Oraşul subtil. Mediatori necanonici în descrierea antropologică
(mirosul, zgomotul, culoarea)
Nicolae Panea
Universitatea din Craiova
Nous considérons nécessaire de vérifier si toute une série de vecteurs que nous avons nommés subtils peuvent être efficaces dans la description et la compréhension de la ville. Ils sont l’odeur, le bruit, la couleur, les chemins d’accès, les déchets. Ce sont des vecteurs qui tiennent du niveau perceptif-sensoriel et non pas de celui rationnel, qui mettent en valeur, semble-t-il, la surface des choses, cet impact immédiat, agressif et fort de la réalité sur nous et qui ont la qualité d’une anthropologie non invasive, peut-être complémentaire, si l’on se rapporte au champ traditionnel de l’anthropologie classique. Mais pour une anthropologie de l’urbain, ces vecteurs démontrent comment la ville construit son identité d’une manière continuelle.
Lucrarea noastră este, cum uşor poate fi dedus din titlu, dar şi din istoricul preocupărilor noastre, una de antropologie a urbanului. Aceste preocupări ne-au relevat o anume inconsistenţă a metodelor acestei ştiinţe, inconsistenţă ce provine din tinereţea ştiinţei dar şi din particularitatea referenţialului. De aceea, intenţia noastră este, de fapt, o propunere metodologică.
Spre deosebire de lumea satului, în care vectorii creatori de identitate sunt socialmente precis identificabili, iar acţiunea lor concret delimitabilă, oraşul nu poate fi descris, caracterizat, înţeles doar cu ajutorul unor astfel de instrumente (vecinătăţi, roluri, structuri de rudenie, ritualuri, cutume, obiceiuri etc.). Mai mult decât atât, formalizarea obiectuală este atât de laxă încât etnografia urbană pare a fi irelevantă. Aveam chiar, într-un alt context, (Zeii de asfalt) curajul să afirm că oraşul nu poate fi abordat etnografic, tocmai datorită proteismului său ce relativizează orice formalizare.
De asemenea, contexte tradiţionale ale lumii satului, puternic gestionate de o gândire religioasă (masa, agricultura, sărbătoarea), s-au secularizat complet în urban, capacitatea lor de a organiza lumea devenind neoperantă.
De aceea, considerăm necesar să verificăm dacă o serie de vectori, pe care i-am denumit subtili, pot fi eficienţi în descrierea şi înţelegerea oraşului. Aceştia sunt mirosul, zgomotul, culoarea, căile de acces, gunoiul. Sunt vectori ce ţin de nivelul perceptiv-senzorial şi nu de cel raţional, ce pun în valoare, la prima vedere, suprafaţa lucrurilor, acel impact imediat, agresiv şi puternic al realităţii asupra noastră şi care au calitatea unei antropologii neinvazive, poate complementare, dacă ne raportăm la câmpul tradiţional al antropologiei clasice. Pentru o antropologie a urbanului, însă, aceşti vectori demonstrează cum oraşul îşi construieşte identitatea într-un mod continuu.
În paginile următoare, încercăm să analizăm cum mirosurile se pot integra într-o cultură a oraşului, contribuind la crearea identităţii acestuia. Mirosul ce se insinuează pe o fereastă deschisă este un semn cultural, un semn al unei virtualităţi culturale: un semn de bun venit, o virtuală întâlnire sau un semn al unei călătorii sau, de ce nu, un semn de respingere. Mirosul atât de tare al vinetelor coapte trece ca un abur prin prezentul bucătăriei dominate de o gospodină transpirată şi te conduce spre India, locul lor de baştină. Fereastra deschisă este un palimsest, iar fiecare miros un text ca un jurnal de călătorie. El vorbeşte despre spaţii, timpuri, obiceiuri, roluri încărcate social.
Harta mirosurilor urbane. Cartierul industrial
Mădălina Diaconu afirmă că „peisajul olfactiv al omului modern este cel mai adesea oraşul, cu amestecul său de mirosuri, miresme, parfumuri şi duhori, artificiale-tehnice şi naturale.”[1]Ele pot avea deci putere referenţială, speculând un tip aparte de memorie, cea olfactivă, capabilă să fixeze experienţe odorante şi să le raporteze la un spaţiu concret. Cu timpul, memoria creează o adevărată hartă a mirosurilor, o hartă de uz strict personal, căci subiectivitatea ei este maximă, de aceea poartă şi denumirea de „sindrom al lui Procust”: „memoria olfactivă este, cel mai adesea, non-verbală şi difuză, asociativă, sinestezică, prin excelenţă, personală şi afectivă.”[2]
O astfel de memorie identifică mini-spaţii narativizate de experienţe olfactive anterioare: o curte anume, o sală de spectacole, o sală de clasă, o stradă. Există, însă, şi macro-spaţii ce se impun colectiv şi obiectiv printr-un miros constant: cartiere industriale ce put a clor sau a azot, a metan sau a benzină. Harta olfactivă a oraşului se trasează prin îmbinarea simultană a acestor două planuri, subiectiv şi obiectiv. Amândouă au, însă, putere evocatoare şi identificatoare. Într-un fel miroase un cartier, chiar oraş, industrial şi în alt fel miroase un cartier rezidenţial. De asemenea, un anumit tip de parfum emană un cartier vechi şi altfel simţi mirosul palid al unui cartier nou.
Există în oraşul meu un cartier industrial imens, pe care eu, şi nu numai eu, îl asociez cu mirosul înţepător al azotului. Singura lui legătură cu originea unui astfel de miros este proximitatea relativă de un mare şi istoric combinat chimic. Acesta devine reper identificator atât topografic cât şi olfactiv. Străinii de oraş, când simt nevoia unei confirmări a identificării lui corecte, spun: „cel de lângă combinat, nu!?”Existenţa lui este cenuşie şi la propriu şi al figurat. Ca multe astfel de construcţii peri-urbane ale României comuniste, cartierul nu se impune prin nimic special; un imens dormitor, un labirint fără pretenţii iniţiatice, în care sunt îngrămădite destine sufocate de anonimat.
Un astfel de cartier, care la Craiova miroase a azot, la Slatina a metan, la Piteşti sau Ploieşti a benzină, este scena unor schimbări pe care sociologii le analizează profund, din perspectiva integrării indivizilor, dar, şi mai amplu, din perspectiva oraşului ca mod de viaţă, a oraşului ca teatru al politicului, a oraşului ca spaţiu ce se construieşte sub ochii noştri.
Ca antropolog pot subscrie unor astfel de perspective, dar aş vrea să verific în ce măsură, folosind proiecţii inedite, precum raportul dintre miros şi spaţiu urban, aceste schimbări se pot releva la fel de intens, coerent şi concordant ca în cazul unor abordări canonice. Într-o altă ordine de idei, astfel de abordări ni se par mult mai proprii naturii antropologiei, ştiinţă ce studiază comportamente umane, atât social cât şi cultural, astfel încât, în felul acesta, rezolvăm atât de sensibila problematică a oraşului ca obiect sociologic/antropologic.
Olfactiv, cartierul îngrămădeşte mirosuri, perfumuri, duhori. Dominant este însă mirosul de grătar şi, mai ales de mici. Un fluviu de miros de mici se strecoară mai nou dintre blocuri şi se revarsă în marea cu acelaşi miros ce începe din uşile cârciumilor de tot felul. Primul este produs de oameni ce chefuiesc, al doilea de oameni ce mănâncă modest. Primul dezvăluie practici iconoclaste pentru un oraş, dar care au sensuri profunde, sugerând o mentalitate rurală netransformată pe deplin, al doilea este un miros asociat natural cu locul, însoţind, de obicei, mirosul dominant, de distilate ieftine şi dubioase sau de bere insuficient spălată de pe melamina meselor.
A aprind grătare, pe care să sfârâie veseli mititeii, tocmai în spaţiile aşa-zise verzi dintre blocuri este corelativul firesc al nunţilor în corturi ridicate în acelaşi loc. A discuta acest fenomen din perspectiva nivelului de civilizaţie, al civismului este inutil, nu însă dacă o facem din perspectiva mentalităţii şi, mai ales, din perspectiva felului în care oraşul topeşte mentalităţi. Respectul faţă de vecini, care ar traduce esenţa mentalităţii urbane, nu este operant, întrucât vecinii care contează sunt invitaţi, ceilalţi, apropiaţi la propriu, devin îndepărtaţi la figurat, chiar excluzându-se din această nouă dimensiune a existenţei prin neparticipare al ritual. Este o mecanică socială tipic rurală: solidarizarea clientelei şi impunerea unui pol de putere, ce se face prin specularea ineditului situaţiei; devierea de la normă, conjugată cu manifestarea ostentativă a posibilităţilor, în primul rând, economice. Este o formă de emfazare a dării de mână care-ţi permite să organizezi şi să relizezi ritmic astfel de „întâlniri”, dar, mai ales, o subtilă sugerare a puterii oculte de care te bucuri şi care te ajută să subminezi autoritatea organelor de ordine publică şi care-ţi permite să pui între paranteze chiar ordinea publică. De fapt, asistăm la un transfer de autoritate de tip mafiot.
Tolerarea unor astfel de practici presupune echilibrarea unor funcţii sociale sensibile. Imagine a lumii comuniste, fără proprietate privată, unde stăpânul este cel care supraveghează, un astfel de cartier (şi fiecare oraş al ţării are cel puţin unul!) cunoaşte după 1989 o existenţă tulburată de zvârcolirile unor latenţe sociale precum sentimentul de proprietate, regândirea vecinătăţilor în raport de proprietăţi şi de statutul social. Toate acestea sunt în mod esenţial conflictuale, căci lumea amintită nu a fost gândită să facă faţă unor astfel de fenomene, practici, proiecţii.
Spaţiile dintre blocuri (alei, parcări, părculeţe) ce devin scenele acelor practici olfactive amintite au fost gândite din perspectiva iluziei de solidaritate. Paradigma mentală şi spaţială a unor astfel de locuri era uliţa tradiţională: spaţiu comun, de trecere, dar şi de socializare, existând ca urmare a alternanţei paşnice aglomerat/pustiu, „prefaţare” a locuirii, deci manifestare spaţială a ospitalităţii şi, totodată, interstiţiu tampon, cu alte cuvinte, virtualitate spaţială a ostilităţii. Numai că uliţa tradiţională concretiza proprietăţile şi, implicit, vecinătăţile. Noile spaţii concretizeză doar o falsă identitate ce speculează o solidaritate mecanică a locuirii alături.
Dincolo de mitocănia evidentă a gestului, practica inedită a „grătarului” în astfel de spaţii amendează lipsa de forme pentru noile conţinuturi, clamând neconcordanţa dintre formă şi fond, altfel spus, cum să arăţi că eşti stăpân. Dezacordul dintre noile conţinuturi şi vechile forme conduce automat la impunerea unor noi forme, capabile să susţină, din punct de vedere social, coerenţa unor practici, cu alte cuvinte, să le valideze.
Gestul de a face grătar sub geamul vecinilor este ostentativ dar nu în sensul de provocator, sens ce caracterizează, mai curând, esteticul şi eticul, ci cu acela de demonstrativ, propriu, de data aceasta, exerciţiului de putere. Grătarele acestea miros a putere nu a mititei! Grătarul, ca practică extrem de populară în comunism, aş zice, chiar, impusă în perioada comunistă, era o formă de loisir, ce presupunea ieşirea din getou, evadarea, îndepărtare magică de viermuiala colectivă, ieşirea din spaţiul şi timpul uniforme şi supravegheate. Într-un cuvânt, un gest de putere, ce conţinea puţină revoltă şi mai multă dare de mână, suficiente ingrediente pentru a fi altfel. Nu avea însă nimic ostentativ, ba chiar respecta normele alternanţei perioadă de muncă-perioadă de odihnă.
Gestul noilor vremuri nu mai reprezintă o formă de loisir. Evadarea nu mai reprezintă un obiectiv. Din contră, sensurile noii practici sunt cele ale integrării, ale identificării ca stăpân, ale luării în posesie. Gestul pare a avea ceva din coerenţa unui ritual: capacitarea, brutală, în cazul acesta, a spectatorilor prin forţarea de a participa, unii direct, alţii indirect, de dincolo de ferestrele apartamentelor lor, tolerarea făptuitorilor, care este echivalentă acceptării şi care reprezintă o simbolică învestire ca stăpâni, impunerea relaţiilor de putere ca o reconfigurare a ordinii sociale.
Cum poate fi interpretat acest gest din perspectiva celor care ar trebui să-l interzică în numele respectului faţă de ordinea publică, în numele normelor de convieţuire urbană? Altfel spus, de ce este tolerat sau ce efect poate avea mirosul de mititei?
Anonimatul nu este deloc confortabil pentru puterea oficială, iar un astfel de cartier pare a fi întruchiparea superlativă a anonimatului. Dialogul nu se poartă cu masele anonime ci cu reprezentanţi concreţi. Raporturile de putere nu se stabilesc între formă şi inform, între definit şi indefinit, ci între entităţi, indivizi, instituţii foarte concrete. Altfel, sistemul reticular care este societatea s-ar deşira, iar ordinea socială ar fi pusă între paranteze. Tolerarea unor astfel de practici de către cei care ar trebui să le interzică este semnul evident al creării premiselor unui dilog între doi poli reali de putere. Se realizează configurarea unor nuclee reticulare, reliefarea brutală a funcţiilor unor leaderi, care, prin tolerarea acţiunilor lor, sunt legitimaţi ca parteneri la putere.
Oricum, după un astfel de gest, nimic nu mai poate fi ca înainte.
O astfel de sete de putere poate fi explicată nu doar prin tectonica socială ci şi prin valoarea locuitorului concret. Credem că valoarea lui poate fi măsurată şi olfactiv pe o scară de la parfum la duhoare. De cele mai multe ori cartierul este asociat duhorii, miasmei, fapt care, prin contagiune, se repercutează şi asupra celui care trăieşte acolo. Din acest punct de vedere, mirosul cel mai persistent este cel dulceag al gunoiului intrat în putrefacţie şi, uneori, cel trăznitor, de stârv.
Afirmam că felul în care au fost construite aceste cartiere a făcut din locul de depozitare a gunoiului un fel de centru, că lipsa de identitate arhitecturală, monotonia, uniformitatea au generat această anomalie spaţială. Ce ar fi trebuit să fie marginal, ascuns, a devenit central, reper. Gunoiul, adică resturile, inutilul, deterioratul, stricatul, putredul, dejecţiile, într-un cuvânt, moartea, devin semne ale ordonării spaţiului de viaţă.
Axiologic, un astfel de spaţiu se depreciază prin anormalitatea orânduirii lui şi prin cochetăria, mai mult decât vizibilă, cu haosul. Pragmatic, un astfel de spaţiu înseamnă servicii publice mai proaste, sărăcia sau absenţa oportunităţilor de loisir, o dinamică imobiliară slabă, un preţ mic al imobilelor. Cultural, un astfel de spaţiu este incapabil să cristalizeze un sistem de valori culturale reprezentative. Apărut ca un cartier muncitoresc, el şi-a legat devenirea de cultura clasei muncitoare, o cultură urbană slabă, în cazul României, definibilă mai curând ca o cultură folclorică.
Generaţia de „întemeietori” a ieşit la pensie sau a cunoscut şomajul şi, ce este cel mai elocvent, a cunoscut contestaţia generaţiei „urmaşilor”, a „moştenitorilor”. Aşa-zisa cultură muncitorească se vede incapabilă, în noul context conflictual, de a-şi impune valorile. Cele două generaţii se despart ireconciliabil, căci normele lor sunt ireconciliabile. Noua generaţie, crescută în mirosul gunoiului, socializată în jurul platformei de gunoi, învăţând între blocuri lecţii despre inegalitate şi segregare, despre violenţă şi intoleranţă, având ca model haitele de câini vagabonzi, pe care, după ce şi-a învins teama stârnită de ele, a învăţat să le hăituiască, frustrată şi plină de complexe, impune valorile violenţei oarbe, difuze, a culturii manelei, care împarte lumea în bogaţi şi săraci, în prieteni şi duşmani, în iubite şi putori.
Banul este singura rezolvare culturală, axiologică şi pragmatică a problemei, dar acesta nu înseamnă muncă ci doar noroc, de multe ori, norocul de a-l înşela, fura pe celălalt şi a nu fi prins. O astfel de cultură marginalizează până la excludere, însă. Şi nu întâmplător, marginalizaţii îşi găsesc locul, adăpostul în astfel de cartiere, haotice păduri de blocuri, greu controlabile şi mai greu de stăpânit, căutându-şi hrana în gunoaie, aşa cum o fac frecvent vagabonzii, ajungând să miroase asemenea gunoiului, traversând oraşul cu hainele jerpelite pe care poartă urme ale nopţii petrecute printre resturi.
Respingerea lor este, întâi, respingerea duhorii, apoi a imaginii lor care îi apropie de moarte. Mirosul dulceag al gunoiului aminteşte de mirosul putrid al hoitului, iar cel care este impregnat de un astfel de miros agresează lumea viilor.
O altă figură a marginalităţii, relaţionabilă mirosului greu, este putoarea, femeia de moravuri uşoare, degradată extrem şi fără valoare. Practica nu este specifică marginalului, dar numai în acest caz, identificarea persoanei se face conotând olfacţia. În centrul oraşului, practicantele acestei vechi meserii se numesc prostituate sau dame de companie, iar curvele menţin balanţa lexical-olfactivă în echilibru, deşi, socialmente, aparţin marginalităţii fără echivoc.
Stereotipul olfactiv în „elaborarea tipurilor feminine”[3] acţionează în cadrul românei pentru a identifica nu doar femeia uşoară (putoare=fr. Putain, sp. Puta), ci femeia uşoară, degradată de excesiva practicare a moravurilor şi devenită foarte ieftină, devalorizată prin desfrâu. De multe ori, imaginea ei teoretico-lexicală concordă cu cea reală, degradarea morală are urmări fizice. Aceste figuri publice reping atât olfactic cât şi prin iminenţa morţii.
Moartea reală îşi aşează de multe ori duhoarea în spaţiul Cartierului, lovind locatarii cei mai neajutoraţi: câinii şi pisicile. Cultura citatină românească pare a ignora dimensiunea ecologică. Uneori, această ignorare capătă aspecte tragice. Având o faimă paremiologică superlativă, fiind considerat „cel mai bun prieten al omului”, câinele, ca rasă, a cunoscut probabil şi zile mai fericite. Asta, dacă a avut stăpân, căci, aşa cum pentru vagabondul biped, românul a găsit soluţia exilării acestuia la marginea societăţii, pentru câinele vagabond nu s-a prea chinuit să găsească soluţii. Când numărul lor l-a copleşit, i-a omorât pur şi simplu. Uneori, i-a omorât şi fără motiv, doar din pornirea bolnavă de a chinui o fiinţă a Domnului fără a fi pedepsit de societate.
Cert este că, de multe ori, locul ales să ascundă fapta oribilă a fost Cartierul, marginea, locul unde serviciile publice funcţionează aleatoriu, suficient de aritmic încât să nu mai poată fi ghicită data groznicei întâmplări dar şi ca hoiturile să exhale o duhoare de nedescris. Dincolo de aspectele morale, ecologice ale întâmplării există şi unele antropologice şi ele scot în evidenţă spaţiul marginal ca un spaţiu între civilizaţie şi sălbăticie, între „al meu” şi „al nimănui”, între puterea legii şi lipsa de jurisdicţie, între Dumnezeu şi Diavol, iar, olfactiv, între parfum şi duhoare, un spaţiu în care mirosul proaspăt al ierbii după ploaie este copleşit de cel al stârvurilor.
Şi peste toate aceste miasme pluteşte des mirosul de azot…sau de metan…sau de benzină…
[1] Idem, p.46
[2] Idem, p. 94
[3] Mădălina Diaconu, idem, p.119