi ilustrația 2).

        Un alt aspect care ține de adaptabilitate, este cel care vizeaza, în special, orașul Amsterdam. În ultimul an, au aparut o serie de proiecte legislative care privesc atât existența cât și promovarea turistică cu ajutorul Cartierului Roșu (Red Light District). Temerile legate de existența unor „carteluri” și a unor rețele mai puțin ortodoxe, au atras atenția atât a locuitorilor cât și a administrației centrale și locale. Amsterdamul a „știut” să se promoveze din punct de vedere turistic, însă a ajuns la acel grad de popularitate, încât nu asocierea cu sintagma „orașul toleranței” este un brand, ci numele, în sine (vezi ilustrația 3).  În acest context, Praga, un oraș care nu a atins notorietatea Amsterdamului, dar care cunoaște în ultima decadă o creștere a numărului de turiști, devine, prin politicile permisive legate de turism, „Un nou Amsterdam”.

        În final, cred că locuitorii Țărilor de Jos sunt pe cât de solidari, pe atât de toleranți, fapt care îi va ajuta să experimenteze și să se adapteze, în mod propriu, la orice provocare socială legată de interacțiunea cu alte culturi, atât în interiorul limitelor țării  cât și în afara acestora.

autor:  Ispas Diana

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI

• BEAUD, Michel. Istoria capitalismului de la 1500 pana in 2000. Chișinau: Cartier, 2001
• MARIN, Ana Maria; MARIN, Marian. Modelele culturale şi utilizarea lor în geografia regională. În: Comunicări de Geografie vol VI. București: Editura Universităţii din Bucureşti, 2002

ARTICOLE

• Țările de Jos. În: Enciclopedie de istorie universală. București: Reader’s Digest, 2006

SITEURI

• http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_225_report_en.pdf

• http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_the_Netherlands

• http://en.wikipedia.org/wiki/Global_Competitiveness_Index#2011.E2.80.932012_rankings

• http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home/

• http://www.minbuza.nl/en/you-and-netherlands/about-the-netherlands/general-information

• http://ro.wikipedia.org/wiki/Liga_Hanseatic%C4%83