Dr. ATANASIE CAVALIOTTI – confesiuni autobiografice
Am venit pe lume la 15 Decembrie 1923, în
orasul Galati, iar copilaria si adolescenta
le-am petrecut în provincia româneasca a Basarabiei, la o proprietate a
parintilor mei din Judetul Cahul, care prin munca lor au realizat o suprafata
viticola de 70 de hectare, pe care însa au fost nevoiti sa o paraseasca în anul
1940, când întreaga provincie a fost rapita de acaparatorii imperialismului
sovietic.
Bacalaureatul, pe care l-am sustinut
la liceul « Vasile Alexandri »
din Galati, a coincis cu începutul rasboiului, în Iunie 1940 .
Intre anii 1941 – 1945 am fost student
la Facultatea de Drept din Bucuresti, si am avut cinstea de a fi în timpul
studentiei sub îndrumarea unor oameni deosebiti, mari profesori, importanti
juristi si distinsi avocati, precum Istrate Micescu, Anibal Teodorescu,
Vespasian Pella, Arisitide Bazilescu si altii.
Dorinta mea de atunci, era de a urma calea
trasata de acesti mari dascali, dar aceasta nu s’a putut realiza, în acea
vreme, justitia fiind subordonata unui partid
al puterii de atunci, o adevarata si dreapta aparare într’o cauza în
fata instantelor de judecata, fiind practic inexistenta.
Din aceasta cauza, am renuntat la
pregatire juridica,, dupa absolvirea facultatii de Drept în anul 1945, si în
anii urmatori am studiat medicina, absolvind Facultatea de Medicina din
Bucuresti în anul 1951. Dupa un stagiu obligatoriu, petrecut într-o regiune
deficitara din nordul Dobrogei, în localitatea Babadag, am fost admis prin
concurs, în post de medic legist, si astfel am reusit sa pasesc, în Institutul
Medico – Legal, pe drumul trasat în aceasta specialitate, înca de la începutul
secolului de catre Profesorul Mina Minovici.
La un an dupa venirea mea în acest
Institut, vechea formatie de specialisti în medicina legala a suferit în mare
parte arestari, prin anii ’57, sub divese învinuiri, de a fi comis unele
delicte de ordin economico – financiar, sau cu motivari de presupuse delicte
politice. Procesele ce au urmat, s’au încheiat cu nedrepte condamnari la
detentii îndelungate.
Ca si tot restul personalului
Institutului, am fost profund marcat de zguduitorul eveniment petrecut în
mediul în care îmi desfasuram activitatea. Nu am banuit ca peste 12 ani, în
1969, voi fi si eu acuzat de un prejudiciu adus avutului
« obstesc » !. In fapt am fost îvinuit ca am încasat câteva
onorarii stabilite de organele judiciare, ce urmau a fi atribuite medicilor
cooptati pentru efectuarea unor expertize psihiatrice, în comisie.
Un anchetator penal, dornic sa îsi
asume merite deosebite, a efectuat un proces verbal considerând ca aceste
onorarii trebuiau varsate în contul statului, iar însusirea lor particulara
constitue o înselaciune în dauna avutului obstesc. In ciuda argumentelor
apararii, procesul ce a urmat a avut o dominanata politica, o achitare fiind de
neconceput. M-am ales cu o condamnare de un an închisoare, dar cu suspendarea
executarii pedepsei ( ramînînd însa cu o înregistrare în cazierul judiciar ) .
A urmat o perioada grea de vreo 6 luni pâna la reînceperea activitatii mele
profesionale, perioada în care am fost lipsit de orice sursa de venit.
Au mai trecut alti 12 ani , cînd un nou
nor întunecat a acoperit o lunga perioada de timp din activitatea mea de medic
legist. A fost perioada marei persecutii, din anul 1982 asupra celor ce au
participat la sedintele M.T. ( meditatia transcedentala ). Aceste sedinte se
desfasurau atunci, cu toate aprobarile de rigoare, în sediul Institutului de
Arhitectura.
Am primit, precum au primit si altii, o
invitatie de a participa la Cursurile de initiere, si am fost multumit sa am
prilejul de a cunoaste o metoda de relaxare spirituala, asa cum este ea
practicata de milenii în India, si în unele tari din Extremul Orient, si ale
carui efecte benifice erau recunoscute de multe societati medicale din întreaga
lume.
Dupa ce au avut loc cîteva sedinte,
activitatea s-a întrerupt brusc, iar organizatorii veniti din Elvetia au
parasit repede tara.
Intr-una din zilele urmatoare am fost
anchetat de un ofiter de securitate care cauta sa ma convinga ca am intrat
într-o secta malefica, care este foarte periculoasa pentru regimul social
si politic care este instituit în tara
noastra R.S.R.
Ne fiind membru de partid, urma sa fiu
sanctionat prin destituirea din serviciu. Directorul Institutului din acea
vreme, Prof. Dr. Moise Terbancea m-a convocat în biroul sau si m-a înstiintat
ca a primit dispozitia sa mi se desfaca contractul de munca, adica sa fiu dat
afara din serviciul de medic legist. Am fost scos din activitatea de
participare la unele comisii medico-legale si înlocuit cu alti colegi. Dupa
cîteva zile Directorul Institutului,
mi-a marturisit ca îsi ia raspunderea sa tergiverseze aplicarea ordinului
primit, pentru desfacerea contractului meu de munca, dar numai cu conditia sa
parasesc pentru mai mult timp Bucuestiul. In urma cestei decizii am plecat în
Municipiul Calarasi, unde timp de 6 luni am ocupat un post ( ce era vacant ) de medic legist la Laboratorul
Judetean de Medicina Legala. ( probabil ca activitatea – desi tot medico
–legala – , pe care o desfasuram în aceasta perioada în acel oras de provincie,
putea eventual fi etichetata si ca un fel de sanctiune ). In toata aceasta
perioada eram tratat, în Municipiul Calarasi de catre autoritatile locale, cu
multa precautie, fiind considerat « un element dusmanos si periculos »
fata de regimul comunist. Chiar si dupa trecerea acestei perioade, dupa ce
mi-am reluat mai apoi activitatea, revenind la Institutul din Bucuresti, am
ramas înca mult timp sub un control special al securitatii.
Au mai trecut 12 ani, pâna în ziua
când, revenind din concediu, am aflat ca între timp am fost pensionat. Astfel
cu un scurt « adio » ( ce mi-a lasat o impresie de parca as fi fost
gonit ! ) s-a încheiat dupa 38 de ani activitatea , în lunga si încercata
mea cariera medico – legala.
Este interesant ca, privite în ordinea
lor cronologica, destinul meu a facut ca evenimentele întunecate din
activitatea mea medico-legala, si char din viata mea, sa se succeada din 12 în
12 ani.
La încheierea acestui ultim ciclu, ce a
început odata cu pensionarea mea, voi vedea, sau vor vedea altii ceia ce va
urma sa se întâmple.
In actul al III – lea din spectacolul vietii, am crezut ca am scapat de
aspectele întunecate legate de lunga mea activitate.
Iata însa ca dupa multi ani a fost reluata cercetarea privind decesul,
survenit în urma torturilor la care a fost supus, nefericitul martir, inginerul
ION URSU, produs în anul 1985 în
Spitalul Penitencar Jilava. Intr’una din zilele urmatoare decesului, am primit
dispozitia de la Directorul Institutului de atunci, Profesor Dr. Moise
Terbancea, sa efectuez necropsia, în afara orelor de serviciu, în absenta
oricarui alt medic, cu exceptia medicului secundar Dr. Miron Alexandru, care ma
însotea. Practic nu am avut nici un element de convingere
directa, cu privire la felul si la înprejurarile în care a survenit decesul.
Decedatul fusese internat în Spitalul
penitenciar, supus unei interventiii chirurgicale, în timpul careia s’a
efectuat excizia unei parti din intestin si un lavaj peritoneal.
Am folosit date medicale care erau
comunicate de Spitalul Penitenciar, între care erau mentionate si câteva
echimoze pe abdomen, si mentiunea ca la interventia chirurgicala s’au
descoperit doua perforatii intestinale, ce au generat o peritonita secundara. Acestea
au fost singurele date medicale pe care le-am putut insera în concluziile
raportului medico – legal trimis la procuratura.
Necomunicarea deliberata a unor date
detaliate de ancheta, privind anamneza si etiologia peritonitei, m-a lipsit de
certitudinea stabilirii felului si a cauzei initiale ce a dus la deces. Conform
procedurilor si uzantelor din acea vreme, concluzia incomplecta a raportului
urma sa fie întregita de catre comisia de expertiza, forul medico-legal
superior, si care, dupa o perioada mai lunga de timp, a stabilit ca moartea a
fost violenta, verdict pe care mi l-am însusit. Violenta care în raportul meu
initial era o prezumtie a devenit o certitudine.
La una din sedintele de judecata
privind pe autorul omorului, am fost chemat în calitate de martor si interogat
( fara a studia dosarul ) în legatura cu cele ce îmi aminteam, privind decesul
lui Ion Ursu, petrecut cu 12 ani în urma.
Pe internet, sub titlul ,, Procesul Gh. Ursu”,
se face un rezumat al declaratiilor depuse de martori, citînd din marturia mea,
ca leziunile mentionate în documentele de la Spitalul penitenciar sunt de
natura traumatica iar moartea este patologica. Este un non sens trecut
neobservat datorita unei greseli de redactare sau unui control superficial din
vina mea.
La aceisi sedinta a Tribunalului, o
avocata mai vârstnica, m–a acuzat, printr’o lovitura de teatru « ex
abrupto », de marturie mincinoasa. Dupa cîteva saptamâni am fost chemat la
Procuratura Sectorului IV din Bucuresti, fiind acuzat de marturie
mincinoasa. Nu m’a impresionat continutul acuzatiei, cît forma agramata în care
era redactata. Cu aceasta ocazie mi s-au prezentat actele din dosar. Am descoperit doar o adresa trimisa de mine
Spitalului penitenciar Jilava în care comunicam medicilor ca interventia
chirurgicala a fost corecta, deci nu poate fi vorba de o moarte violenta ca urmare a unei culpe medicale ( accentul era pus în acele momente pe
aspectul raspunderii medicale fata de interventia chirurgicala practicata în
spital cu putin timp înainte de deces ). Fata de acest aspect ( al
raspunderii medicale ) investigatia medico – legala considera în acel moment moartea ca neviolenta, fata de
interventia chirurgicala.
Aceasta adresa era un simplu act de
corespondenta medicala, fara vreo implicatie judiciara, document trimis conform
unei vechi întelegeri, unui for medical ce nu avea competenta în activitatea
juridica . ( Dupa procedurile
birocratice ! – din acele vremuri –
mentinute o buna perioada de timp si dupa 1989, desi autopsia medico –
legala era obligatorie în cazul persoanelor decedate în timpul detentiei,
practic, în momentul în care cadavrul unui detinut era adus al Institutul
Medico – Legal pentru efectuarea autopsiei, moartea persoanei decedate în detentie,
era deja înregistrata la Consiliul Popular al Comunei Jilava, în baza unui
certificat medical constatator de deces emis de Spitalul Penitenciar cu
diagnosticul stabilit de acest Spital, înaintea efectarii autopsiei
medico-legale. Cazurile de neconcordanta în care legistii nu ajungeau
dupa autopsie la acelas diagnostic cu spitalul, uneori dadeau nastere, la
multiple discutii ). Daca ancheta judiciara a folosit în 1985, aceasta adresa
în elaborarea concluziilor sale, s-a comis o profunda eroare, întrucât a fost
luat în consideratie un act, practic cu caracter particular, fara forta
probanta în justitie.
In principiu, activitatea medico – legala se desfasoara între cei doi poli : cel al medicinei si cel al
justitiei. « Medicina dux et auxilium justitiae » este
definitia medicinei legale.
Actul adresat spitalului era lipsit de polul justitiei, deci nu era un act
medico – legal autentic care sa poata sustine un adevar în ancheta.
Urmând o cale eronata, ancheta afirma
ca în concluziile medico – legala se specifica o moarte neviolenta ( ceia ce
este inexact ). Un asemenea act medico – legal, cu folosirea termenilor de
« moarte neviolenta » adresat unui organ de ancheta nu exista. Au
aparut însa unele personalitati care în activitatea lor de informare publica
arunca noroiul minciunii peste numele meu. Intr’un articol aparut în revista
« 22 » ( 1999 )se afirma ca am efectuat în 1985 autopsia lui Ursu si
ca am concluzionat ca moartea lui a fost patologica. Afirmatie ce este inexacta
( lowyar lyar ! ), ne existând nicaeri o asemenea exprimare în
concluziile raportului de autopsie Aceleasi afirmatii fac si unii reporteri de
la televiziune si de la radio, precum si ziaristul Bacanu de la « România
Libera ».
Scriitoarea Doina Jelea ma încadreaza
printre tortionari vechiului regim comunist în cartea « Lexiconul
Negru » ( Editura Humanitas – Bucuresti, 2001 ) la pagina 65 –
66 : « Cavaliotti
Anastase – fost medic primar
legist la Institutul de medicina Legala. A stabilit « diagnosticul
si concluziile cu privire la decesul lui Gheorghe Ursu. In
certificat se ascunde « faptul ca moartea acestuia a fost
violenta, datorîndu – se « starii toxico septice consecutive
« unei peritonite purulente prin perforatie ileala ». De
asemenea, el atesta ca « interventia « chirurgicala efectuata în
spital a fost corect indicata si bine efectuata, însa fata de alterarea
« grava a starii generale nu a mai putut avea rezultatul
scontat ». Daca ar fi studiat în amanuntime dosarul, ar fi înteles ca nu
am ascuns felul violent al mortii inginerului Ursu, ci l-am lasat ca o
prezumtie pâna la complectarea cu date de ancheta prin care sa fie cu
certitudine confirmata.
Raportul l–am întocmit pe baza datelor furnizate de Spitalul Peniteciar
Jilava. Aceste date ca si cele furnizate de cele din
ordonanta de efectuare a necropsiei, au ascuns cu adevarat faptele petrecute în timpul
detentiei, si care au dus, cum este firesc, la dosrul de cercetare a decesului lui Ursu. Fara existenta unor
date informative, nu am putut scrie decât un raport cu concluzii incomplecte,
lasând în suspensie orice afirmatie susceptibila de contradictii. Afirmatia de perforatie
ileala, nu era dovedita decât de nota din succinta documentatie medicala
existenta în momentul efectuarii necropsiei
( ce nu putea fi confirmata obiectiv întrucit, cum este si normal,
fragmentul de intestin cu leziunile de perforare a fost extirpat cu ocazia
interventiei chirurgicale ). Intrucît în practica medicala pot exista
multiple cauze traumatice sau patologice ce pot duce la o perforatie
intestinala.
Datoria mea în momentul
efectuarii autopsiei era, în primul rînd de a constata eficienta si
corectitudinea manopereilor chirurgicale. Singurul element medical cert,
constatat obiectiv, în momentul efectuarii necorpsiei era existenta peritonitei. In al doilea rând
se impunea consemnarea ca aceasta stare patologica nu se datora sau nu era o
urmare a interventiei chirurgicale .
Din cele expuse rezulta ca datele pe
care le –am furnizat privind decesul lui Ursu Gheorghe, nu au fost bazate pe o
rea credinta sau cu vreo intentie de mistificare a adevarului, dupa cum aceste
constatari au fost prezentate si interpretate de unii publicisti.
Este nedemn si condamnabil si faptul ca
numele CAVALIOTTI, purtat de întemeietorul familiei, un carturar aromân din
sceolul XVIII, nume onorat si respectat în Istoria Literaturii Române,
apare defaimat în întunecatul
« Opus igni » al lui Doina
Jalea, scriitoare fata de care din principiu, am toata consideratia..
Este destul de trist si dece nu, chiar
antidemocratic, aspectul ce rezulta din lipsa de control a unor comentatori ce
–si pot permite sa calomnieze sau sa denigreze un om înainte de ascultarea si a
opiniei celui pe care îl considera vinovat de anumite fapte.
Daca în alte tari o asemenea comportare
este obligatorie, ea ar trebui sa existe si fara vreo legiferare, în limitele
pricipiilor unei etici elementare si a unui bun simt al justitiei ce ar trebui
sa fie construit în constiinta fiecarui cetatean, educat în spiritul promovarii
si respectului adevarului si dreptatii.
Dr. A. Cavaliotti