Finalul secolului al XVIII-lea deschidea în Imperiul Habsburgic, odată cu dispariţia lui Iosif al II-lea, şirul unor transformări politice, dinspre centru spre periferie, care au determinat o nouă aşezare a priorităţilor şi strategiilor de guvernare, în vederea menţinerii coeziunii acestui construct multiconfesional şi multietnic, pe fondul apariţiei în Europa a unui nou tip de răspuns social: revoluţia. Domeniile vieţii economice, culturale, educaţionale sau confesionale, prin instituţiile reprezentative, s-au aliniat acestor mutaţii coordonate de Curtea de la Viena. În studiul de faţă ne propunem o reconstituire generală a modului în care jocurile şi fluctuaţiile de pe scena politică a imperiului s-au răsfrânt asupra uneia dintre instituţiile-simbol pentru valorile Iluminismului central-est european: Tipografia Universităţii din Buda.

Pentru Ungaria, secolul al XVIII-lea părea că se încheie în plin avânt al Luminilor, care au favorizat procesul general de construcţie a culturilor naţionale la popoarele Europei Centrale şi de Est. Dispariţia lui Iosif al II-lea de pe scena politică a atras imediat o succesiune de schimbări ale vederilor şi priorităţilor politice ale imperiului, care nu au rămas fără ecou în Ungaria. Din punct de vedere politic, anul 1795 marca pentru Ungaria începutul unei perioade de reacţiune, caracterizată de ascensiunea tendinţelor retrograde, de blocarea iniţiativelor de reformă. Curtea de la Viena şi stările maghiare, în ciuda vechilor conflicte (care nu dispar), îşi unesc forţele în faţa inamicului comun, revoluţia. Finalul secolului al XVIII-lea oferă imaginea unei tranziţii politice, în care tendinţele dominante ale Luminilor pierd din intensitate pe fondul noii politici promovate de Viena[1], ce se va sprijini exclusiv pe cenzură şi poliţie ca să păstreze ordinea şi liniştea în monarhie[2]. Acest vid politic se va termina abia în anul 1830, odată cu primele semne ale mişcării de reformă liberală. În tot acest interval nu regăsim decât proiecte individuale, dar nu o mişcare reformistă propriu-zisă. „Am căzut în întuneric” afirmau fruntaşii direcţiei reformiste de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în mare parte intelectuali fără origini nobile, susţinători ai absolutismului luminat iozefin. Elita iluministă maghiară apărea ca dezorganizată din punctul de vedere al acţiunilor politice, mulţi dintre susţinătorii ideilor reformiste fiind condamnaţi la moarte sau închişi: József Hajnóczy, János Batsány, Ferenc Kazinczy, Gábor Dayka, József Kármán. Mutaţiile din planul politic vor determina o canalizare a energiilor şi a formelor de exprimare spre viaţa culturală.[3]

În ciuda acestui recul politic, domeniile vieţii culturale, mai puţin expuse, au putut să-şi continue drumul, preluând elemente din perioada Luminilor, adesea însă sub o formă modificată. Evoluţia oscilatorie a numărului tipografiilor în Ungaria, reintroducerea cenzurii, dispariţia revistelor în limba maghiară, scăderea drastică a numărului ziarelor în limba maghiară au constituit elemente care au avut un impact direct asupra eforturilor de consolidare a identităţii culturale şi politice maghiare aflate pe o pantă ascendentă până la momentul 1795.[4] Singurul domeniu care nu suferă schimbări îl reprezintă literatura consacrată difuzării cunoştinţelor practice, în special literatura economică cunoaşte o dezvoltare constantă, popularizarea ştiinţei fiind încurajată în continuare. Susţinerea financiară din partea statului şi promovarea intensă a acestei literaturi sunt pe deplin explicabile în condiţiile noilor obiective ale politicii economice ale Curţii de la Viena.

În domeniul istoriei, mai sensibilă la schimbările ideologiei politice, promisiunea unei noi şcoli iluministe nu se realizează până la urmă. Predominant rămânea, la început de secol XIX, spiritul moştenirii iezuite: Hevenesi, Timon, Kaprinay, Pray, Katona.[5] Discursul istoric la finele secolului al XVIII-lea, fie că ne referim la cel maghiar, ceh sau slovac, fie la cel românesc, se subsumează în mod clar unor obiective politice, în cadrul unui proces general-regional de afirmare a identităţilor naţionale.[6] Bagajul cunoştinţelor, al ideilor, al temelor cultivate este adesea unul comun. Frecventarea şi folosirea aceloraşi surse (Bonfini, Olahus, Toppeltinus, Szamoskozy, Fridvalsky, Kolesery, Felmer), asemănarea modului de citare a acestora, gama comună a argumentelor[7], merg în aceeaşi direcţie de susţinere a ideii de atmosferă istoricizantă regională, caracterizată de schimbul informaţional care se produce la nivelul istoricilor. Preocupările pentru istoria instituţională, în special istoria Bisericii, întâlnite atât la cehi, slovaci, maghiari, cât şi la români, se circumscriu aceluiaşi trend general al epocii orientat spre renovarea domeniului. Putem vorbi din acest punct de vedere de o unitate tematică ce se reflectă într-o diversitate a formelor, fapt sesizabil nu doar în plan istoric, ci şi lingvistic. Tranziţia de la secolul al XVIII-lea la secolul al XIX-lea împingea spiritul moştenirii istoriografice iezuite spre criticism, spre anunţarea germenilor polemicilor naţionale în discursul istoric.[8]

Programul dezvoltării limbii şi literaturii naţionale formulat în anul 1770 de György Bessenyei – reprezentant al nobilimii iluministe – a fost continuat, chiar dacă sub un aspect diferit, căci limba constituia un puternic simbol al identităţii naţionale. Numele lui Ferenc Kazinczy, Miklós Révai sau Ferenc Verseghy se leagă de efortul constant al dezvoltării limbii maghiare, concretizat în dicţionare, gramatici.[9]

În tot acest interval, 1795-1818, considerat drept criza Luminilor, Buda a continuat să reprezinte un important centru economic şi comercial, care a atras mulţimea coloniştilor greci, sârbi, macedoromâni, care au încercat să-şi găsească un loc alături de maghiari şi germani.[10] Poliglotismul a imprimat oraşului un caracter cosmopolit şi a favorizat, prin instituţiile sale, dezvoltarea unei culturi multinaţionale, deosebit de benefică pentru popoarele Europei Centrale şi de Est. Avantajul deţinerii a trei instituţii-cheie: Universitate, Tipografie, Bibliotecă – toate trei creaţii ale Vienei – a transformat oraşul într-un puternic centru cultural, foarte căutat de elitele regionale ale vremii.

Recunoaşterea capitalei Ungariei, Buda, ca simbol cultural al Luminilor, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, se făcea însă în primul rând prin Tipografia Universităţii (în continuare TUB).[11] Instituţia tipografiei, cu rol în valorificarea, distribuirea şi repartizarea cunoaşterii, prin producerea unităţilor mobile de informare, constituia un filtru ideologic al timpului şi, în aceeaşi măsură ca şi biblioteca, un barometru asupra poziţiei şi evoluţiei domeniilor vieţii culturale din această parte a imperiului. În ciuda fluctuaţiilor politice de după dispariţia lui Iosif al II-lea, în toată perioada de funcţionare, 1777-1848, Tipografia Universităţii din Buda a continuat să rămână un loc de recunoaştere a intelectualilor diverselor naţionalităţi, un loc al liberelor schimburi, o emblemă a diversităţii ideologice şi a multiculturalismului promovat de Curtea de la Viena, care a urmărit difuzarea Luminilor în context naţional. De la mutarea ei la Buda în anul 1777, ascensiunea Tipografiei este una spectaculoasă, susţinută prin privilegiile acordate de Curtea Imperială. În anul 1779 Maria Tereza a dăruit Tipografiei privilegiul editării cărţilor didactice pentru întreaga Ungarie, exclusivitate care o transforma într-un factor cultural major, în condiţiile unei funcţionări fără concurenţă care-i asigura un venit constant, dar şi o poziţie de instituţie subordonată. Un al doilea act cu valoare de privilegiu este dat în anul 1795 prin dreptul de a scoate cărţi laice şi bisericeşti în limbile română, sârbă şi neogreacă, măsură deosebit de benefică în impulsionarea dezvoltării culturale regionale a acestor popoare.[12] În toată perioada 1777-1848, Tipografia a funcţionat ca o instituţie etatizată, subordonată atât Consiliului Locumtenenţial al Ungariei, cât şi Universităţii, o exponentă a tendinţei moderate a Luminilor, care a publicat lucrări în 16 limbi.[13] Plasarea ei în Ungaria a fost una strategică, autorităţile imperiale urmărind facilitarea accesului naţionalităţilor din sud-estul Europei la programul Luminilor, conform priorităţilor programului politic al Vienei şi, în acelaşi timp, o măsură pentru întărirea poziţiei culturale a Budei în cadrul sistemului de vase comunicante al imperiului.[14] Finalul secolului al XVIII-lea a reprezentat pentru popoarele acestei regiuni vremea manualelor, a dicţionarelor şi gramaticilor, un timp al afirmării identităţii naţionale prin limbă şi istorie[15], care se va prelungi şi în deschiderea secolului următor. Titlurile au demonstrat că Tipografia este o instituţie de prim rang, care încurajează diversitatea spirituală, favorizând înmulţirea coridoarelor care legau Răsăritul de Apus. Cartea celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea a inaugurat promovarea unui gust estetic mai evoluat şi a unei rigori ştiinţifice mai accentuate, schimbând fundamental coordonatele rolului şi locului său în societate.[16]

Tranziţia de la Iluminism la Romantism a găsit Tipografia Universităţii subordonată politicii Curţii de la Viena, care, prin Consiliul Locumtenenţial a controlat întreg procesul de tipărire şi difuzare a cunoaşterii conform dezideratului de prevenire a revoluţiei, care a aliniat segmentul superior al nobilimii maghiare noilor directive. Cenzura a urmărit purificarea literaturii susţinute financiar de stat de orice ambiţii naţionale sau politice. Cărţile religioase (psalmi, catehisme, discursuri despre morală), o literatură de amuzament, fără mari pretenţii, cărţile de popularizare a cunoştinţelor, mai ales în domeniul agriculturii, reprezentau genurile favorizate care se vindeau şi cel mai bine[17] şi răspundeau orientărilor oficiale ale momentului în ceea ce priveşte difuzarea cunoaşterii la nivelul societăţii, pe linia dezideratului educării acesteia în beneficiul statului. Un moment important, pe fondul transformărilor care au marcat viaţa politică şi culturală a Ungariei la limita secolelor XVIII-XIX, l-a reprezentat instalarea lui Ferenc Sághy la conducerea Tipografiei (1804-1838). De numele său istoriografia maghiară leagă modernizarea TUB şi orientarea graduală spre o poziţie de independenţă atât în relaţiile cu Universitatea, cât şi din punct de vedere financiar.[18] Rezultatele acestei politici de modernizare, cu efecte semnificative şi pentru elita românească din Transilvania, se verifică cel mai bine prin consultarea cifrelor în ceea ce priveşte tipăriturile în limba română. Astfel, în perioada 1801-1805 producţia de cărţi şi publicaţii româneşti atinge cifra de 8, între 1806 şi 1810 cifra este de 36, între 1811 şi 1815 cifra urcă până la 51, între 1816 şi 1820 cifra este de 33, între 1821 şi 1825 de 28, iar în 1826-1830 de 36.[19]

La începutul secolului al XIX-lea cărţile religioase ocupau prima poziţie în diviziunea tematică şi constituiau segmentul cel mai bine vândut printre publicaţiile de la TUB, poziţia secundă fiind ocupată de manualele şcolare laice. Literatura religioasă şi manualele şcolare au reprezentat, până în 1815, 90% din publicaţii.[20] Diviziunea tematică generală, stabilită pe baza cererii depozitarilor, se verifică şi în cazul tipăriturilor în limba română. În primele trei decenii ale secolului al XIX-lea, primul loc este ocupat de lucrările de teologie, a căror cenzură era asigurată acum de autorităţile laice. Urmau cele de pedagogie morală, manuale şi lucrări de istorie, economie, ştiinţe exacte, lingvistică, literatură şi categoria diverse, care includea de obicei ordine oficiale, calendare, reviste.[21] Pentru segmentul publicaţiilor în limba maghiară, diviziunea tematică în primul sfert al secolului al XIX-lea înregistrează trei mari genuri: manuale şi lucrări ştiinţifice (geografie, istorie, medicină, agricultură, chimie), lucrări cu subiect literar şi lucrări de lingvistică, cu funcţie clară în promovarea limbii, care au beneficiat de susţinerea directorului tipografiei, Ferenc Sághy.[22] Cititorii slovaci erau cei care dispuneau de cea mai mare varietate de lucrări cu conţinut religios: psalmi, catehisme, discursuri despre morală. Evidenţe exacte de comandă de carte, în limbile slavilor de Sud, ruteană, slovacă, română, din partea depozitarilor, indică în intervalul 1803-1804 următoarele cifre: un total de 28.104 exemplare, din care 55% lucrări cu caracter religios, 35% manuale şcolare şi 10% literatură profană. Segmentul cel mai consistent al beneficiarilor era reprezentat de slavii de Sud, 69%, urmau apoi românii, cu un procent de 14%, slovacii 13% şi rutenii 2%.[23] În ansamblul său, difuzarea de cărţi de către TUB rămânea dominată de idealul pedagogiei de stat, al cărui obiectiv principal era să educe în spiritul formării unor cetăţeni supuşi, devotaţi şi morali. Politica generală a Habsburgilor nu a pus piedici tendinţelor de emancipare ale minorităţilor naţionale, căci învăţământul în limba maternă constituia un instrument eficace de educare a supuşilor, dar sensul emancipării trebuia privit numai prin relaţionarea cu priorităţile politice ale momentului stabilite de Curte, care urmărea evitarea dezintegrării imperiului. Comenzile de manuale – care rămân o prioritate editorială – la TUB au atins şi cifra de zeci de mii. Într-un clasament al tipografiilor din Ungaria, realizat în funcţie de cantitatea de hârtie consumată, TUB se afla pe prima poziţie, atât la finalul secolului al XVIII-lea, cât şi la începutul secolului al XIX-lea.[24]

Subordonarea TUB politicii imperiale promovate de Viena se reflectă, în primul rând, în prioritatea acordată tipăriturilor. La începutul secolului al XIX-lea, pe fondul războaielor napoleoniene, Viena profesează o politică ce viza intensificarea creşterii economice, în principal prin dezvoltarea domeniului agrar. Campania de propagandă printre ţărani, susţinută în Ungaria de Consiliul Locumtenenţial ce acţiona conform dispoziţiilor imperiale, se concretizează prin tipărirea lucrărilor de agrotehnică, fie sub formă de manuale şcolare, fie ca lucrări speciale de popularizare, majoritatea traduceri sau adaptări după manualele franceze şi germane. Începuturile stau sub semnul economiilor de câmp, însă după 1810 apar lucrări specializate[25], care se asociază unor nume ca Witsch, Mitterpacher, Tessedik, Heintl, Wingard. În această direcţie se înscriu şi eforturile lui Gheorghe Şincai, concretizate în 1806 în lucrarea Povăţuire către Economia de Câmp pentru Folosul Şcoalelor Româneşti cealor din Ţara Ungurească şi din părţile ei împreunate, o lucrare care prin destinaţie se încadrează în categoria manualelor, adaptată după modelele vremii, ale cărei intenţii sunt în mod clar utilitare şi care are la bază atât experienţa autorului, cât şi împrumutul din lucrările de profil ale vremii.

Până în jurul anului 1815 subiectul tipăriturilor de la TUB nu va cunoaşte modificări esenţiale, primele trei poziţii fiind revendicate de manuale şi lucrări didactice cu acoperire pentru învăţământul primar, secundar şi universitar, literatura religioasă şi cea utilitară, susţinută şi supravegheată de stat. Literatura profană acoperea doar un segment destul de redus la începutul secolului al XIX-lea, 10%, ca să satisfacă noile exigenţe ale burgheziei maghiare[26] în creştere.

Începutul secolului al XIX-lea păstrează pentru TUB privilegiile exclusivităţii editării unor segmente de lucrări (manuale, cărţi laice şi bisericeşti în limbile popoarelor din regiune), care menţin însă automat şi poziţia de subordonare în raporturile cu statul şi priorităţile acestuia în ceea ce priveşte orientarea, difuzarea şi controlul cunoaşterii la nivelul populaţiei imperiului. În acelaşi timp, dezvoltarea societăţii va determina apariţia unui factor nou, căruia TUB va trebui să-i răspundă: libera concurenţă. În toată perioada de tranziţie de la Iluminism la Romantism nu putem vorbi de o singură ideologie sau de dominaţia unui singur curent literar sau artistic. TUB a publicat toate operele care respectau criteriul calităţii, în ordinea priorităţilor politicii imperiale şi a cenzurii, constituindu-se într-un mediu multiplicator al ideilor şi curentelor, care a favorizat afirmarea elitelor regionale. Budapesta, prin instituţiile sale cheie, Universitatea şi Tipografia, a devenit la începutul secolului al XIX-lea un adevărat centru de emisie culturală, schimbând polaritatea nucleelor de formare şi informare, prin opţiunea elitelor regionale. Publicarea operelor în limbile naţionale a adus cu sine nu doar o fortificare a conştiinţei naţionale, ci şi o îmbunătăţire a vocabularului, a normelor literare şi o ridicare a nivelului estetic original de expresie, în vreme ce, la un alt palier, lucrările ştiinţifice au contribuit la formarea unui limbaj specializat şi a unei terminologii ştiinţifice. Distincţia între etichetele „retrograd” şi „progresiv” o putem face tocmai prin acest amestec al ideilor, gusturilor, curentelor şi stilurilor, regăsite în proporţii diferite în lucrările ieşite sub marca Tipographia Universitatis Budensis.

autorul studiului:

Ana-Maria ROMAN-NEGOI

---

[1] Domokos Kosáry, La fin d’une époque: la crise des Lumières en Hongrie, în Début et fin des Lumières en Hongrie, en Europe Centrale et en Europe Orientale (Actes du Sixième Colloque de Mátrafüred), Budapest, Akadémiai Kiadó, p. 149. Când discutăm despre un declin al tendinţelor dominante ale Luminilor, avem în vedere faptul că acestea nu s-au limitat la elementul naţional, care a constituit însă nota distinctă, marca de recunoaştere la popoarele Europei Centrale şi de Est. Programul Luminilor a îmbrăţişat un ansamblu de probleme filosofice, sociale, politice care au avut ca scop progresul uman şi social.

[2] Paul Lendvai, Ungurii, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2001, p. 201.

[3] Domokos Kosáry, loc. cit., p. 149. Cel mai cunoscut exemplu este al contelui Ferenc Széchényi, fondator în anul 1802 al Muzeului Naţional, care va deveni ulterior Biblioteca Naţională Széchényi.

[4] Presa din Ungaria a fost cea mai sensibilă la noile schimbări survenite în plan politic. Numărul tipografiilor, care a urcat de la 17 în 1760 la 51 în 1790, înregistrează un recul, 30 în anul 1800, pentru ca apoi să urce din nou la 52 în anul 1817. În ceea ce priveşte ziarele în limba maghiară, dacă în 1782 existau 18 ziare şi reviste în limba maghiară, în anul 1804 nu mai găsim decât 4 ziare. Revistele dispar cu totul în anul 1795 şi reapar în anul 1814, având mai mult un caracter literar sau istoric: „Erdélyi Museum” („Muzeul Transilvaniei”), „Tudományos Gyűjtemény” („Colecţia Ştiinţifică”). Dispar pamfletele şi literatura satirică. Cfr. Domokos Kosáry, loc. cit., p. 153; Jean Bérenger, A History of the Habsburg Empire 1700-1918, New York, Longman Press, p. 56.

[5] Steven Bela Vardy, Modern Hungarian Historiography, New York, Columbia University Press, 1976, p. 30; Laura Stanciu, Biografia unei atitudini: Petru Maior (1760-1821), Cluj-Napoca, Ed. Risoprint, 2003, p. 163; Domokos Kosáry, loc. cit., p. 154.

[6] Lázsló Sziklay, Les courants idéologiques, littéraires et artistiques dans les publications de l’Imprimerie Universitaire de Buda, în „Typographia Universitatis Hungaricae Buda 1777-1848” (în continuare „TUH/1983”), Budapest, Akadémiai Kiadó, 1983, p. 46,; Ovidiu Papadima, Ipostaze ale Iluminismului românesc. Momente şi sinteze, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 38-60; Fritz Valjavec, Geschichte der deutschen kulturbeziehungen zu Südosteuropa. Aufklärung und Absolutismus, München, 1958, p. 43-57; Emil Niederhauser, La publication des livres et la prise de conscience nationale des intellectuels en Europe Orientale, în „TUH/1983”, p. 60-62.

[7] Laura Stanciu, op. cit., p. 170-171. Tematica generală comună cultivată în scrierile istorice se subsumează procesului de afirmare a identităţilor naţionale. Problema naţională, ideea originii şi, implicit, a drepturilor popoarelor reprezintă subiecte predilecte ale istoricilor vremii. Afirmarea identităţii prin istorie şi limbă va lua la începutul secolului al XIX-lea forma unei competiţii ideologice reflectate cel mai bine în scrierile polemice cărora li se asociază nume ca Juraj Sklenár, Istvan Katona, Petru Maior, Bartolomeo Kopitar. A se vedea László Sziklay, loc. cit., p. 49.

[8] László Sziklay, loc. cit., p. 50.

[9] László Sziklay, loc. cit., p. 46; Domokos Kosáry, loc. cit., p. 154; Lorand Benkö, L’Imprimerie Universitaire de Buda pour la promotion de la culture et de la langue hongroise à l’époque des Lumières, în „TUH/1983”, p. 233.

[10] Maria Protase, Petru Maior: un ctitor de conştiinţe, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 123.

[11] Béla Köpeczi, Le rôle de l’Imprimerie Universitaire de Buda dans le développement culturel des peuples de l’Europe Centrale et Orientale à la fin du XVIII^-e et au début du XIX^-e siècle, în „TUH/1983”, p. 19-24; Ambrus Miskolczy, Le rôle des publications de l’Imprimerie Universitaire de Buda dans l’évolution de la culture roumaine de la fin du XVIII^-e siècle à 1830, în „TUH/1983”, p. 301-309; Andrei Veress, Tipografia românească din Buda, în „Boabe de grâu”, III, nr. 12/decembrie 1932, p. 593-612; Laura Stanciu, op. cit., p. 167-169; Victor Neuman, Tentaţia lui Homo Europaeus, Bucureşti, 1991, p. 208-210.

[12] Andrei Veress, loc. cit., p. 593; Gheorghe Gorun, Cenzorii români de la Tipografia din Buda, în „Crisia”, nr. XXII, Oradea, 1992, p. 145.

[13] Laszlo Sziklay, loc. cit., p. 47.

[14] Käfer István, Az Egyetemi Nyomda Négyszáz Eve (1577-1977), Budapest, Magyar Helikon, 1977, p. 97-150; Domokos Kosáry, loc. cit.; Ioan Chindriş, Cartea românească veche la Budapesta, în „Acta Musei Napocensis”, II, nr. 23, 1997, p. 215.

[15] Béla Köpeczi, loc. cit., p. 20-21. Abecedarele, ghidurile ortografice, gramaticile în limbile naţionale (maghiară, germană, română, sârbă, croată, slovacă, ucraineană), s-au bucurat de o atenţie specială la TUB, dintre autori evidenţiindu-se Ferenc Verseghy, Anton Bernolák, Gheorghe Şincai, Mrazović, M. Lutskay. Politica editorială de la finalul secolului al XVIII-lea s-a concentrat de asemenea pe segmentul manualelor şcolare – matematică, geografie, istorie naturală – tipărite şi ele în limbile naţionale. Printre autori întâlnim nume ca Miklós Révai, Károly Luby, Gáspár Pál, Daniel Mitterpacher, Antun Mandić. Pentru Universitate TUB a imprimat cursuri universitare, opere ştiinţifice ale profesorilor, mai ales în domeniul ştiinţelor naturale şi medicinei. Evoluţia conştiinţei naţionale la popoarele din regiune, pe fondul receptării şi asimilării Luminilor, a marcat o creştere a interesului pentru istoria naţională anunţată prin studiul originilor. Direcţia încurajată de iozefinism în mod oficial în domeniul istoriei a fost însă cea a răspândirii cunoştinţelor de istorie universală, concretizate în traduceri, cărora li se asociază nume ca J. Schröck (limba germană), V. Millot (limba română), A. Branković, G. Magarašević (în limba sârbă), A. S. Kipilovski (limba bulgară). Au fost imprimate lucrări de istoria limbii care au avut ca destinaţie nu doar dezvoltarea culturii în limba maternă, ci au urmărit, chiar dacă indirect, întărirea conştiinţei istorice. Avem în vedere teoriile continuităţii daco-romane, prin Maior, Murgu, Carcalechi, tezele care au servit la dezvoltarea identităţii naţionale slovace prin Kollár, Hollý, teoriile panslavismului, prin Herkel, Kollár şi cele ale afirmării naţionale sârbe, prin Rajić, Obradović, Karadžić Orientarea regională comună către istoria naţională nu a putut însă rămâne fără ecou la TUB aici imprimându-se lucrări privind istoria maghiară semnate de István Katona şi György Pray, o istorie despre prinţul sârb Miloš Obrenović sub semnătura lui Vuk Karadžić, istoria slovacilor prin Ján Kollár, istoria popoarelor slave prin J. Rajić şi, desigur, istoria românilor prin Petru Maior, care îşi vedea editată la 1812 Istoria românilor în Dachia. Acest tip de lucrări nu au constituit însă o prioritate editorială, încurajată în mod oficial de stat. În tranziţia de la secolul al XVIII-lea la secolul al XIX-lea cărţile de popularizare au constituit segmentul căruia i s-a asigurat un loc central în activitatea editorială. O serie întreagă de lucrări gen manuale, broşuri au avut în vedere difuzarea cunoştinţelor economice în limbile latină, germană, maghiară, română, slovacă. Dintre autori: Witisch, Lastryrie, Mitterpacher (1789, 1805, 1813), Tessdik (1801), Heintl (1811), Şincai (1806). Între anii 1777 şi 1848 la TUB au aparut 5.500 de titluri, 4.000 dintre lucrări au apărut în latină, maghiară şi germană (1.723 în latină, 1.379 în maghiară, 924 în germană, 672 în limba sârbă, 278 în limba română, 229 în slovacă, 127 în croată, 72 în ebraică, 41 în ucraineană, 23 în bulgară şi 30 în alte limbi). A se vedea pentru acest clasament Béla Köpeczi, loc. cit., p. 19-24; Victor Neumann, op. cit., p. 219; Laura Stanciu, op. cit., p. 167-168.

[16] Maria Béreny, Cultura românească la Budapesta în secolul XIX, (Teză de doctorat), Cluj-Napoca, 2000, p. 35.

[17] Emil Niederhauser, loc.cit., p. 52.

[18] Lorand Benkö, loc. cit., p. 233. În anul 1804, când Ferenc Sághy primeşte postul de director cu acordul Senatului Universitar, este ultima ocazie pentru Universitate de a-şi face auzită efectiv vocea în treburile uneia din instituţiile sale. Exigenţele economice vor deveni preponderente în toate domeniile vieţii publice, astfel că şi TUB s-a văzut nevoită să facă faţă liberei concurenţe. Istoriografia maghiară a atribuit directorului Sághy rolul unui veritabil mecena, acesta acceptând imprimarea lucrărilor în limba maghiară ai căror autori nu puteau plăti costurile de editare. Éva Ring, La diffusion des livres en langues minoritaires par L’imprimerie Universitaire Royale de Hongrie au début du XIX^-e siècle, în „TUH/1983”, p. 90. Din deceniul 4 al secolului al XIX-lea discuţiile pe seama privilegiilor editoriale deţinute de TUB devin din ce în ce mai aprinse în Ungaria, fiind întreţinute de segmentul burgheziei maghiare ale cărei cerinţe literare sunt considerate nesatisfăcute prin politica promovată de această instituţie.

[19] Ambrus Miskolczy, loc. cit., p. 308; Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, Editura Facla, 1986, p. 169.

[20] Diviziunea tematică generală, care punea pe primele două locuri cărţile religioase şi manualele şcolare, a fost stabilită pe baza cererii depozitarilor. Între 1804 şi 1848 TUB a fost în contact cu 170 de depozite de carte şi 80 de oraşe. Numai în anul 1804, la Timişoara (al doilea centru de livrare după numărul comenzilor), cererile pentru manuale au fost următoarele: 500 de cărţi de scriere ilire şi 300 româneşti, 500 de Ortografii ilire şi 200 de cărţi de citire româneşti; Cfr. Éva Ring, loc. cit., p. 92.

[21] Ambrus Miskolczy, loc. cit., p. 309.

[22] Lorand Benkö, loc. cit., p. 233.

[23] Éva Ring, loc. cit., p. 93.

[24] Anna Kecskés, La production des livres vue en cifres, în „TUH/1983”, p. 126-128. În anul 1796 TUB era urmată de tipografiile Trattner şi Weber, iar între anii 1817 şi 1822 a fost urmată de Trattner şi Debrecen (tipografia oraşului).

[25] Domokos Kosáry, loc. cit., p. 184-189; Béla Köpeczy, loc. cit., p. 22; Ioan Lumperdean, Literatura economică românească din Transilvania la începutul epocii moderne, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1999, p. 109-121.

[26] Éva Ring, loc. cit., p. 93.

Editorial Politics of the Printing House of the University of Buda

at the beginning of the 19^th century

Abstract

The present study aims to re-compose the editorial environment and priorities of the Printing House of Buda with an up-to-date bibliography.

The end of the 18^th century opened, for the Habsburg Empire, together with the death of Joseph II, the line of a series of political transformations, from the center to the margin, that determined a new layout of governing priorities and strategies in order to maintain the cohesion of this multi-confessional and multi-ethnic structure, on the background of a new type of social response in Europe: the revolution. The fields of economic, cultural, educational or confessional life, through their representative institutions, aligned with those mutations coordinated by the Court of Vienna. In our study, we intend to make a general reconstruction of the way in which the games and fluctuations on the political stage of the Empire reverberated in one of the key institutions, the Printing House of the University of Buda, a symbol for the values of the Central-East European Enlightenment.

At the beginning of the 19^th century Budapest, through the University and the Printing House, became a true center of cultural emission, changing the polarity of formation and information by the option of regional elites. The publication of works in national languages – originals and translations – led not only to a consolidation of national conscience but also to an enrichment of vocabulary and literary norms and to an increase of the original aesthetic level of expression, while the scientific works contributed to the creation of a specialized language and a scientific terminology.

The difference between the labels „regressive” and „progressive” can be made through this very mixture of ideas, tastes, trends bearing a regional mark and styles, which can be found in different proportions in the works issued under the mark Tipographia Universitatis Budensis.