MEMORII PESTE TIMP

Este o după-amiază moharâtă de toamnă. mă uit la ceas, nu mai
am timp pentru a citi  încă o dată  intrebările.
Mă simt un pictor ce îşi caută şi alege culorile inainte de zugrăvirea unui
portret. Este portretul unei prezenţe maiestoase, cu o linişte luminoasă
aşternută pe chip şi care în ciuda aspectului delicat şi a anilor trecuţi, nu
trădeaze forţa interioară ce i-a dat  puterea de a se ridica deasupra a tot şi a toate,
de a merge mai departe, pastrându-şi vii, crezul şi valorile morale.

Sunt momente în viaţă când totul se întâmplă, curge, şi te minunezi de unde, cum…

Aşa a fost şi atunci, la vernisajul expoziţiei lui Teodorescu,  când spre sfârşitul serii, m-am trezit alături
de d-na Ruxandra Georgescu, doctorant al Institutului de Istorie a Artei
Rheinisch-Westfälische Technische Hochschule din Aachen, un reputat critic de
artă. În grup se dezbătea, cu destulă pasiune „dobândirea libertăţii
operei de artă”, subiect controversat dealtfel, de-a lungul istoriei. Era
momentul când toţi vorbeam cu toţi, simţind nevoia de a ne face cunoscută părerea,
şi, cumva….. privirea i s-a îndreptat către mine.

Îmi aud glasul rostind ceva, ce nu pot reproduce, dar ştiu că încercam a-i cere
permisiunea acordării unui interviu, încercând a fi politicoasă, protocolară
dar şi spirituală în acelaşi timp. Şi dintr-o dată, folosesc cumva în context,
o expresie neaoş oltenească „să mai tăinuim un pic”. O lumină i s-a
aprins în privire – dar eu deja mă vedeam învaluită în ridicolul situaţiei, datorită
inspiraţiei mele, mai puţin potrivite, de a folosi un regionalism, ca nuca în
perete. Dânsa imi întinde cu graţie cartea de vizită, rostind: „Marţi,
orele şaisprezece!”.

Locuieşte la marginea unui cartie bucureştean, într-un bloc muncitoresc, pe o alee care
odată, a fost asfaltată, dar care acum, traversarea ei, reprezintă o adevarată
aventură. Urc la primul etaj, sun la apartamentul şapte şi aştept. Uşa se
deschide uşor şi acelaşi glas ce m-a urmărit în ultimele zile, mă pofteşte înăuntru.
În aceste două camere sufocate de cărţi, locuieşte doamna Ruxandra Georgescu,
apreciat artist, critic şi istoric de artă, traducător şi publicist, care la
acei aproape 90 de ani m-a fermecat cu vioiciunea de spirit, hărnicia
intelectuală si energia miraculoasă, ce le deborda.

Eram bine pregatită sau cel putin aşa credeam eu. Îmi construisem conştiincios un plan de
întrebări menite a-mi fi de ajutor în încercarea mea, de a deschide uşi
încuiate şi de a  pătrunde în camere de
confidenţialitate. Dar mintea îmi era goală şi copleşită de admosfera caldă şi
liniştită, cu care mă învăluiau multele rafturi cu cărţi şi albume de arta.
Toate întindeau spre mine nevăzute şoapte, încercând parcă a-mi dezvălui câte ceva…Mă
pofteşte să iau loc pe unul din cele doua fotolii, deloc impunătoare, aşezate
faţă în faţă. Plan, care plan? Mă trezesc întrebând-o, cum face ca să nu-i fie
niciodată urât, dimpotrivă, să-i fie cât mai frumos.

Cu un glas clar, îmi răspunde cu seninătate că nu crede în existenţa unei reţete general
valabile. Mai curând ar afirma, existenţa unei predispoziţii genetice, influenţate
poate şi de educaţie. Îşi aminteşte că, în copilărie, îi spunea mamei că e
fericită şi nu ştie de ce, iar mama îi răspundea că, fericirea nu vine dintr-un
motiv anume, ci pur şi simplu pentru că există. Cu eleganţă, privirea îi
coboară uşor într-un punct, undeva departe. Urmează tăcere, toate amintirile
sunt cuprinse de tăcere, de tăcere absolută. Apoi, continuă: „Eu cred că
fiecare vârstă are posibilităţile ei de fericire, constând mai ales în starea
interioară de echilibru. Şi mai cred că, doar cunoscând greutăţile vieţii, într-un
fel

sau altul, poţi aprecia frumuseţile ei, pe cele simple, în
primul rând. În general, mă feresc să vorbesc despre credinţa în Dumnezeu, care
e ceva foarte intim, dar nu pot să nu-mi mărturisesc originea si credinţa
creştin-ortodoxă, credinţa că prezenţa lui Dumnezeu, colaborarea cu acţiunile
lui, sunt importante pentru starea de echilibru, pentru că aceştia au fost şi sunt
ochii cu care am văzut realitatea şi aceasta a fost şi este inima cu care am
simţit-o. Înscrierea în organismul nostru fizic şi psihic a ritmurilor firii şi
a naturii, ne favorizează această starea de bine.”  Angajarea creştină o trăia în afara oricărei
negocieri, evitând solemnitatea geometrică dar şi tonul previzibil, al predicii.

Ştiam că nu se născuse în Bucureşti, că provenea dintr-o veche familie boierească, de pe
plaiurile Olteniei (acum îmi explic şi jocul subconştientului meu care mă
împinsese la ne-academica expresie „să mai tăinuim un pic”) şi mai
ştiam că, totuşi, o mare parte a vieţii şi-o petrecuse în cartierele centrale
ale Bucureştiului.

Încercam să conturez scena, personajele şi mai apoi întâmplările care s-au petrecut,
senzaţia de total şi de viaţă trăită, cu zgomotul, praful, bucuria şi durerea
ei, ele fiind cele care se impun minţii omeneşti, ele fiind cele care deschid
largi zări în timp şi în spaţiu. Asta mă îndeamnă să continui a afla mai multe
despre începuturi. Privirea i se luminează şi începe a povesti cu o anumită
însufleţire, dar cu o însufleţire duiosă, cu o anumită căldură şi pioşenie în
glas:

„M-am născut într-o familie boierească la începutul secolului XX(1923), la conacul
familiei mele, un conac boieresc cu pridvor, construit de către tatăl bunicului
meu la începutul secolului IX, pe culmea unui deal din satul Colibaşi, zonă
subcarpatică a îmbinării Olteniei cu Banatul, zonă de o frumuseţe şi un
pitoresc pe care l-am purtat în suflet de-a lungul vieţii şi a fost crâmpeiul
meu de căldură şi lumină, care m-a însoţit în perioadele mai lipsite de lumină
ale vieţii, atunci când încercam să prind felul de a vorbi al fiecărei minţi şi
al sentimentelor ce se încearcă cu viaţa. Urmează o linişte, o linişte ce este
curmată de cuvinte şoptite din adâncul care simte şi care doare: „O lume care
astăzi mai există, doar prin acel ceas cu pendulă!…”

Din nou, privirea îi coboară uşor în acel punct imaginar, undeva departe, glasul i se
stinge pentru o clipă, apoi revine, dar pe tonul omului care face o descriere a
trecutului, dar nu a unui trecut de pus în muzee, ci a trecutului în care omul
de azi trăieşte, şi care trăieşte prin omul de azi. „Conacul avea ziduri
groase şi era alcătuit din nouă încăperi boltite în zidărie, întinse pe două
niveluri, adică parter şi etaj şi o culă. Iniţial cula, adică un turn cu un rol
extrem de important in arhitectura locului, a avut rol de apărare,si locuinţă
temporară, Dunărea fiind destul de aproape şi îngustă în acea zonă. Denumirea
de culă vine din tracicul „kali” ce înseamna „impunător,
minunat” şi reprezintă o construcţie cu bază patrată ce se ridica pe două
caturi, cu pereţi groşi. Parterul era întrebuinţat ca beci si cămară, şi avea o
scară interioară cu acces la etaj unde era o locuinţă propriu-zisă. Minunat era
pentru noi copiii că avea doua ieşiri, una ce dădea direct spre pădure. Sus se
afla un foişor sprijit pe stâlpi de lemn, loc, foarte potrivit de joacă şi
năzdrăvănii. De acolo, priveliştea răsăritului de soare era o adevarată
încântare, împreună cu aburul tremurând ce se ridica din pădure, odată cu
victoria zilei asupra nopţii.”

Îmi pare că fiind născută în orizonturi depărtate de spaţiu şi timp, cu prevestiri de
ursitorii din fundul lumii şi cu viziunile unui trecut din adâncul vremurilor .
Îşi schimbă poziţia în fotoliu, capul îl apleacă uşor într-o parte, părând un
ştrengar ce povesteşte năzbâtia făcută: „Copilăria a fost – ca o poveste,
în mijlocul naturii, cu minunaţi prieteni de joacă, copiii ţăranilor din sat,
cu mirosul pâinii fierbinţi scoase din ţest, cu glasul dădacei -o olteancă iute
la mânie şi duioasă la suflet (pe care o strigam „muică”, apelativ
folosit pentru mamă in acea zonă) ce necăjită fiind de năzdrăvăniile mele mă
dojenea spunându-mi „of fetiţă, fira-i închinată, unde fuşăşi până acu, că
mă dădui de ceasul morţii căutându-te?!”  sau poveştile cu Joimărica, cu strigoi şi
vârcolaci, rostite pe înserat, în pridvor.”

Încerc să o ghicesc pe copila năzdravană ce mi se înfaţişează aievea, ascunsă undeva în
timpurile trecute, a cărei copilărie s-a petrecută într-un loc şi timp, unde
energia electrică nu era cunoscută şi cu tot ce înseamnă aceasta necunoaştere.

O copilărie presărată de jucării făcute din cârpe şi beţe, frunze, iarbă şi pietre,
şi nu pentru că posibităţi material ar fi lipsit, ci pentru că normalitatea
acelui moment…… „în care părinţii mei credeau, era aceea, ca noi, să
prindem seva şi înţelepciunea naturală, a pământului şi a neamului de unde ne
tragem şi unde timpul avea ritmul lui, dat de natură în sine”.

Aproape insesizabil, vocea profesionistului îşi face simţită prezenţa, discuţia se
îndreaptă spre noi reprezentări în artă, craftart şi workart. Despre o anumită
categorie a artiştilor plastici ce fac adevărate cariere pe acest segment de
reprezentare plastică, de percepere şi transmitere a informaţiei, despre minţile
creative şi independente ale momentului, îmi sunt menţionate nume ca: Ben
Langlands şi Nikki Bell – cu reprezentările lor futuriste de mobilier, Lorraine
Shemesh cu ale ei corpuri pictate – sugestive în gesturi şi înţelesuri.

Înţeleg că în tot ce facem, e un ceva ce vine de la ce ne înconjoară şi de unde ne tragem.
Dar în acelaşi timp, insul în sine nu are nici o vină, sau un merit, de a se fi
născut, atunci şi acolo, într-o familie mai mult sau mai puţin înstărită . Duc
conversaţia înapoi spre copilărie, încerc să leg trecutul de prezent, o rog
să-mi descrie lumea satul, oamenii şi viaţa, văzută cu ochii copilei ce era,
fiica boierului tânăr şi nepoata boierului bătrân, dar care îşi petrecea marea
parte a timpul alături de copii satului.

Întoarce capul într-o parte, ca pentru a prinde putere, apoi mă priveşte drept şi
deschis, cu acel – ştiu unde vrei sa ajungi – în privire, rostind: ”
Într-adevăr, părinţii şi bunicii mei reuşiseră şi reuşeau, cu inţelepciune, să
atenueze componenta verticală a ierarhiei sociale, translatând-o în una
orizontală. Relaţiile interumane existente la acel moment păreau ca venite de
foarte departe si ca fiind nişte legături bazate pe încredere şi respect,
valori câştigate şi dăruite în acelaşi timp, intr-un mod trainic şi de
netăgăduit, o normalitate existenţială împământenită.”

Un ceva puternic şi plin de mister, de figuri ce se înfundă în adâncul vremurilor şi se
pierd în nesfârşirea lor, părinţi, moşi si strămoşi, viaţa pe care ai fost
chemat s-o duci mai departe mi se înfaţisează, ca o realitate de necontestat.
Continui conversaţia, cu gândul de  a mă
apropia de venirea în Bucureşti şi de tot ce a însemnat şi ce înseamnă
Bucureştiu pentru dânsa. Amintesc volumul memorialistic „Un martor tăcut”,
apărut anul trecut, unde personajul principal este Bucureştiul, aşa cum i s-a
înfăţişat de-a lungul secolului trecut.

Zâmbeşte, priveşte undeva în spatele meu, îşi aranjează o imaginară şuviţă de păr şi
începe a vorbi, calm dar cu o tonalitate joasă şi încarcată de trăire şi de
timp: ” În 1930 tatălui meu i s-a oferit o catedra de Filozofie, la
Univeristatea din Bucureşti şi aşa am devenit bucureşteancă. Abia împlinisem
şase ani când ne-am mutat în casa din Bucureşti. Pe muica, nu am putu să o luăm
cu noi, în ciuda lacrimilor şi insistenţelor noastre, nici măcar pe
Dor-ciobănescul mioritic, prietenul şi tovarăşul nostru de joacă. Adaptarea nu
a fost simplă, dar nici dramatică! Îmi plăcea în adolescenţă şi prima tinereţe
să iau la rând liniile de tramvai până la capătul lor. Într-una din aceste
plimbări l-am cunoscut pe soţul meu Matei, un tânăr chipeş, student la
Conservator, ce locuia  – în gazdă – ceva
mai departe de centru. În tranziţia blândă, la aceea vreme, de la centru şi
semicentrul la margine de Bucureşti, înţelesesem că existau mai multe oraşe
Bucureşti, pe care le descopeream cu încântare. Era Bucureştiul discret,
impozant, cvasi-oficial, al Pieţei Palatului, cu Fundaţia Carol si Biblioteca
Centrală; era Bucureştiul bogăţiei de familie, cu case somptuoase din zona
grădinilor Ioanid şi Icoanei; apoi Bucureştiul comercial de lux de pe calea
Victoriei şi Bulevardele Brătianu, Catargi, Elisabeta şi Carol I; era
Bucureştiul intelectualilor, al liber profesioniştilor şi al negustorilor
înstăriţi; Bucureştiul medicilor importanţi şi al profesorilor universitari, dar
şi al noilor imbogăţiţi de război. ”

O lume întreagă de „cucoane bine”, de mătuşi elegante şi sprinţare, stăpâne pe
doua-trei limbi străine şi pe un incoruptibil „usage du monde” îmi
defilează prin faţa ochilor. O lume întreagă de „tantes Madeleine, Tity,
Mimy…”, care mai de care mai amuzante, mai romanţioase şi mai tandre. Aflu
cu această ocazie că a fost elevă a liceului Regina Maria, singurul liceu
dintre cele interbelice care nu mai există acum, pentru că se afla în localul
facultăţii de geologie. Era un liceu de elită şi cu toate că  provenea dintr-o familie înstărită, se ţinea
la o oarecare distanţă de colege cu nume mari, de pildă Mavrocordat. Pentru a
nu pune într-o situaţie delicată colegii, cu o stare materială nu la fel de
bună, ei, copiii nu aveau voie să meargă la şcoală cu maşina familiei; nu aveau
voie să cheme servitoarea pentru diferite servicii, trebuiau să meargă şi să
roage, explicaţia primită de la părinţi fiind aceea că încă „nu aveau
noţiunea de valoare a muncii”, mentionând mai apoi, ca o concluzie, ce se
dorea a fi ca o paralelă la societatea de azi că „societatea de atunci se manifesta
cu o anumită discreţie şi delicateţe asupra situaţiilor materiale”. Aveam
în faţă un personaj cultivat şi civilizat, pe care România interbelică le
producea, adesea, şi pe care comunismul nemilos şi dezlănţuit, fără altă
motivaţie decât utopia grosolană şi resentimetul, a încercat să le supună la
uitare. Recunosc modul unei lumi ireversibil dispărute, lumea  perioadei interbelice, cu bunele şi relele
ei, dar cu vigurosul ei ponteţial de evoluţie minat de o anumită inconsistenţă.
Ar fi naiv să idealizăm lumea aceea, dar pe de altă parte, ce altă lume avem de
idealizat? Lumea de azi?

Prinzându-mi parcă şirul gândurilor, continuă: „Cartierele bucureştene se deosebeau
între ele, dar exista o atmosferă comună, de bunăvoinţă, cumsecădenie şi un pic
de spirit de mahala balcanică – de altfel, simpatică. Toate acestea nu mai
există, nici chiar în cartierele fără demolări masive, unde casele în sine s-au
păstrat. Atmosfera s-a schimbat. Dar cred că cel mai mult s-au schimbat stilul
de viaţa şi mentalitatea oamenilor. Nu în bine… Schimbarea era inevitabilă:
circulaţia haotica, autobuzele si tramvaiele supraaglomerate, creşterea – zic
eu artificială şi nejustificată a locuitorilor oraşului cu aventurieri din
toată ţara, au anihilat acel spirit binevoitor
şi politicos al bucureştenilor de altădată. Cred că propaganda făcută eronat,
cu interpretări deformate a economiei de piaţă, vorbindu-se de bani, avere şi
concurenţă, ca de nişte valori în sine, induc în mentalitatea oamenilor
lăcomia, provoacă o confuzie totală a valorilor umane, a valorilor creştine.”

Discuţia ajunsese în zilele noastre şi glasul doamnei căpăta culoarea şi tonalitatea
realităţii prezentului. O întreb despre cotidian, despre faptul că acum
locuieşte la periferie şi că cotidianul dânsei se desfaşoară printre oamenii
simpli. Ca un judecător lucid dar nu justiţiar, cu o intuiţie a firescului ce
avea o fineţe analitică, delicată dar cu un mod vădit de a lua lucrurile în
serios, îmi răspunde: „După cutremurul din 1977 ,
am ajuns aici şi, de ce să mint, nu mi-e prea uşor cu distanţele. În schimb
faptul că trăiesc printre oamenii simplii, mă încântă şi reprezintă o lectie  de viaţă continuă, pe care am început-o cândva
în copilărie, pe dealurile Colibaşului. Este o ambianţă, omeneşte vorbind, mai
bogată, mai nepervertită, unde culorile îţi par mult mai clare, unde nuanţele
de gri nu sunt aşa de prezente, mai variată şi mai pitorească decât cea a cercurilor
strict intelectuale. Îmi place să le ascult discuţiile politice şi
„filozofice”, mă amuză să văd cât de interesaţi sunt oamenii de
chestiunile morale, de comportamente, că există acel normal în principialitatea
vieţii cotidiene, aşa cum răsare soarele în fiecare zi, aşa cum orice viaţă se
termină cu o moarte….”

Mă aflam în faţa unei personalităţi cu o inteligenţă croită aparte, o inteligenţă
ce avea un sunet distinct, ce avea o varietate a ei, o forţă de iradiere, dar
în acelaşi timp, inteligenţa sa avea clasicitatea bunei măsuri, atenţia la
celălalt, un instinct comunitar şi o atenţie înţelegătoare pentru opiniile şi
destinele altora. Uneori, e mai dificil în a pune întrebări
decât în a răspunde şi asta era poziţia în care eu mă aflam în acel moment.
Trebuia să găsesc cuvintele potrivite care ne vor duce la perioda tinereţii şi
a maturităţii. Ştiam că părinţii şi fratele s-au stabilit în Franţa, imediat
după război. Mai târziu, au plecat pe rând şi cei doi copii. Am rostit direct,
cu glas scăzut şi ţinându-mi respiraţia: „Ce v-a reţinut aici?”

Îşi aşează uşor mâinile pe braţele fotoliului, un oftat aproape imperceptibil şi cu un
zâmbet în privire, mă învăluie. Am senzaţia că nişte braţe imaginare mă
înconjoară cu căldură şi primesc un sărut pe frunte, în gestul de a-mi spune –
nu-i nimic, putem să ne uităm şi în sertarul acesta! Pe chip îi citesc o linişte
îngemanată cu o resemnare a împlinirii, luminoasă, caldă şi fără resentimente
sau mânie.

Recunoaşte că e o întrebare care i se pune adesea, mai ales în ultima vreme. „Principalul
răspuns ar fi că, probabil, în hotărârea mea de a nu pleca din ţară are rolul lui, destinul, curgerea lui firească şi
asumarea lui, calmă şi singuratică. Poate aş putea spune destinul împletit cu
(ajuns în derizoriu, datorită rostirii şi folosirii lui, mult prea dese şi câte
odată total nepotrivite) acel glas al pământului, al acelui crâmpei al meu de
linişte şi lumină, de care îţi vorbeam la început. Şti, în marile noastre decizii,
motivele nu sunt niciodată unice şi pot fi, chiar pentru noi inşine, dificil de
analizat. Copil fiind, am emigrat o dată cu întreaga familie, la sfârşitul
anilor ’30. Bunicii se prăpădisera şi părinţii au hotărât că, ar fi bine să
plecăm, ca pe vremea aceea, cu toată mobila, chiar şi cu femeia de serviciu.
După doi ani ne-am întors. Tatăl meu nu s-a putut acomoda, voia acasă – la
conac. Mie mi-a părut rău, mă simţeam bine la liceul Moliere, dar am continuat
să citesc, să citesc de zor, fiind convisă că acesta este viitorul. Au urmat şi
primii ani de universitate, unde am avut norocul şi privilegiu de a audia
cursurile unor profesori ca Vulcănescu, Gusti, PP Negulescu, G Oprescu, pe
Vianu nu l-am mai prins la catedră, părăsise deja universitatea. Anii
războiului i-am petrecut aici, cu tot ce au însemnat ei. Bunicii s-au prăpădit.
În anul 1946, când părinţii mei au plecat a doua oară, lucrurile stăteau
altfel. Aveam doi copii foarte mici, aici erau speranţe, se redeschideau
bibliotecile străine, veneau filme bune, apăreau reviste…Unde şi de ce să pleci,
în aventură? Pe urmă, când, din dimineaţa sosirii lui Vâşinschi în ţară, totul a început să fie foarte rău şi o plecare
normală devenise imposibilă, am inţeles că, acum esenţialul era să-ţi
construieşti o libertate interioară şi o disciplină interioară, cea religioasă
de pildă. Au urmat cooperatizarea, conacul de la Colibaşi a dispărut,
naţionalizarea, am devenit chiriaşi în propria casă, şi mai apoi, dispariţia
prematură a soţului meu. Condiţiile de a putea candida la sfinţenie în cotidian
nu lipseau..”

Înteleg că evenimentele fuseseră mai puternice decât cuvintele care le descriau. Pentru
cei care nu au găsit nimerit să plece din România, în aceea periodă, numită şi
„arhipelaguri ale timpului’, realitatea era la acel moment, o ocupaţie
zilnică. Un parteneriat fără şfârşit, chiar şi atunci când erai privit cu
suspiciune sau ostilitate, trebuia să priveşti înainte, niciodată la cele ce au
fost. În permanenţă trebuia să te străduieşti în a oferi o şansă dialogului
eficace.

În anii ’50 doamna Georgescu a fost preluată
de aparatul cultural al regimului comunist, în cadrul căruia a lucrat în
echipele de cercetători ale Muzeului de artă al R.P.R., distantându-se apoi
discret de linia oficială a regimului. Şi adaugă cu umor „ca fiind o
periodă de optimizare a realităţii prin cultură, această sintagmă adaugă în
aria ei semantică şi supravieţuirea. Istoria nu ne permite să ne alegem
cuvintele, nici nu îţi dă dreptul să amesteci oameni, pe care i-ai prins între
nişte paranteze ale timpului, în anumite momente, şi a căror amintire, în
legătură cu multe altele, poate fi deformată de timp.”

Urmează tăcere. Îşi îndreaptă mâna spre
paharul cu apă, bea încet, cu înghiţituri mici şi rare. Continuă: „Intelectualii
tineri se acomodau repede la ceea ce se întâmpla. Aveau un dar al
disponibilităţii, dar asta nu însemna o totală adeziune la orice, o totală
slugărnicie, o servitute voluntară. Cred cu tărie că omul devine competent în
ceea ce iubeşte, iar la momentul acela, încă existau mulţi oameni care iubeau
arta şi cultura, iubeau, dedicându-se cu trup şi suflet. A existat o luptă
autentică pentru impunerea adevăratelor valori, ce făceau o continuitate
istorică, o punte cu trecutul, dar şi o curăţare de clişee şi automatisme.  Au fost oameni care au avut sau nu, o viaţă publică
şi care nu sunt datori ca în fiece clipă să stea, înfaţisându-se cu gândul sau
cu fapta înaintea opiniei publice care ştie aşa de puţin întotdeauna şi judecă
aşa de mult şi aşa de tăios, creând ea, alături de omul care a fost, unul care
corespunde neştiinţei şi adesea invidiei şi răutăţii sale. Restul … sunt dureri
sfinte, care nu pot fi, nici măcar rostite.”

Mă aflam în faţa unei declaraţii clare, care nu lăsa loc de argumente sau interpretări. Era
crezului unei persoane a cărei existenţă echivalează cu traversarea unei
istorii ce a modificat de câteva ori faţa lumii, cu experienţe umane şi
culturale cunoscute sau, cu discreţie şi smerită nobleţe, trecute la capitolul
trecutului asumat ce nu mai poate fi schimbat.

Privirea mi se îndreaptă asupra fotografiilor puse, ici si colo, pe rafturile biblioteci, într-o
dezordine ordonată, ce parcă încercau sa-ţi spună o poveste. Nu îndrăznesc a-mi
mărturisi  curiozitatea ce imi ţinea privirile
îndreptate într-acolo. Zâmbeşte şi ochii i se luminează. Prind curaj, mă ridic,
mă apropii şi încerc să desluşesc povestea. Îmi rostesc gândul cu voce tare:
” În anii ’70, fiul şi mai apoi fiica dumneavoastră au plecat şi ei, şi au
făcut cariere strălucite în Marea Britanie şi SUA. Din nou, dumneavoastră aţi
optat pentru acasă. Poliglotă, bun expert în artă, cu o cultură impresionantă,
aţi fi putut să vă câştigaţi existenţa oriunde în lume. Ce v-a reţinut
aici?”

Usor întoarce capul într-acolo, fotografiile începeau să-şi depene povestea …” Poate că
a fost o şansă faptul că, atunci când copiii mei erau mici, nu am putut , cu
„dosarul” meu, lucra nicaieri. A fost bine că i-am crescut singură,
fără ajutorul si răsfăţul unei bunici sau „muici” şi cred că acest
contact direct, permanent, între copii şi părinţii tineri este esenţial. În
plus, aveam o bibliotecă bogată cu clasici francezi şi germani, multe din
cărţi, lăsate de părinţii mei la plecare. O dată pe săptămână, aveam în casă un
cvartet de coarde, cu prietenii soţului, bun violinist, absolvent al
Conservatorului. Pe vremea aceea, copiii înca se jucau, însă  exista şi o lume a copilărie legată de partea
din realitatea perceptibilă şi tangibilă. În casă încercam să menţin în faţa
copiilor o atmosfera senină, chiar dacă la şcoală aveau ocazia să vadă şi să
simtă pe propria piele ce înseamnă dictatura proletariatului. Totuşi, la Liceul
Mihai Viteazu, unde a învăţat băiatul, şi la Liceul Coşbuc – fata, existau
profesori excelenţi, care ocoleau cu abilitate minciunile şi făceau şcoala
adevarată. Niciodată nu am fost deacord cu acumularea spirituală bazată pe
constrângere, pe forţarea notei din exterior, ci pe trezirea interesului
printr-o deschidere a atracţiei către anumite subiecte. Astfel, cresc şansele
apariţiei unui interes pe termen lung, interes ce va genera mai departe şi
capacitatea de a investi uriaşă energie, în ceea ce te atrage şi te face a fi
personal şi profund interesat, de a ajunge la nivelul necesar şi de a avea
performanţe. Nu pot să nu-i mulţumesc în gând lui Alexandru Rosetti, un bun
prieten de-al soţului meu, care l-a ajuta şi sprijinit pe Mihnea în obţinerea
bursei la Paris, în 1970. Mai mult de atât, l-a sfătuit să nu se mai întoarcă oferindu-i
şi nişte scrisori de recomandare către Cioran, Heliade, Eugen Ionesco. De toate
acestea eu am aflat mult mai târziu, şi am mai înţeles şi că, a fost mai bine
că nu am ştiut nimic. Apoi în ’82, Mihnea a fost artizanul plecării Elenei. Restul
este numai meritul lor şi numai ei ştiu cu câtă muncă. Sunt multumiţă de copiii
mei şi de cei patru nepoţi…Elena predă la
Middlesex Polytechnic, o universitate de artă aplicată şi
neconvenţională, din Marea Britanie. Mihnea a devenit o autoritate mondială în
domeniul semiologiei şi literaturii comparate, cu volume publicate la cele mai
bune edituri din lume şi profesor la Universitatea din Chicago. În 1978 l-am vizitat pentru prima
oară şi m-a rugat să ramân. Nu era prima oară când primeam această ofertă.”

Din nou privirea i se duce în acel punct departe. Profit de momentul de pauză şi mă îndrept
spre fotoliu. Îşi îndreaptă mâna spre colţul ochiului drept, dar îşi prelungeşte
gestul ca pentru a-şi aranja veşnica, rebela suviţă de păr şi continuă,
punându-şi uşor mintea deasupra inimii. „În 1964, la prima mea plecare in
Occident cu o conferintă la universitatea din Köln, mi s-a făcut acolo, din
partea radiodifuziunii germane propunerea de a mă angaja imediat la emisiunile
culturale în trei limbi. Am rămas uluită. Cum să expui copiii tuturor
sancţiunilor posibile? Ştiam ce înseamnă să ai rude în străinătate.

Pe urmă … a fost prea târziu!
Aveam aici un rost – modest, dar la care ţineam şi ţin; este un rost
integrator, într-un universe real, cel al locului la care ai dreptul fiindcă
faci parte din el. În acest sens, cred că ne facem unele iluzii cu privire la
cei din diaspora. Sunt iluzii cu privire la fericirea lor, la recunoaşterea lor
umană, dincolo de cea profesională, oricât ar fi de acceptată şi reuşita
aceasta. Iluzia cu privire şi la bunăvoinţa lor mult prea orgolioasă, plină de
complexele superiorităţii în raport cu noi,cei de aici. În cursul mai multor
călătorii în străinătate, invitată fiind la unele expoziţii şi simpozioane, am
avut prilejul să mă conving de aceste atitudini, specifice de altfel, vieţii
într-un univers ireal, al ficţiunii organizate, cum este traiul în exil şi post-exil.
Şi mai e un ceva care, pentru un anume fel de om, poate, trebuie să iasă la
iveală. Anume, felul cum, din ce a văzut, din ce a citit, din ce s-a prelucrat
în el însuşi, pe căi misterioase s-a alcătuit fiinţa sa morală. Mai ales dacă
aceasta a tăiat brazde şi a lăsat urme.”

Aveam în faţă un spirit ce făcea o demonstraţie spectaculoasă de vitalitate biologică şi
culturală, totul părea a nu fi decât o echilibrare pe care natura însăşi a
operat-o în profunzimea fiinţei sale.

Întunericul cobora uşor, dar încerc o ultimă întrebare despre trecutul apropiat şi prezent.
Trecutul apropiat mi-l rezumă repede cu voce clară, cu mulţumirea datoriei
împlinite; elaborarea şi coordonarea Dicţionarului de Artă şi mai apoi,
regândirea Galeriei Naţionale a Muzeului Naţional de Artă. Prezentul îi pune o
culoare în glas, o anume sprinteneală, ce în mod paradoxal te face a percepe
totul ca pe o tinereţe spirituală care trecuse inexplicabil pe deasupra
oricărei convenţii cronologice. ” A fost o mare bucurie pentru mine când,
în anul 1999, mi s-a propus să ţin un curs la Facultatea de Istorie a Artei a
Universităţii de Artă. Până în 1989, nu era posibil acest lucru, eu având
statutul de persoană cu rude în străinătate. Contactul cu studenţii a fost
imediat benefic, de încredere reciprocă. Cred că reziduurile, nu puţine, ale
mentalităţii interbelice în care am crescut, s-au reflectat în expunerile mele,
ca şi în atitudinea mea faţă de studenţi; la fel s-a trezit în ei vocaţia de a
relua firele întrerupte de conformismul şi rigiditatea comunistă. Am observat
la aceşti tineri de astăzi o foame de sens, căreia am încercat să-i ofer o
hrană adecvată şi, mai ales, să-i ajut să gândeasca singuri, neconformist si
nepretenţios, dar în şi cu ordine, în repect pentru valorile adevărate şi mă
bucur că din absolvenţii celor căteva serii, m-am ales cu nişte prieteni
sinceri, cu care mă înţeleg foarte bine, fiindcă avem puncte de vedere comune.”

Pendula din perete îşi face cu discreţie simţită prezenţa şi odată cu ea şi trecerea timpului. Doamna
Georgescu o priveşte şi rosteşte împăcat şi fără echivoc: „Dacă nu ar
exista…s-ar putea spune că a fost un vis!”…. Mă prefac uimită de trecerea
timpului, mă ridic şi îmi iau politicoasă la revedere.

Involuntar mă gândesc la vârstnicii, cantonaţi nostalgic în trecut sau la tinerii
plictisiţi, deprimaţi şi cinici. Spre deosebire de aceştia, dânsa are un
interes viu pentru toate aspectele prezentului – de la politică, probleme
sociale, polemici de idei. Comentariile dânsei, pline de inţelegere şi umor, o
fac un interlocutor mereu plăcut. Nu pot să nu mă intreb care e secretul
doamnei Ruxandra Georgescu, cu ce işi alimentează zilnic bucuria de a trăi,
pofta de a munci, puterea de a fi activă, în ciuda inevitabilelor suferinţe al
vârstei. Referinţe culturale asimilate sistematic i-au dăruit capacitatea de a
trăi erudiţia ca pe o afacere personală, ca pe o materie primă pentru
întrebările aspre ale vieţii.

„Am învăţat multe din cărţi
– spunea cineva – dar am învăţat TOTUL de la oameni.”

autor: Stud. Arh. Stoian Andreea ;Universitatea “Spiru Haret”, Facultatea de Arhitectură, anul V.

interviu realizat cu :

Profesor Dr. Ruxandra Georgescu

Vârsta: 89 ani

Stare civilă: văduvă