O sută de ani de teatru la Piatra-Neamț
Începutul secolului al XIX-lea a înregistrat primele manifestări culturale pe tărâmul teatrului. Spectacolul de teatru era
văzut ca “o şcoală pentru toată starea şi vârsta de oameni”, Gheorghe Asachi şi
Gheorghe Lazăr fiind primii organizatori ai spectacolelor în limba română. În
perioada premergătoare anului 1821 în special capitalele celor două provincii
româneşti, Moldova şi Ţara Românească adăposteau trupe germane, franceze sau
greceşti, însă acestea ajungeau şi în Botoşani, Bacău, Brăila, Galaţi. Relaţia
de subordonare a teatrului, trupelor străine, cu tot ce însemna acesta, actori
şi repertoriu, a fost o realitate în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Iată
bunăoară la Iaşi, în anul 1840, când a fost încheiat un contract cu regizorul
Joseph Foureaux, aceasta era obligat să prezinte pe scena capitalei Moldovei
marile succese teatrale de la Paris, reprezentaţiile în limba franceză
depăşindu-le cu mult pe cele în limba română. Treptat, Costache Conachi,
Iordache Golescu, Timotei Cipariu, Cezar Boliac, Costache Faca, Costache
Negruzzi, Vasile Alecsandri au pus bazele dramaturgiei în limba română[1].
Teatrul începe să progreseze şi în plan instituţional. Dacă la început, reprezentaţiile teatrale se jucau în saloane
boiereşti, încă din zorii perioadei regulamentare s-au iniţiat măsuri de
construire a unor spaţii special destinate acestui domeniu pasionant. La
Bucureşti, în anul 1834, s-a proiectat ridicarea unui „palat filarmonic” cu o
sală numărând 56 de loje, în anul 1840, Obşteasca Adunare a dezbătut
construirea unui „teatru naţional”, pentru ca trei ani mai târziu Gheorghe
Bibescu să dispună demararea construcţiei. Teatrul Naţional (Teatrul Mare) din
Bucureşti a fost inaugurat zece ani mai târziu, la 31 decembrie 1852/12
ianuarie 1853. La Iaşi, Teatrul Naţional, înfiinţat
în 1840, sub direcţiunea lui Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri şi Mihail
Kogălniceanu a funcţionat în casele lui Lascăr Costachi, amenajate de
arhitectul Freiwald în local de teatru, sub denumirea Théâtre des Variété până
în 22 decembrie 1846, când a fost inaugurată noua sală a Teatrului cel Mare de
la Copou, în casa boierească închiriată de domnitorul Mihai Sturdza de la
Teodor Balş, viitorul caimacam[2].
Faptul că teatrul se afla pe agenda principalilor oameni de cultură din cele
două Principate, a conferit acestui domeniu o poziţie de excepţie în societate.
Evoluţia teatrului a constat aşadar în afirmarea unor dramaturgi remarcabili, în amenajarea spaţiilor adecvate
desfăşurării spectacolului de teatru şi nu în ultimul rând în formarea unor
actori care rămân iată la trecerea a peste un secol şi jumătate, emblematici
pentru istoria teatrului românesc. Matei Millo (director al Teatrelor Naţionale
din Iaşi şi Bucureşti)[3],
Mihai Pascaly, Niculae Luchian, Ion Poni, Costache şi Iorgu Caragiali,
Eufrosina Popescu, Mariţa Constantinescu, Frosa Sarandi sunt actorii de valoare
ai secolului al XIX-lea.
Se naşte firesc întrebarea în ce măsură un orăşel de provincie, ca urbea Piatra, era conectat la mijlocul
secolului XIX la viaţa teatrală atât de tumultuoasă a capitalelor celor două
provincii româneşti. Lucrările de referinţă care privesc istoria teatrului
românesc menţionează bunăoara că la Piatra Neamţ, reprezentaţiile teatrale se
jucau într-o baracă de lemn[4].
Informaţii mult mai exacte şi mai consistente descoperim în fondurile domentare existente la Direcţia Judeţeană
Neamţ a Arhivelor Naţionale dar şi într-o serie de studii consacrate istoriei
locale.
Dimitrie Hogea, primar al oraşului
Piatra-Neamţ, în perioada primului război mondial nota că: “Îmi aduc aminte că
în copilăria mea, trupele de teatru, care uneori veneau în oraşul nostru, jucau
şi dădeau reprezentaţii, pe unde apucau, în lipsă de localuri proprii ori săli
mai spaţioase”[5].
În pofida inexistenţei unui local adecvat, un alt autor consemnează faptul că
Matei Millo[6]
a jucat în anul 1851, pentru pietreni propria-i creaţie, considerată prima
operetă românească, „Baba Hârca”[7].
Enumerând trupele care veneau la Piatra în anii ‘60 ai secolului al XIX-lea, Dimitrie Hogea, confirmă şi
existenţa barăcii, mai sus invocată: „Trupa vestitului actor Lupescu din Focşani
a fost şi ea la Piatra, în mai multe veri, jucând teatru de vară,mai întâi în
nişte case ruinate, a boierului Miloş din mahalaua Bistriţei, în locul cărora
este astăzi casa d-nei Profira Criveţ din strada Frumuşica. Aceste case au fost
aproape distruse de incediu, aşa că Lupescu[8]
dădea reprezenţaiile pe o scenă improvizată între zidurile rămase goale şi fără
acoperiş, iar spectatorii stăteau într-o baracă de scânduri ridicată în faţa
scenei”[9].
Spectacolele lui Millo, Lupescu, au fost urmate în anul 1866 de reprezentaţiile
„vestitei companii teatrale condusă de Fanny Tardini-Vlădicescu, trupă din care
cu trei ani în urmă, în 1863, făcuse parte şi Eminescu. Ea a jucat la Piatra
“Vornicul Busuioc”, “Mila lui Dumnezeu”, şi opereta “Iudita şi Plofern”, de
Wachman”[10].
La 3 decembrie 1868, baraca de lemn “în care trupa teatrală a dat reprezentaţiile sale” urma să se vândă[11], necesitatea construirii unui
sediu devenind din ce în ce mai stringentă.
Astfel, în perioada 1870-1872, Petrache Liciu-Caia a pus bazele primei clădiri cu destinaţie teatrală din
Piatra-Neamţ. Născut în anul 1843 în comuna Cârligi din judeţul Neamţ,
absolvent al Academiei Mihăilene din Iaşi, fondatorul primului teatru pietrean
i-a cunoscut pe Vasile Alecsandri, în calitatea acestuia de director al
Teatrului Naţional din Iaşi, pe Ion Creangă, Vasile Conta şi Mihai Eminescu. A
avut mai mulţi copii dintre care doi fii: Dimitrie şi Gheorghe Liciu, ambii
jurişi, personalităţi ale Baroului Avocaţilor din România, absolvenţi ai
Facultăţii de Drept din Bucureşti[12].
Marele iubitor de teatru a fost şi bunicul renumitului actor Petre Liciu[13].
În perioada 1872 şi până la la începutul anilor ’60
ai secolul XX, deci iată pe parcursul a peste 80 de ani, în centrul oraşului
Piatra, în proximitatea catedralei Sf. Ioan Domnesc, în spaţiul în care este
astăzi amplasat Parcul Tineretului, s-a aflat Teatrul Liciu, devenit în anul
1909, Teatrul Costăchel Vasiliu, iar din 1935, Teatrul Comunal „Roxy”[14].
În paralel, spectacole de teatru s-au jucat şi în următoarele spaţii: Hotelul „La Greci” – 1877, devenit ulterior Hotel Continental,
Teatrul-cinematograf „Regal”- 1908, devenit ulterior Teatrul „Splendid”, situat
tot în zona centrală, a Pieţei Ştefan cel Mare, iar din 1936 şi în Sala „Areco”.
Pe baza documentelor de arhivă putem afirma că în
oraşul Piatra, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au poposit numeroase
trupe din Iaşi. Iată bunăoară, în anul 1871, primarul Urbei Piatra era rugat să
elibereze o autorizaţie pentru renumita trupa israelită de operete din Iaşi[15].
Numărul ridicat al populaţiei evreieşti explică prezenţa în repetate rânduri a
trupelor acestui grup minoritar la Piatra. Spectacolul de teatru consta în
numere de gimnastică, acrobaţii, operete, melodrame, comedie, vodeviluri, şansonete,
fiind accesibil unui public larg.
Istoricul Teatrului Liciu nu poate fi recontituit
decât fragmentar. O sursă preţioasă de informare se dovedeşte a fi articolul
publicat de avocatul Vasile C. Şoarec[16]
în ziarul „Avântul”, în martie 1939[17],
acesta acoperind perioada 1885-1891.
“Eu ţin minte localul teatrului aşa cum l-am cunoscut pe dinafară, în cea dintâi copilărie, în piaţa târgului: casă cu două
rânduri, aşezată cu faţa cu totul către miazăzi, rândul întâi avea dugheni, iar
cel de sus teatrul. Teatrul era pe acele vremuri al familiei Liciu, al
Licenilor, cum se mai spunea. În toamna anului 1885, se oploşise prin Piatra,
trupa lui Burienescu[18].
Aceşti necăjiţi de actori cum li se spunea pe atunci, ca să-şi asigure o
năcăjită de viaţă până în primăvară stăruiau pe lângă oamenii cu dare de mână
şi fruntaşii târgului, să facă o serie de abonamente la lojă, de 25 până la 30.
Tatăl meu, fiind că nu putuse scăpa de stăruinţa actiorilor (poporul le spunea
aftiori) dăduse şi el 200 lei pentru seria de 24 spectacole. Asta ar fi
însemnat, socotind câte 2 spectacole pe săptămână, Joia şi Duminicile,
distracţie pe timp de 3 luni. Trupa însă stătea la Piatra cam 4 până la 5 luni.
În acest răstimp mai erau spectacole cu abonamentul suspendat, iar în unele
seri se jucau piese în beneficiul câte unuia din actorii trupei”. Ţinem să
precizăm faptul că în acea perioadă clădirea teatrului Liciu era închiriată de
Timofte Şoarec, fratele tatălui lui Vasile Şoarec.
Moartea unchiului lui Vasile Şoarec a împiedicat
familia să beneficieze de abonamentul achitat. Prima întâlnire cu teatrul a
avut loc un an mai târziu, la un spectacol al aceleiaşi trupe, povestitorul
având vârsta de opt ani. La teatru se pleca cu scaunele de acasă, întrucât
lojele se puteau folosi doar dacă spectatorii îşi aduceau scaune. Vasile Şoarec
surprinde modul de desfăşurare a unei reprezentaţii teatrale: „Vreme de cel
puţin un ceas mai înainte de ridicarea cortinei, muzica primăriei, condusă de
bătrânul Anton Zicka, în balconul teatrului cânta, ca lumea să se îndemne să
vie la teatru…Intraţi în sală şi aşezaţi în lojă, cercetam cu privirea tot
interiorul ei. Cortina şi scena le vedeam spre stânga noastră. Spectatorii din
staluri şedeau pe nişte bănci lungi îmbrăcate cu zof roşu, care acopereau
paiele cu care erau umplute. Din bagdadie, în mijlocul sălii cobora o lampă de
petrol cu abajur de tablă, în jurul căruia spânzurau nişte ţarţamuri de sticlă;
pe pereţi erau aşezate tricheluri de tinichea în care ardeau lumânări de
spermanţetă. Lojile, nişte despărţituri făcute din scânduri, semănau mai mult
cu nişte poeţi de ţinut păsări şi aveau uşi care alunecau pe rotiţe. Cu vreun
sfert de ceas înainte de începerea spectacolului, muzica a intrat în sală şi i-a
mai tras un cântec până să se ridice cortina”[19].
Până la plecarea sa la Institutele Unite din Iaşi,
în toamna anului 1889, viitorul senator de Neamţ a mai asistat la unele
reprezentaţii teatrale, evidenţiind în mod special prestaţia actorului Ion
Ionescu[20]:
„Ion Ionescu scotea gologanii din cupletele şi monoloagele lui. Şi acum îmi mai
trec prin minte versuri din cupletele lui care se intitulau: Zarzavagioaica,
Medalionul, Portretul Soacrei mele”.
Acelaşi Vasile Şoarec rememorează prezenţa la Piatra a marelui actor Matei Millor, la 40 de ani de la prima sa reprezentaţie în
acest oraş: „În timpul sărbătorilor Crăciunului anului 1891, tot în sala
teatrului din Piatra Neamţ am văzut pe marele nostru Matei Millo jucând în Lipitorile Satelor, piesa lui Vasile
Alecsandri. Avea pe atunci 80 de ani şi-şi făcea ultimul său turneu de adio în
întreaga ţară”.
Descrierea avocatului neamţean ne îndreptăţeşte să
afirmăm că la sfârşitul secolului al XIX-lea, deşi urbea Piatra nu beneficia de
o clădire modernă a teatrului, totuşi marii actori ai vremii poposeau adeseori
pe meleaguri nemţene.
Din cauza paraliziei lui Timofte Şoarec, teatrul
va fi închiriat începând cu anul 1892 de Ignatz Goldenhirsch.
Un alt moment din istoria Teatrului Liciu poate fi
reconstituit pe baza documentele aflate la Direcţia Judeţeană Neamţ a Arhivelor
Naţionale. Corespondenţa Aglaiei Miclescu cu primăria urbei Piatra la sfârşit
de secol XIX – început de secol XX evidenţiază preocuparea autorităţilor pentru
asigurarea securităţii spectacolelor de teatru, prin prevenirea eventualelor accidente
produse în caz de supraaglomerare[21].
Aglaia Miclescu, în calitate de reprezentant legal al minorilor Liciu,
moştenitorii teatrului, a fost somată de primărie pentru a efectua unele
reparaţii clădirii, aflată în anul 1898 într-un stadiu avansat de degradare.
Printr-o ordonanţă a primăriei, s-a instituit o comisie, din a cărei componenţă
făceau parte inginerul comunei şi Lascăr Vorel, care urma să stabilească
numărul maxim de persoane care poate participa la un spectacol de teatru. În
seara zilei de 22 ianuarie 1898, la reprezentaţia teatrală s-a permis intrarea
în galerie unui număr de 300 de persoane. Aglaia Miclescu s-a exonerat de orice
obligaţie, trecând întrega responsabiliate asupra antreprenorului-chiriaş
Ignatz Goldenhirsch. Acesta avea obligaţia de a: repara sala şi scena
teatrului, de a introduce lumină suficientă, de a primi în galerie doar 100 de
persoane, de a schimba după trebuinţă intrările şi ieşirile din galerie, de a
adăuga o a doua scară (în această ultimă privinţă intervenţia solicita lucrări
de zidărie care urmau să se defăşoare de preferat vara). Anul 1902 găsea
teatrul într-o stare îmbunătăţită, şi totuşi, arhitectul comunei, considera
necesară construirea unei clădiri noi pentru a asigura securitatea
spectatorilor.
Cel mai mare pericol era reprezentat de aglomeraţie,
şi condiţii de creare a acesteia existau. Iubitorii de teatru erau din ce în ce
mai mulţi. Tipul spectacolelor, preţul biletelor îl făceau accesibil. Clădirea
era solidă, însă nu îndeplinea criteriile unui teatru modern, care trebuia să
fie o clădire aparte, cu foarte multe ieşiri. Teatrul Liciu, conform
arhitectului urbei Piatra: „este la etaj, urci pe o scară mizerabilă, treci
prin mai multe camere”.
Patru ani mai târziu problemele persistau, poliţia Urbei Piatra trimiţând primarului o adresă în care specifica: “Este cunoscut de
toată lumea că sala unde se dau reprezentaţii de teatru nu prezintă nici o garanţie
persoanelor care se duc la asemenea apectacole din cauza răului mod de aranjare
a interiorului ei. Pentru a se evita vreo nenorocire vă rugăm să binevoiţi a
numi o comisiune care să se ocupe cu reformele ce trebuiesc făcute în interiorl
zisei săli”[22].
Şi cu toate acestea dacă aruncăm o privire asupra
numărului de spectacole jucate de trupe din toată ţara la Piatra, perioada ne
apare ca mai mult decât favorabilă teatrului. La Piatra-Neamţ continuă să
poposească nume sonore ale scenei româneşti.
Sala teatrului din Piatra Neamţ găzduia astfel la
1-2 aprilie 1910, spectacolele „Apus de soare” şi „Viforul”, piesele istorice
ale lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, din trupă făcând parte Constantin
Nottara.
La teatrul-cinematograf Regal se jucau la început
de secol XX, numeroase spectacole, chiar dacă sala nu era amenjată
corespunzător. Ca urmare a unor incidente provocate de aglomeraţie, primarul
urbei Piatra intervine, şi prin ordonanţa din 2 martie 1912, dispune:
-
În
sala de spectacol de la Hotel Regal, locurile vor fi numerotate. -
Mesele
şi scaunele numerotate vor fi astfel aşezate încât să nu împiedice trecerea
printre mese şi scaune. -
Biletele
de intrare vor fi de asemenea numerotate corespunzător cu locurile. -
Serviciul
tehnic al comunei va întocmi de urgenţă un plan de aranjare a a meselor şi
locurilor, care urma să fie supus spre aprobare consiliului comunal.
În mod curios, la doar câteva zile de la luarea
acestor măsuri, în sala Hotelului Regal s-a declanşat un incendiu în cabina
unde era instalat aparatul cinematografic, incendiu care a distrus aparatul,
filmele, o parte din tavanul de lemn al sălii producând panică în rândul
spectatorilor.
Abundenţa trupelor care veneau şi-i delectau pe
spectatorii pietreni explică existenţa mai multor săli de spectacol. În aprilie
1912, A. Rabinvici solicita primăriei redeschiderea pavilionului grădinii
hotelului Continental pentru susţinerea reprezentaţiilor teatrale[23].
Sala Teatrului adăpostea la 40 de ani de existenţă
spectacole extrem de diverse:
-în februarie publicul a vizionat piesa Castelana, comedie în 4 acte de Alfred
Capus, în rolul principal fiind distribuit actorul Constantin Mărculescu.
-Compania lirică de operă şi operetă, sub
conducerea lui Al. C. Bărcănescu a jucat Soldatul
Viteaz, operetă în trei acte, tradusă de C. Belcot; anunţul semnala faptul
că toate costumele erau confecţionate la Marea Casă din Viena.
-Noua Trupă Israelită de Operetă, Dramă şi Comedie
Adolf Segal a dat doar 2 reprezentaţii, miercuri, 12 octombrie cu piesele Debora şi Sclava Albă, în rolul principal apărând tragediana Daina Feinman.
-Artiştii Teatrului Comedia din Bucureşti, sub
coordonarea lui Achile Th. Popescu a jucat “comedia extraordinar de hazlie” Florette &Patapon.
-La cererea generală, Sala Teatrului găzduia şi
reprezentaţia celui mai mare transformist şi ventrilog “Lampo”, care avusese onoarea de a-şi prezenta spectacolul în faţa
Majestăţilor Lor Regele Carol I şi Regina Elisabeta în ziua de 3 august 1911 la Palatul Regal din
Sinaia.
Spectacole precum cele ale Noii Companii lirice de
operetă, sub conducerea lui I. C.
Bărcănescu, Păianjenul al Companiei
Dramatice Victor Antonescu beneficiind de concursul actorilor Marietta Ionaşcu
şi Constantin Mărculescu, Cuceritorul,
comedie în 3 acte de A.de Herz, Intrăm
sau nu intrăm?, marele succes bucureştean al teatrului Comedia, spectacolul
Companiei Lirice de Operă Comică şi Operetă Carrusy s-au jucat la Piatra-Neamţ
în anul izbucnirii primei conflagraţii mondiale[24].
După primul război mondial, comunitatea pietreană
simte nevoia construirii unui edificiu propriu unei clădiri de teatru. Astfel,
destul de târziu, în anul 1929, a fost constituit un Comitet de iniţiativă
pentru construirea unui teatru pe terenul retrocedat Comunei de Ministerul
Finanţelor prin legea publicată în Monitorul Oficial nr. 161 din 24 iunie 1929.
Comitetul era prezidat de G.V. Măcărăscu[25]
iar membrii erau: V.A. Grigoriu, profesorul A. Rotundu, V. Radu şi C. Bogdan.
Planurile de construcţie au fost încredinţate arhitectului Roger Bolomey[26]
din Bucureşti. Construcţia a fost demarată în primăvara anului 1930,
antreprenorul lucrării fiind Carol Zane[27].
Deşi lucrările de construcţie au fost definitivate în anul 1943, primul
spectacol de teatru sa va juca în anul 1959. Costurile au fost suportate de
Primăria urbei -50% (22 milioane lei), Prefectură, Ministerul Culturii
Naţionale, partidele politice, Rezidentul regal al Ţinutului Prut, diverse
societăţi particulare.
Activitatea teatrală la Piatra Neamţ s-a
desfăşurat înainte şi după anul 1930 în aceleaşi spaţii improprii, cu precădere
la Sala Teatrului Roxy: Tony Bulandra, L.S. Bulandra şi V. Maximilian au jucat
în 1926 în Negustorii de glorie,
Teatrul Naţional din Iaşi a prezentat piesele Iluzia fericirii şi Chiriţa
în provincie iar Compania Cărăbuş sub direcţia lui Constantin Tănasă a
încântat spectatorii cu comedia Ai..N-ai…Dai!
de N. Kiriţescu (1930).
Presa nu rămânea indiferentă, şi semnala nu doar
calitatea spectacolelor ci şi situaţie jalnică a sălilor de teatru. Ne-a
reţinut astfel atenţia articolul semnat în ziarul Reformatorul din 25 ianuarie 1932, în care se vorbeşte în termeni
foarte duri la adresa clădirii teatrului din Piatra Neamţ: “Suprapopulata sală
a ruşinii de teatru ce o posedă oraşul nostru, lipseşte de bucuria de a asista
la un spectacol plăcut pe oricine cu dimensiuni ceva mai puţine la modă sau cu
nervi niţel mai dificili.
De aceeia ca să poţi vedea în linişte pe acei ce au obţinut cel mai frumos
succes al stagiunii în regiunea noastră a trebuit să te duci la Buhuşi unde
există un teatru încăpător şi o scenă confortabilă şi unde domnul Pantazopol, o
namilă de monitor urmăreşte ordinea ca un spectru al disperării ”.
Provincia nu se alinia la cerinţele capitalei din
punct al spaţiilor adecvate spectacolului de teatru dar publicul pietrean era
ţinut la curent prin rubrica Cronica teatrală cu agenda bucureşteană. Citim
astfel în Reformatorul din 18 aprilie 1932 că: “Stagiunea….din anul acesta a
fost excepţională din toate punctele de vedere: piese bune, interpreţi de mâna
întâi şi săli pline. Da, săli pline, lucru aproape inexplicabil, având în
vedere criza accentuată pe zi ce trece şi indiferenţa din trecut a publicului
nostru!…..La unele spectacole era îmbulzeală –cum era pe vremuri la Tănase-
încât poliţia a trebuit să facă ordine înlocuind porţile de la intrarea în
teatru, nemafiind locuri”.
Un an mai târziu, Tony Bulandra, „fala teatrului
românesc” a fost sărbătorit la Piatra-Neamţ, omagierea fiind ocazionată de
împlinirea a 30 de ani de muncă „pe ogorul artei”. Cu prilejul reprezentaţiei
piesei Marchizul de Priola, actorul a
fost admirat de un „public select, distins şi iubitor de teatru”. Primarul
oraşului, V. Grigoriu i-a adus salutul populaţiei pietrene, iar spectacolul a
continuat cu o agapă intimă dată în cinstea soţilor Bulandra[28].
Evenimentele teatrale se înmulţeau însă lucrările
de construcţie la clădirea destinată teatrului se desfăşurau cu dificultate. Din
lipsă de fonduri, la 1 mai 1935, comitetul de construcţie a predat comunei
teatrul în starea în care se afla[29].
Într-un proces verbal din 8 mai 1937, G. V.
Măcărăscu justifica cheltuielile făcute pentru construirea teatrului, oferind
şi detalii legate de sumele “deturnate” pentru ridicarea statuii ecvestre a
regelui Carol al II-lea[30].
În anul 1940, s-a constatat necesitatea realizării
unor lucrări suplimentare la clădirea teatrului. S-a încheiat un contract nou
cu arhitectul Jean Burcuş din Bucureşti[31].
Antreprenorul Carol Zane a primit o parte din suma datorată şi a participat la
noua licitaţie, pe care a şi câştigat-o, obligându-se să termine lucrarea în
termen de 6 luni.La sfârşitul anului 1940, s-a hotărât continuarea lucrărilor.
La 28 iunie 1941, Primăria solicita împrumuturi pe
5 ani de la întreprinderile din localitate pentru terminarea teatrului[32].
În iunie 1943, existau deja state de plată ale
personalului ce funcţiona în Teatrul Comunal (58.000 lei): un intendent, un
maistru electrician, plasatoare[33].
În ziua de 24 octombrie 1943 s-a inaugurat Teatrul
din Piatra Neamţ în prezenţa ministrului Culturii Naţionale Titus Dragoş şi a
oficialităţilor locale (prefectul I. Teodorescu Darie, G. V. Măcărăscu).
Concepţie a arhitectului Bolomey, teatrul era: “o clădire impunătoare cu un
confort la scenă şi la sală ultra modern, cu lux de spaţiu şi camere multe
pentru artişti, fumoare, bufeturi, coridoare spaţioase, joc de lumini la scenă
şi sală, reflectoare”. Evenimentul a continuat cu prima parte a operei Carmen
de Bizet şi cu un concert Mozart sub bagheta lui Jean Bobescu, de la Opera
Română, la pian interpretând Miron Şoarec[34].
Deşi clădirea a fost inaugurată oficial,
documentele de arhivă nu permit reconstituirea activităţii teatrale în acest
spaţiu până în anul 1959.
Pentru recuperarea investiţiilor, spaţiul a primit
mai multe destinaţii: cofetărie, librărie, sediu al Cooperative Munca şi al Cooperatiei
Gheorghe Asachi, sediu al librăriei Cartea
Rusă, cinematograful Trianon,
club muncitoresc.
În anul 1947 s-a făcut o verificare a stării
clădirii: instalaţie electrică, garderobă, cabinele artiştilor, scena, sala de
spectacole, foyerul, lojele, holurile, balconul, cabinele operatorilor, etc.
Închirierile succesive au dus la dregradarea clădirii şi astfel este readusă în
atenţia comunităţii necesitatea de a se reveni la destinaţia iniţială, aceea de
teatru.
Repertoriul, cadrul legislativ (teatrul devenind exclusiv
de stat) se schimbă şi ele după anul 1948[35].
Actorii vechi încep să fie adeseori criticaţi de presa comunistă. Ne reţine astfel
atenţia un articol (Despre fluierături,
Piatra Neamţ şi Maria Filotti) apărut în revista Flacăra din anul 1948: „Prin oraşele din provincie, cutrieră
într-un aşa zis turneu, o trupă de actori condusă de d-na Maria Filotti. Trecând
prin Piatra-Neamţ această trupă a dat două reprezentaţii, <<la doi poli
intrarea>>, reprezentaţii care nu numai au înşelat într-un mod grosolan
buna credinţă a publicului din oraş ci au stârnit fluierături şi huiduieli în
toată regula. Ceea ce s-a perecut cu trupa d-nei Filotti la Piatra-Neamţ şi cum
bănuim şă în celellate oraşe din provincie, are o semnificaţie pe care ar
trebui s-o priceapă orice organizator ad-hoc de turneuri. Ar trebui să priceapă
că publicul nostru, fie el din Capitală sau provincie, nu mai e acelaşi din trecut.
Publicul de astăzi cere cu totul altceva decât ceea ce înţelege să-i servească
trupa d-nei Fillotti aşa cum se obişnuia pe vremuri”.
În anul 1958 se înfiinţa, la mai bine de 100 de
ani de la primele reprezentaţii teatrale, Secţia Piatra Neamţ a Teatrului de
Stat din Bacău. Dar nu în teatrul pe care G. V. Măcărăscu îl începuse cu
aproape trei decenii în urmă, ci în Teatrul Roxy, fost Liciu, primul teatru
înfiinţat în anii 1870-1872 la Piatra. Un an mai târziu, în 1959, luminile
reflectoarelor se aprindeau în viitorul Teatru al Tineretului.
autori: muzeograf Florentina Buzenschi, dr. Mihaela Cristina Verzea, Complexul Muzeal Judetean Neamt
Acest articol a fost prezentat la Conferinta Naționala de Antropologie Urbana, ediția a III-a, 2011, Municipiul Roman
Abstract
The history of
theatre representations in Piatra Neamț began at the middle of XIXth
century, in several private houses. The first building with a specific
destination for theatre was built between 1870-1872 by Petrache Liciu-Caia, the
grandfather of the future actor Petre Liciu.
In time the
building changed its owner and its name, was repaired and modernized, but it
constantly functioned as theatre for almost 100 years. Meanwhile, other
representations were held at the Continental Hotel or the Royal Theatre-Cinema,
the town being host for many of the great actors of that time: Matei Millo,
Constantin Nottara , Lucia Sturdza Bulandra, Tony Bulandra and others.
In 1930 it
began the construction of the new theatre, under the management of an
initiative commission presided by the deputy G.V. Măcărescu. The works have
slowly progressed because of the lack of money and the war, being finished in
1943. After the war, the house changed its destination, and so, when the first
representation of the newly-appeared Department of Piatra Neamț of the State
Theatre from Bacău
took place, the premiere was located in the older building. It was only in 1959
when the lights were turned on in the future called Theatre of Youth.
[1] Academia Română, Istoria Românillor, vol. II, Tom I, Constituirea României moderne
(1821-1878), coordonator Dan Berindei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003,
p. 358-361.
[2] Ibidem, p.362.
[3] Mihai Vasiliu, Istoria teatrului românesc, Editura Albastros, p.37.
[4] Academia Română, op.cit., p. 853.
[5] Dimitrie Hogea, Din trecutul oraşului
Piatra-Neamţ. Amintiri, Ed. Tipografia Record 1936, Piatra-Neamţ, p.62.
[6] Matei Millo (1814-1896) face parte
din generaţia primilor actori profesionişti, fiind capul şcolii de comedie în
arta interpretativă dintre 1846-1880. –vezi pe larg Istoria Teatrului în România, volumul al II-lea, Editura Academiei
R.S.R., 1971, p.526.
[7] Gheorghe I. Bunghez, Teatrul Tineretului între Dragonul şi
Piaţeta, Editura Asachi, 2010, Piatra-Neamţ, p-33.
[8] Ioan Lupescu (1837-1893) a fost un actor
comic; a debutat la Teatrul de vară de la Grădina cu cai; a jucat la Iaşi,
Bucureşti, Focşani şi mai ales în lungi şi foarte numeroase turnee. A fost şi
autor dramatic, scriind comediile: Paragraful
37, Cazacii în ţară, parodia-Lupescu actoraşu, etc.- vezi pe larg Istoria Teatrului în România, volumul al
II-lea, Editura Academiei R.S.R., 1971, p.525.
[9] Dimitri Hogea, op. cit., p.62.
[10] Gheorghe I. Bunghez, op.cit.,
p.32.
[11] Direcţia Judeţeană Neamţ a Arhivelor
Naţionale, fond Primăria Piatra Neamţ, dosar
nr./1868, f.20.
[12] Constantin Prangati, Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul
Neamţ, Editura Crigarux, Piatra-Neamţ, 1999, p.140.
[13] Petre Liciu (1871-1912) a studiat arta dramatică la Conservatorul din
Bucureşti, cu Ştefan Vellescu şi la Paris, cu Silvian, Got, Worms. Actor de
compoziţie prin excelenţă, Petre Liciu a creat pe scena Teatrului Naţional din
Bucureşti între anii 1892-1912, o serie de “caractere”comice şi tragice
prototipuri ale personajelor dramatice interpretate. –Istoria Teatrului în România, volumul al II-lea, Editura Academiei
R.S.R., 1971, p.524.
[14] Gheorghe I. Bunghez, op.cit., p.33.
[15] Direcţia Judeţeană Neamţ a
Arhivelor Naţionale, idem, dosar nr.
7/1875, f.6.
[16] Avocat, memorialist, Vasile C.
Şoarec s-a născut la Piatra-Neamţ în anul 1878. A absolvit Facultatea de Drept
din Bucureşti, a fost avocat, preşedinte al Baroului de avocaţi din
Piatra-Neamţ. A condus mai multe publicaţii nemţene. A fost senator (ales în
timpul guvernării Marghiloman). Constantin Pangrati, op.cit., p.236.
[17] V. C. Şoarec, Teatrul la Piatra-Nemţ în vechime, în Avântul, anul 11, nr.163 din 26 martie 1939.
[18] Zaharia Burienescu (n. 1845 – ) a fost
actor şi director de trupă itinerantă, născut la Roman. În anul 1865 s-a
angajat ca actor în trupa lui Ioan Lupescu. În perioada 1875-1876 a jucat cu
Matei Millo. În anul 1877 şi-a construit propria lui trupă, care a devenit una
din cele mai cunoscute formaţii teatrale itinerante timp de trei decenii. –Istoria Teatrului în România, volumul al
II-lea, Editura Academiei R.S.R., 1971, p.522.
[19] V. C. Şoarec, op.cit, p.2.
[20] Originar din Braşov, a debutat în trupa
Fani Tardini-Vlădicescu, apoi trece succesiv în trupele conduse de Iorgu
Caragiale şi de Matei Millo. Talentat interpret de cuplete, şansonete şi mici
comedii a apărut frecvent pe scenele bucureştene dar şi întrun număr mare de
oraşe din ţară. A fost primul actor român care a jucat la Budapesta, Viena
(1874) şi Paris (1879). Istoria Teatrului în România, volumul al II-lea, Editura Academiei
R.S.R., 1971, p.5242.
[21] Direcţia Judeţeană Neamţ a
Arhivelor Naţionale, idem, dosar nr. 17/1898.
[22] Ibidem, f.30.
[23] Direcţia Judeţeană Neamţ a Arhivelor Naţionale, idem, dosar nr. 14/1912,
f.35.
[24] Ibidem, dosar nr. 9/1914.
[25] Gheorghe V. Măcărăscu (21 iunie
1884-decembrie 1953) a absolvit Facultatea de Drept din Iaşi, i-a avut
profesori pe A.C. Cuza şi Cosntantin Stere. Şi-a desăvârşit studiile la
Sorbona. Deputat în parlamentul României, în 1922,din partea Partidului
Ţărănesc al lui Ion Mihalache, iar apoi
până în 1938 din partea P.N.Ţ. A fost arestat în 1951 şi moare la Ocnele Mari
doi ani mai târziu.
[26] A proiectat şi clădirea Băncii
Petrodava, actualul Muzeu de Artă Eneolitică Cucuteni şi Şcoala de băieţi nr.
1, sediul Muzeului de Artă din Piatra Neamţ.
[27] Gheorghe I. Bunghez, op. Cit., p.35-36.
[28] Reformatorul, martie 1933.
[29] Ceahlăul, nr. din 31 octombrie 1943.
[30] Gheorghe Bunghez, op.cit., p.36.
[31] Direcţia Judeţeană Neamţ a Arhivelor Naţionale, Idem, doasr nr. 175/1940, f.2,15,20.
[32] Idem, dosar. 178/1941, f.3.
[33] Ibidem.
[34] Ceahlăul, nr. din 31 octombrie 1943.
[35] Mihai Vasiliu, Istoria teatrului
românesc, p.157-168.