E-Antropolog

Maghiarii din Bucureşti

18 aprilie 2011 Adrian Majuru Minoritati

Din lipsa unei preocupări concentrate pe această temă, se cunosc azi prea puţine date despre comunităţi de origine central-europeană (germani şi maghiari) în Muntenia medievală. Prima capitală, Câmpulungul, a avut o populaţie şi o structură juridică de sorginte central-europeană, şi judeţul Saacului (Secuieni) avea în evul mediu o însemnată populaţie de origine secuiască. Se poate presupune venirea, în condiţii “oficiale”, în epocile de colaborare politică maghiaro-muntenească, a unor funcţionari, militari, negustori, meseriaşi sau constructori.

În perioada Principatului Transilvaniei se înmulţesc călătorii ardeleni, care, în drum spre Poartă se opresc la Bucureşti. S-a păstrat raportul asupra bătăliei de la Călugăreni, scris de Pellédi Péter, curtean al domnitorului transilvan Sigismund Báthory, considerat “primul reportaj maghiar despre Bucureşti”[1]. Se cunosc relatările unor călători maghiari din secolele XVII, XVIII şi începutul secolului XIX. Medicul Molnár Ádám petrece 20 de ani la Bucureşti, înainte de a deceda la Braşov în 1780[2].prima listă de nume româneşti de plante, publicată la Pojon (Bratislava) în 1783 a fost întocmită cu ajutorul lui[3]. În 1834 contele István Széchenyi, marele reformator, iniţiator al modernizării Europei de Sud-Est, petrece cinci zile ca oaspete al hospodarului Ghica.

Dar toţi aceştia nu-i pomenesc pe eventualii maghiari bucureşteni. De ce? Din două motive posibile: aceştia erau pe treptele inferioare ale societăţii locale (meseriaşi, slugi, zidari, salahori, vizitii), şi apoi Pojon (Bratislava)după o generaţie s-au topit în populaţia locală.

Între noiembrie 1831 şi iulie 1833 tânărul şi talentatul pictor ardelean Barabás Miklós locuieşte şi lucrează la Bucureşti, executând portrete pentru ofiţerii ruşi şi pentru elita boierească a capitalei[4]. El e poate primul, care – în memoriile sale – menţionează cu simpatie pe slugile şi slujnicele venite din Secuime la Bucureşti, apreciate de boieri pentru onestitatea şi sârguinţa lor[5].

După revoluţia din 1848 mulţi fugari s-au stabilit la Bucureşti şi în celelalte oraşe din cele couă principate, imediat după ce şi-au părăsit ţara, sau după sejururi mai lungi (eventual studii) la Constantinopol ori în Occident. Ei au sosit deja într-o comunitate etnică organizată. Petrecându-şi tot restul vieţii aici, sau oricum mai multe decenii, memoriile lor constituie surse de primă importanţă pentru cunoaşterea epocii de modernizare a societăţii româneşti, dar şi a istoriei comunităţii maghiare din Bucureşti (şi din celelalte zone ale României vechi). În această perioadă comunitatea maghiară are deja o „clasă mijlocie”, o „burghezie”, şi fenomenele culturale şi sociale din sânul comunităţii oglindesc deja această treaptă.

Nou veniţii, mulţi având o cultură solidă, au cercetat istoria comunităţii maghiare, cunoscută mai mult la nivelul tradiţiei. Bătrânii ştiau, că prima urmă sigură coboară în timp până la 1690[6]. Atunci au sosit doi hotnogi (locotenenţi) din oastea prinţului fugar Thököly Imre, anume Makray şi Decsey (probabil de confesiune evanghalică), care s-au stabilit aici, şi au cumpărat, în apropiere de Podul Mogoşoaiei, terenul numit „Fântâna boului”, pentru ridicarea unei biserici. Comunitatea luterană renăscută după un veac avea printre credicioşi, în afara saşilor şi maghiarilor ardeleni, şi prusaci, slujind în curtea domnului şi în administraţie, germani baltici sosiţi din Imperiul Rus, iar la începutul secolului XVIII soldaţii suedezi refugiaţi după bătălia ruso-suedeză de la Poltava, care au găsit refugiu în Muntenia pentru mai mulţi ani. Din cauza prezenţei suedeze, de la mijlocul secolului XVIII până la începutul secolului următor comunitatea este subordonată arhiepiscopiei luterane din Uppsala. Documentele provenind din această epocă, bogate în informaţii, nu au fost încă cercetate şi fructificate suficient.

Numeroşi protestanţi maghiari au sosit la Bucureşti şi cu valul de fugari „kuruţi”, după eşecul răscoalei antihabsburgice conduse de Francisc Rakoczi al II-lea (1704-1711). Armata „kuruţilor” a fost dizolvată în 1718[7].

Pe terenul de la „Fântâna boului” a fost construită noua biserică evanghelică (luterană), între 1751 (anul emiterii, de către Grigore Ghica, a aprobării) şi 1778. La construcţie au contribuit, cu bani şi cu intervenţii pe lângă domnitori, ambasadorii din Constantinopol ai Danemarcei, Suediei şi Prusiei[8]. Biserica a fost folosită de ambele comunităţi (luterană şi reformată), dar după 1815 se ascut conflictele dintre luterani şi reformaţi. În 1818 comunitatea reformată maghiară s-a separat. Ea număra atunci în jur de 800 de suflete.

Tânărul şi agilul preot, Sükei Imre, originar din Săuca (Szőkefalva, comitatul Târnave), şcolit la Cluj, cumpără, cu ajutorul enoriaşilor (printre care medici, ingineri, farmacişti), dar şi cu bani colectaţi în Transilvania, Ungaria, Germania, Franţa, Anglia, şi la Constantinopol[9], tot în mahalaua „Fântâna boului”, „la întâlnirea străzilor Lutherană şi Ştirbey vodă, un teren, ce aparţinuse prinţului Iordache Filipescu”[10], şi ridică, între 1819-1826, o biserică nouă, de lemn, cu turn, cu mobilierul necesar[11], precum şi şcoala reformată. Domnitorii Alexandru Şuţu şi Grigore Ghica sprijină construirea şi activitatea bisericii. Cel dintâi afirma: „Reformaţii să-şi construiască fără teamă biserică, nu vor fi împiedicaţi, deoarece în ţara mea este toleranţă”[12].

Strada ce cobora din Podul Mogoşoaiei spre Fântâna Boului, se numea în secolul XVIII „Strada Fântânii”, iar după ridicarea bisericii şi şcolii reformate, în secolul XIX s-a numit „Str. Calvină”, apoi, până azi, Str. Ştirbei Vodă[13].

Mai multe decenii biserica era numită de bucureşteni „biserica nemţească” – ceea ce oglindea şi faptul, că localnicii considerau „neamţ” pe orice meseriaş, indiferent de limba sau originea sa.

Părintele Sükei moare la Bucureşti, în 1849, la vârsta de 56 de ani.

În urma revoluţiei din 1848-49 cea mai mare parte a credincioşilor evanghelici de limbă maghiară părăsesc parohia evanghelică (de limba germană, subordonată superintendenţei săseşti din Transilvania, cu sediul la Biertan), şi trec în sânul parohiei reformate, unde se va ţine evidenţă separată pentru ei, şi vor avea învăţător propriu. Vor constitui până la sfârşitul secolului aproximativ o treime din totalul comunităţii[14].

După decesul lui Sükei, în condiţiile sosirii unui val de refugiaţi în urma eşecului revoluţiei din 1848-49, pe amvonul micii biserici se perindă mai mulţi preoţi. Péterffi Albert, fost profesor al Colegiului din Aiud, după o slujire de nici un an moare. Îl urmează, timp de trei ani, Dimény József. El obţine de la conducerea oraşului cimitirul de la Giuleşti, de 14 iugăre.

În aceşti ani maghiarii din Bucureşti – şi liderii lor – sunt strict supravegheaţi de consulul şi poliţia secretă austriacă. Dimény este citat în faţa Procuraturii militare din Sibiu, este condamnat, închis în cetatea de la Alba Iulia, de unde nu se mai întoarce.

Personalitatea cea mai importantă din istoria maghiarilor bucureşteni este preotul reformat Koós Ferenc. Trimis de episcopia transilvană, soseşte la Bucureşti în primăvara anului 1855. Fiu de iobag din Reghin, studiază la prestigiosul Colegiu Reformat din Târgu Mureş, şi participă, elev fiind, cu arma în mână, la luptele revoluţiei din 1848-49. Deşi nu a stat la Bucureşti decât 15 ani, a fost cel mai important organizator şi fondator de insituţii. A trebuit să părăsească Bucureştiul în 1869.

Koós înfiinţează în primul an al prezenţei sale “Asociaţia de cântare” (Dalegylet). În 1856 pune bazele unei “Asociaţii de creiţar”, un fond în care fiecare credincios depunea săptămânal un ban, cu scopul de a construi, din banii astfel adunaţi, o nouă şcoală, biserică, casă parohială şi casă pentru învăţător. La dorinţa enoriaşilor a fost schimbată ordinea, în 1863 se demolează vechea biserică, şi în 1866 se aşează steaua aurită pe vârful turnului bisericii noi. La aşezarea pietrii de temelie au participat doamna Elena, ambasadori, consuli, înalte feţe bisericeşti, reprezentând comunităţile confesionale din Bucureşti, generali, prinţi, prinţese. Tot prin străduinţele sale se ridică, în locul clădirii umile de lemn, o clădire de piatră pentru şcoală.

O altă parte a maghiarilor aparţinea confesiunii romano-catolice. Istoria catolicismului din Ţara Românească nu se poate lega de o singură etnie, în evul mediu parohia a cuprins şi bulgari, germani, italieni sau negustori dalmaţieni (raguzani). „Bărăţia”, vechea mănăstire franciscană a „baraţilor[15] bulgari”, înfiinţată în secolul al XVII-lea, a fost reconstruită în secolul XIX de către catolicii secui, veniţi din scaunele Ciuc, Odorhei, Caşin şi Treiscaune[16] La sfârşitul secolului XIX numărul catolicilor maghiari se aprecia la 20-25.000 de suflete.

Prin anii 1850 apare “Asociaţia de Lectură a Meseriaşilor” (Iparos Olvasó Egylet).

În 1857 ia fiinţă cea mai importantă instituţie obştească a maghiarilor din Bucureşti din secolul XIX. “În august 1857 m-a vizitat rotarul Nagy István, romano-catolic, înflăcărat patriot, care locuia pe-atunci în cartierul Gorgan, şi avea casă proprie. Nu-l cunoscusem până atunci, dar dânsul mă ştia: mi-a spus, că a fost de mai multe ori în biserica noastră, şi ascultase predicile mele. (…) Mi-a relatat, că tocmai se întoarce din Constantinopol, unde a constatat cu bucurie, că emigranţii şi maghiarii ce locuiesc acolo au înfiinţat o Casină. El a venit la mine să discutăm, oare nu s-ar putea înfiinţa, în mod similar, şi la Bucureşti, o Casină maghiară. A adus cu el şi statutele casinelor maghiară şi germană din Constantinopol. Să mă gândesc, spuse, la asta, căci ar fi foarte mare nevoie aici de o Casină, unde s-ar putea reuni, indiferent de confesiune, comunitatea maghiară din Bucureşti. M-a asigurat, că vom găsi mulţi membri, eu nu trebuie să fac altceva, decât să iau în mână problema”[17]. Cei doi au înfiinţat astfel “asociaţia de lectură Hunnia”, care, între 1857-1869 nu are sediu propriu, îşi desfăşoară activitatea în casa lui Karácsony Mihály. Tot aici se organizează “şcoala de duminică a ucenicilor”. Abia după 1869, când Nagy István donează asociaţiei casa sa cu etaj de lângă Cişmigiu, “Hunnia” îşi poate realiza menirea de cadru al iniţiativelor culturale şi civice[18]. În urma multiplelor “transformări”, “reorganizări”, interziceri şi reaprobări ulterioare şi azi tot aici, pe strada Zalomit, funcţionează centrul cultural al maghiarilor din Bucureşti[19].

Asociaţia are şi o bibliotecă, cu 600-700 cititori permanenţi. În 1887 “clădirea are la etaj o sală mare, propice şi spectacolelor de teatru, lecturilor şi balurilor, precum şi biblioteca. La parter se află sala de lectură şi de jocuri, şi teatrul de vară din curte[20]”.

Asociaţia „Hunnia” a iniţiat şi turneul bucureştean al teatrului maghiar din Cluj, ce a repurtat un mare succes, cu „opera naţională” Hunyadi László al compozitorului Erkel Ferenc. Nicolae Filimon aprecia pozitiv opera maghiară, dându-l pe Erkel drept exemplu pentru compozitorii români.

Documentele vremii păstrează numele şi locul de baştină a celor mai proeminenţi membri ai comunităţii maghiare. Cei mai mulţi sunt din Ardeal, alţii din comitate chiar mai îndepărtate ale Ungariei, dar nu puţini sunt născuţi la Bucureşti.

Sub patronajul Hunniei a apărut prima gazetă maghiară din Bucureşti, săptămânalul Bukuresti Magyar Közlöny (Curierul Maghiar din Bucureşti). Redactorii săi au fost Váradi Ádám şi Oroszhegyi Józsa. Au apărut, între 16 iulie-22 decembrie, total 27 de numere. „Deoarece gazeta aborda şi abuzurile de aici, ziarele româneşti o numeau şarpele unguresc. Deoarece pentru apariţia în 1861 s-au cerut 187 galbeni (5000 de piaştri) drept cauţiune, gazeta şi-a încetat apariţia”[21].

În 1903 apare noua gazetă săptămânală, întitulată „Bukaresti Magyar Újság” (Gazeta Maghiară din Bucureşti) din iniţiativa parohului romano-catolic al „Bărăţiei”, Bálint János.

În această perioadă ia naştere Cercul Meseriaşilor Reformaţi din Bucureşti (Bukaresti Református Iparos Kör), Asociaţia de Înmormântări (Temetkezési Egylet, în 1864, avându-l preşedinte pe dr. Fialla Lajos, medicul şef al Bucureştilor, mâna dreaptă a lui Carol Davila pe frontul balcanic în 1877), Cercul Maghiar de Cor şi Teatru de Amatori (1887, condus de arhitectul Hraby Rezső), Asociaţia Constructorilor Maghiari de Care din Bucureşti (iunie 1891, Bukaresti Magyar Kocsigyártók Egyesűlete), Asociaţia Maghiară de Întrajutorare, Înmormântări şi Cultură (1897, Magyar Betegsegélyező, Temetkezési és Közművelődési Egylet), Asociaţia Femeilor Protestante Maghiare (1900, Magyar Protestáns Nőegylet)[22]. În cadrul parohiei „Bărăţia” funcţiona „Asociaţia Maria” a femeilor catolice maghiare din Bucureşti, transformată în 1914 în „Uniunea Populară Catolică Maghiară” din Bucureşti[23].

Spre sfârşitul secolului XIX ia avânt învăţământul, şcoala reformată are 2-3 învăţători. În 1898 şcoala de patru clase are 150 de elevi.

La începutul secolului (în 1901) se construieşte o „capelă”, biserică de dimensiuni reduse, în cimitirul de la Giuleşti.

O parte considerabilă a maghiarilor aparţinea confesiunii romano-catolice. Istoria catolicismului din Ţara Românească coboară în timp în epoca „Episcopiei Cumane”, întemeiată cu un veac înainte de începuturile statului „ungrovlah”.Această istorie nu se poate lega de o singură etnie, în evul mediu parohia a cuprins maghiari, bulgari, germani, italieni, negustori dalmaţieni (raguzani). Călugării dominicani sunt prezenţi aici din 1228, iar franciscanii din 1278. Se menţionează în jurul anului 1321 existenţa unei biserici romano-catolice de lemn „între râurile Dâmboviţa şi Bucureştioara”. Luptele cu otomanii, dar mai ales Reforma au dus la desfiinţarea parohiilor catolice de la sud de Carpaţi. Abia după contrareformă se reînfiinţează trei parohii catolice, la Târgovişte, Câmpulung şi Bucureşti. În 1629 domnitorul Alexandru Iliaş convine cu călugărul P. Pietro Paolo Bruni pivind sosirea la Bucureşti a unui grup de călugări franciscani minoriţi din Constantinopol, ei cumpără terenul „Bărăţiei”, şi ridică biserica şi claustrul. Clădirile suferă un incendiu în 1659, şi sunt complet distruse în 1670. Cu ajutorul financiar al domnitorului şi al mai multor boieri se construieşte din nou o mică biserică de lemn, dar prin dezvoltarea Bucureştiului şi creşterea numărului catolicilor se impune construirea unor edificii mai mari şi de calitate superioară. În urma unor colecte în mai multe ţări europene se va ridica un ansamblu în anii 1720-1740, care însă va arde în 1804. „Bărăţia”, refăcută în 1812, va arde din nou în 1847. Ea va fi reconstruită de către catolicii secui, veniţi din scaunele Ciuc, Odorhei, Caşin şi Treiscaune[24] La sfârşitul secolului XIX numărul catolicilor maghiari se aprecia la 20-25.000 de suflete, şi ei constituiau majoritatea comunităţii catolice.

Prima şcoală romano-catolică din Bucureşti s-a deschis în 1816, dar abia din 1824 s-au creat condiţiile unei educaţii de calitate. Învăţătorul, călugărul franciscan Bodor Lajos, originar din Sibiu, bun cunoscător al limbilor maghiară, germană şi română, reuşea să predea toate cele trei limbi[25].

Părintele Balint, parohul „Bărăţiei” între 1898-1903, a început o campanie consecventă pentru întemeierea unui sistem şcolar pentru catolicii maghiari, care practic nu aveau posibilitatea învăţării limbii materne. În primul număr al gazetei Bukaresti Magyar Ujság afirma: „Dacă ne gândim la şcolile noatre, trebuie să ne cutremurăm, văzând, că micile colonii au şcoli înfloritoare, cum sunt itelienii, cehii, bulgarii, fără să pomenim de cea franceză şi germană, deoarece şcolile acestora se află înaintea tuturora. Iar colonia maghiară, cu aproximativ 40.000 de suflete, nu are nimic în afara singurei şcoli întreţinute cu mare efort şi abnegaţie de către biserica protestantă, iar ea nu poate primi mai mulţi elevi decât cei 160 permişi de lege[26]. Pe când noi, maghiarii, avem nevoie de atâtea şcoli, cîte sectoare are Bucureştiul”[27]. În urma tratativelor dintre guvernul român şi Asociaţia Sf. Ladislau, ce vizau înfiinţarea unor şcoli catolice de limbă maghiară la Bucureşti şi în câteva oraşe din Regatul Vechi, cu populaţie maghiară semnificativă, în 1903 se deschide la Bucureşti, pe str. Cantacuzino nr. 25 o şcoală de băieţi de clasele I-IV, iar anul următor, la str. Scaunei nr. 10 cea de fete. Numărul elevilor înscrişi creştea de la an la an, şi s-a impus extinderea şcolilor.

Ambele confesiuni înfiinţează cîte o grădiniţă.

În anul şcolar 1906-1907 şcolile catolice maghiare au fost frecventate de 745 elevi, din care 695 maghiari, 37 români, 11 germani şi 2 de altă naţionalitate. După profesiunea părinţilor: 449 meseriaşi, 26 comercianţi, 8 funcţionari, 169 zilieri, 72 slugi, alte profesiuni 21. Dacă în 1906 şcolile lucrau cu 8 cadre didactice, în anul şcolar 1909-10 numărul lor a crescut la 25. Din 1907 şcoala catolică de fete se completează cu gimnaziu, cursuri de croitorie, curs de seară pentru adulţi, iar şcoala de băieţi cu şcoală pentru ucenici, absolvită în 1910 de 40 de băieţi.

Anul şcolar 1910-11 este anul de vârf pentru învăţământul de limba maghiară din Bucureşti: în şcolile catolice învaţă 1141, iar în cele reformate 468 de elevi[28].

Învăţământul în limba maghiară în cadrul bisericii catolice încetează în Vechiul regat în 1916, în momentul intrării României în război. Şcolile, realizate cu ajutorul statului austro-ungar au fost închise şi sechestrate. Până în 1948, naţionalizarea învăţământului, educaţia în şcolile catolice din Bucureşti se efectua numai în limbile română şi germană[29].

Aceste decenii coincid cu elanul de modernizare a societăţii româneşti. Este vorba de unirea din 1859, reformele lui Cuza, venirea la tron a lui Carol, independenţa. La această efervescenţă creatoare participă, împreună cu mulţi alţi emigranţi şi imigraţi, inginerul Veress Sándor (fost soldat în armata revoluţionară), fratele său, agronomul Veress Ferenc, medicii Fialla Lajos şi Oroszhegyi (Szabó) Józsa. Memoriile, articolele publicate în gazeta maghiară din Bucureşti şi în presa din Ungaria, sau lucrările lor cu caracter monografic ar putea constitui surse de informaţie de primă importanţă pentru cercetătorii perioadei de întemeiere şi modernizare a societăţii româneşti. Din păcate istoricii români nu cunosc şi nu utilizează cea mai mare parte a acestei mărturii[30].

Naşterea României Mari a declanşat un adevărat exod către Bucureşti, din toate provinciile istorice. Astfel creşte şi numărul maghiarilor, care se îndreaptă spre capitala în rapidă, continuă expansiune, cu speranţa condiţiilor mai bune de muncă şi de viaţă.

Oraşul este împărţit în cercuri parohiale, unde în timpul zilei câţiva învăţători se ocupă de copii, seara ţin ore de catehism, iar duminică au loc slujbe bisericeşti. Episcopia (cu sediul la Cluj) nu mai are resurse pentru plata salariilor celor 15-20 de învăţători, parohia îi plăteşte din banii obţinuţi prin închirierea unor clădiri[31].

Prima dată se organizează cercul parohial din răsăritul oraşului. Pe terenul cumpărat în strada Vatra Luminoasă se construieşte o casă de rugăciune, cu şcoală şi locuinţă parohială. Preotul de aici a fost Dr. Horváth László. A urmat transformarea cercului parohial de pe Şoseaua Viilor într-un ansamblu biserică-şcoală-parohie. În 1959, după demolarea bisericii de pe Ştirbey Vodă, aici va funcţiona singura biserică reformată din Bucureşti.

Ar fi urmat organizarea cercului parohial din Bucureştii Noi, însă izbucnirea războiului, repatrierea unui număr mare de maghiari bucureşteni, bombardamentele şi desfăşurările ulterioare au blocat realizarea acestei intenţii.

Biserica reformată creează un cămin de fete, şi organizează Asociaţia Şcolilor de Duminică, ce-şi desfăşura activitatea în bisericile şi cercurile parohiale din centru şi din cartiere, împreună cu Uniunea Femeilor şi cu Asociaţia Creştină a Tineretului.

În 1935 se efectuează lucrări de consolidare la biserică, planşeele galeriilor au fost întărite cu beton armat[32].

În 1933 comunitate evanghelică (luterană) maghiară (în cea mai mare parte descendenţi ai unor săteni veniţi în ultimele două secole din Săcele şi din celelalte sate maghiare luterane din Ţara Bârsei) se separă din cadrul bisericii reformate, şi îşi crează propria parohie, ridicându-se o construcţie ce cuprinde biserica, locuinţa pastorului şi oficiul parohial. Demersurile urmărind separarea au început prin 1912, însă procesul înainta foarte lent. În 1922 s-au adaptat anumite măsuri organizatorii interioare, dar concomitent cu creşterea rapidă a numărului reformaţilor sosiţi la Bucureşti credincioşii evanghelici se simţeau din ce în ce mai frustraţi. Nou înfiinţata comunitate, cu cei 4000 de credincioşi, e cea mai mare dintre toate comunităţile episcopiei evanghelice maghiare din România. După ce mai mulţi ani evanghelicii folosesc clădirea reformaţilor din str. Sfinţii Voievozi nr. 50, se impune întemeierea unui lăcaş propriu. Astfel cu banii adunaţi de la membrii comunităţii se cumpără, în 1936 terenul de la str. Badea Cârţan nr. 10, unde se realizează, prin adaptarea clădirii existente, Căminul Evanghelic, cadrul activităţii Asociaţiei de Femei şi a Asociaţiei de Tineret. Comunitatea a moştenit câteva imobile preţioase, care au permis rezolvarea unor dificultăţi financiare, precum şi o planificare a dezvoltării viitoare – planuri, care însă nu au putut fi realizate din cauza evoluţiei ulterioare. Pentru slujbe se foloseşte în continuare clădirea din str. Sfinţii Voievozi, până când aceasta estre distrusă în urma bombardamentului din 15 aprilie 1944[33].

Tot în perioada interbelică se consumă încercarea, eşuată până la urmă, a înfiinţării uniei parohii unitariene[34].

Comunităţile confesionale maghiare din Bucureşti se implică şi în ajutorarea tinerilor veniţi la Bucureşti pentru studii. Astfel funcţionează în cadrul parohiilor, mai mulţi ani, cămine pentru studenţi şi studente.

Ca urmare a Dictatului de la Viena aproximativ două treimi din totalul maghiarilor bucureşteni se repatriază, instaurându-se o criză gravă în viaţa celor rămaşi. Dar problemele au început deja în 1936, când a fost expropriat terenul bisericii de pe Ştirbey vodă, la cererea Casei Regale, cu scopul extinderii palatului. S-a pierdut şi şcoala confesională din str. Calvin, construită în 1889. Casa Regală plăteşte cei 14.942.035 lei hotărâţi de Tribunal, în urma unui proces ce a durat 4 ani. Comunitatea cumpără terenul aflat pe str. Luterană, pe nr. 11 de azi (pe atunci nr. 27-29), şi se ridică, aproape până la terminare, un bloc cu 6 niveluri, cu gândul ca sala de gimnastică din fundul curţii să fie transformată în biserică. La sfârşitul războiului oficiul parohial, locuinţa preotului şi cea a clopotarului funcţionează în clădire.

În toamna anului 1944 comunitatea maghiară din Bucureşti are aspectul unei turme rătăcite. Preotul reformat Hamar Béla a fost internat în lagărul de la Târgu-Jiu, singurul conducător moral e tânărul învăţător Takács Pál, comunitatea îl instalează în clădirea şcolii reformate de pe str. Sfinţii Voievozi. Totuşi, credincioşii îndepărtează lacătul de pe uşa bisericii rechiziţionate, şi după proclamarea republicii si instalează şi gazele în clădire. Comunitatea speră, că nu se va mai demola biserica, şi nu se va tulbura somnul defuncţilor, înmormântat în micul ţintirim din jurul ei.

Pe neaşteptate Ministerul de Interne ocupă, în 1950 noua clădire de pe str. Luterană, evacuează personalul bisericesc, şi finalizează lucrările de construcţii, pentru scopurile proprii.

Din 1951 parohia are din nou pastor, în persoana tânărului Székely Károly. El va trebui să asiste la exproprierea bisericii şi şcolii din Vatra Luminoasă şi la demolarea bisericii în 1959. Deoarece construirea Sălii palatului a impus demolarea a două biserici ortodoxe şi a bisericii reformate. Comunitatea se „refugiază” pe Şoseaua Viilor, unde se finalizează construcţia cercului parohial din perioada interbelică: biserica primeşte o „apsidă”, unde se mută orga vechii biserici, şi pe faţadă se ridică un turn pentru clopote. Cu greu s-a eliberat apartamentul repartizat de stat unui inspector principal de la Departamentul Cultelor, şi s-a îndepărtat pericolul exproprierii clădirii în interesul spitatului Filantropia, de pe cealaltă parte a străzii.

Cei 23 de ani ai slujirii lui Székely Károly a fost perioada poate cea mai grea a istoriei parohiei reformate bucureştene. În cei doi ani, cât au durat lucrările de construcţii comunitatea s-a împuţinat. Aproape jumătate din cimitirul reformat, obţinut în 1851, a fost expropriat.

Începând cu anul 1956 parohia reia eforturile pentru clarificarea situaţiei clădirii de pe str. Luterană. În urma multor etape intermediare, se hotăreşte ca parohia să primească, în schimb, tot pe strada Luterană, o clădire, pentru locuinţa preotului şi sediul oficiului parohial, iar în spatele ei să se ridice, cu cheltuiala Sfatului Popular al Capitalei, o biserică nouă. Ansamblul a fost proiectat de arhitectul Rene Ghelman, de la Institutul de Proiectări „Bucureşti”. Proiectantul a trebuit să respecte „prescripţia” ca noua biserică să nu poată fi observată din nici o parte. Documentaţia a fost realizată în 1972-73, iar în 31 octombrie 1974 noua biserică a fost predată comunităţii. Lucrările au fost finalizate în prezenţa noului paroh, Zágoni Albu Zoltán.

Perioada de după război a ridicat probleme şi pentru evanghelicii maghiari. Viaţa comunitară „se refugiază”, începând cu data de 26 august 1945, în clădirea de pe str. Baba Cârţan. Lipsa unei biserici proprii şi a unor spaţii corespunzătoare a îngreunat viaţa religioasă a comunităţii, şi activitatea organizaţiei de femei, de tineret, a corului, a fanfarei. Clădirea a fost transformată, realizându-se, în 1957, o biserică încăpătoare.

După 1948 şcolile confesionale, atât de puternic zguduite de exodul din 1940 şi de bombardamentele din 1944, s-au transformat în şcoli de stat. Gimnaziul reformat a fost transformat în 1949 în liceu, iar acesta a fost mutat, în 1958, în imobilul de pe str. Dimitrov (Bd. Ferdinand). După 1985, ca dealtfel toate liceele din România unde se preda în limbile minorităţilor, şcoala a devenit mixtă, cu secţiuni română şi maghiară. Şi ca în toate aceste şcoli, educaţia în limba materna a fost treptat limitată, redusă, desfiinţându-se clasele liceale. În 1990, depăşindu-se „criza”, creată de unele cadre didactice şi susţinută de „o parte a presei”, s-a reînfiinţat liceul maghiar, purtând numele marelui poet Ady Endre.

Casa de cultură Petőfi Sándor, de pe strada Zalomit, până prin deceniul 7 a funcţionat ca o instituţie culturală destinată culturii comunităţii maghiare din Bucureşti. Apoi, încet-încet, a devenit o casă de cultură de cartier, cu aspectul etnic din ce în ce mai şters.

În decembrie 1989 a început un capitol nou şi în istoria comunităţii maghiare din Bucureşti. Ar fi hazardat să intrăm în amănunte, nu există perspectiva necesară unor interpretări pertinente. Se pot face totuşi câteva aprecieri.

Criza ivită în funcţionarea liceului maghiar a mobilizat în primele luni ale anului 1990 părinţii elevilor, mobilizare care a dus la soluţionarea problemelor, la îmbunătăţirea condiţiilor activităţii elevilor şi a cadrelor didactice. Dar din această mobilizare s-a născut o organizaţie culturală într-adevăr democratică, iniţiată prin propria voinţă a maghiarilor bucureşteni, „Societatea Culturală Petőfi din Bucureşti”, care asigură azi cadrul iniţiativelor de cultură populară.

Comunitatea maghiară din Bucureşti nu poate scăpa de tendinţele generale, economice, politice şi demografice, care se manifestă în România postrevoluţionară. Acesta înseamnă o scădere a numărului maghiarilor, îmbătrânirea acestei populaţii, plecarea multora în Transilvania sau şi mai departe, şi sosirea a mai puţini tineri.

Totodată, desigur, trebuie să afirmăm, că totdeauna vor trăi maghiari în Bucureşti. În instituţiile administrative şi politice centrale vor fi şi în viitor cetăţeni de naţionalitate maghiară, în multe întreprinderi, instituţii de cercetare, de învăţământ, vor veni să lucreze specialişti. La universităţile şi instituţiile de învăţământ vor fi mereu şi studenţi de naţionalitate maghiară. Va exista şi în viitor presă, electronică şi „de hârtie”, de limbă maghiară, deoarece principalele ştiri vor fi „produse” şi în viitor în capitală. Şi vor fi, printre numeroşii oameni de afaceri şi alţi specialişti de cetăţenie străină, care vor lucra aici, şi maghiari.

„Istoria maghiară a Bucureştilor” – ori „istoria Bucureştiului maghiar” încă nu s-a încheiat.

Post Scriptum

Nu am tratat în prezentul studiu, dacât în treacăt, problema statistică a numărului maghiarilor din Bucureşti în diferitele perioade istorice. Deoarece recensămintele din Bucureşti, începând cu 1810, prezentau „sudiţii” cutărei sau cutărei ţări, deci şi pe cetăţenii Imperiului Habsburgic trăitori la Bucureşti, fără să menţioneze apartenenţa la o etnie sau alta. Această populaţie de cetăţenie străină era destul de „vulnerabilă”, sensibilă la evenimentele politice. Astfel dacă până la 1908 numărul maghiarilor din Bucureşti (imigraţi în cea mai mare parte din Transilvania) creştea continuu, după începerea tensiunilor în Balcani numărul lor scade, şi mulţi s-au întors în ajunul războiului. În condiţiile epocii de-altfel se obţinea foarte greu cetăţenia română.

Prin 1925-30 se răspândeşte părerea, că „Bucureştiul este al doilea cel mai mare oraş maghiar după Bucureşti”. Recensământul din 1930 găseşte în capitală 24.052 maghiari, număr contestat de Partidul Naţional Maghiar. Chiar dacă acceptăm că în realitate au fost cu 50 % mai mulţi, şi ţinem seamă de numărul ridicat (câţiva ani) de muncitori sezonieri, angajaţi vara pe şantierele de construcţii, numărul total nu putea depăşi 50-60.000. Iar în aceeaşi perioadă Szeged avea 160.000, Debrecen 117.000 şi Miskolc 89.000 de locuitori. Astfel mitul despre „al doilea oraş maghiar” trebuie să rămână acolo unde e, adică în folclor[35].

Şi apoi Bucureştiul a fost, şi este, un „melting pot”. Cea mai mare parte a maghiarilor veniţi după 1920, care nu s-au întors, a fost asimilată în populaţia românească.

autor: Csortán Ferenc

O bibliografie sumară a „Budapestei maghiare”

Árvay Árpád: Elődök példája, Bucureşti, 1973, aceeaşi în lb. română: Pilda precursorilor, Bucureşti, 1975.

Árvay Árpád: Szélsodorta falevél. Pap Károly regényes élete. (Frunză purtată de vânt. Viaţa pasionantă a lui Szathmary). Bucureşti, 1973.

Árvay Árpád: Várady József és Bartalis Ferenc. Sf. Gheorghe, 1969.

Bálint János: A Bukaresti Szent István Király Egyesület alakulási Emlékkönyve (Almanahul Asociaţiei Sfântului Rege Ştefan din Bucureşti), Bucureşti, 1901

Bartalus János: A bukaresti ev. ref. egyház rövid története (Scurta istorie a parohiei reformate din Bucureşti). In: Bukaresti Magyar Képes Naptár az 1890-es évre (Calendarul Ilustrat Maghiar din Bucureşti pt. anul 1890). Braşov, 1889, pp. 6-20.

Beke György: Magyarok a régi Bukarestben. Emlékirók a 19. Századi Bukarestben. In: Limes (Tatabánya), 1998/4, pp. 21-41.

Beke György: Tolmács nélkül, Bucuresti, 1972, aceeaşi în lb. română: Fără interpret, Bucureşti,

Binder Pál: Közös múltunk (Trecutul nostru comun), Bucureéti, 1982.

Bitay Árpád: Széchenyi és a románok (Sz. şi românii), in: revista Pásztortűz, Cluj, 1925.

Borsi-Kálmán Béla: Illúziókergetés vagy ismétléskényszer? (Goană după iluzii sau constrângerea repetării?) Bucure;ti/budapesta, 1995

Borsi-Kálmán Béla: Nemzetfogalom és nemzetstratégiák. A Kossuth-emigráció és a román nemzeti törekvések kapcsolatának történetéhez. Budapesta, 1993

Bözödi György: Székely bánja (Ţinutul secuilor), Cluj, 1938.

Bukaresti Magyar Újság

Bukuresti Magyar Közlöny

A Bukaresti Petőfi Művelődési Társaság értesitője (Buletinul Societăţii Culturale Petőfi din Bucureşti) 1994-1997, Bucureşti, 1998

Dicularcu, Vladimir: Bresle, negustori şi meseriaşi în Ţara Românească (1830-1848), Bucureşti, 1972.

Engel Károly: Az első bukaresti magyar nyelvű lap (Prima gazetă de limba maghiară din Bucureşti). In: Korunk Évkönyv (Almanahul Korunk), Cluj, 1974, pp. 41-54.

Értesitő 1998: A Bukaresti Petőfi Művelődési Társaság értesitője 1994-1997, Bucureşti, 1998.

Fialla Lajos: Háborús emlékek 1877/1878-ból (Reminiscenáe de război din 1877/78), Bucureşti, 1977.

Fialla Lajos: Letünt napjaimból (Din zilele mele trecute), Bucureşti, 1903.

Hegedüs Lóránt: A székelyek kivándorlása Romániába (Emigrarea secuilor în România), separatum din revista Budapesti Szemle, 1902.

Iorga, Nicolae: Istoria Bucureştilor, 1939

Jerney János: Keleti utazás a magyarok őshelyének kinyomozása végett. 1844 és 1845 (Călătorie în Orient pentru găsirea locului de origine al maghiarilor, în 1844 şi 1845). Budapesta, 1851.

Köllő Károly: Confluenţe literare. Studii de literatură comparată româno-maghiară, Bucureşti, 1993.

Köllő Károly: Két irodalom mezsgyéjén, (În două literaturi) Bucureşti, 1984.

Koós Ferenc: „Scrisori din Bucureşti”, articole apărute în revista budapestană „Hon és Külföld”, în deceniile 6 şi 7 ale secolului XIX.

Koós Ferenc: Életem és emlékeim (Viaţa şi amintirile) (Ed. II), Bucureéti, 1971.

Kovách Géza (editat şi adnotat de…): Magyar élet a régi Bukarestben (Viaţă maghiară în Bucureştii vechi), Budapesta, 1996.

Makkai László: Magyar-román közös múlt (Trecutul comun maghiar-român), Ed. II. Budapesta, l989.

Nistor, Ion: Documente privitoare la istoria românilor de Eudoxiu Hurmuzachi, vol. XXI. 1942

Örfi János (Schütz István): Împreună în trecut – împreună în viitor, Budapesta, f. a.

Oroszhegyi Józsa: Román élet (Viaţă românească), Cluj, 1942

Pollányi Zoltán: Romániai magyarság életéből (Din viaţa maghiarilor din România), 1910

Sükei Imre: Hit-vallása az ottomán-porta egyik birtokában Oláhországban megalapitott Reformáta Ekklésiának (Profesiunea de credinţă a Parohiei Reformate întemeiate în Valahia, o proprietate a Porţii Otomane), Pesta, 1832, 32 p.

Tornyai Ferencz: Számüzetésem ideje, vagy miért hagytam ott Oláhországot (Vremea exilării mele, ori: de ce am părăsit România). Separatum din revista Székely Lapok (Târgu Mureş), 1899.

Ürmösy Sándor: Az elbujdosott magyarok Oláhországban (Maghiarii în bejenie în Valahia). Cluj, 1844.

Veress Endre: Pictorul Barabás Miklós şi românii. Bucureşti, 1930.

Veress Sándor: A magyar emigratio a Keleten (Emigraţia maghiară în Orient), Budapesta, 1878.

Veress Sándor: Románia. Történelmi dolgozat a román nép kialakulásától 1862-ig (România. Studiu istoric de la formarea poporului român până în 1862). Manuscris. Biblioteca Academiei Ungare de Ştiinţe (MTA), Ms. 491/7.


[1] Engel Károly: Az első bukaresti magyar nyelvű lap (Prima gazetă bucureşteană de limba maghiară), in: Korunk Évkönyv (Almanah Korunk), Cluj, 1974, pp. 41-54

[2] El a întocmit prima listă de denumiri de plante româneşti, publicată de savantul transilvănean Benkő József la sfârşitul secolului XVIII. Vezi Benkő József: Transsylvania Specialis, Bucureşti, l999, vol. I. p. 46.

[3] Benko Jozsef: Transsilvania specialis, Bucureşti-Cluj, 1999, p. 45, 46, 88.

[4] Catalogul expoziţiei Barabás Miklós la Muzeul Naţional de Artă, Bucureşti, 1999, p. 14.

[5] Barabás Miklós: Önéletrajz (Autobiografie), Budapesta, 1902.

[6] Pierre Lescalopier găseşte în 1574 “două biserici, una ortodoxă, cealaltă luterană, făcute din lemn”, vezi Călători străini în ţările române, II. Bucureşti, 1970, p. 427..

[7] Este plauzibilă ipoteza ca satul Berceni din sudul oraşului să fi fost numit după tabăra soldaţilor “kuruţi” de sub conducerea generalului Bercsényi.

[8] Adorjáni Dezső: A bukaresti magyar evangélikusok rövid története, in: Értesitő, 1998, pp. 118-128.

[9] Szinnyei József: Magyar irók élete és munkái. Vol. XIII, Budapesta, 1909, p. 129-130

[10] Kós Ferenc: Életem és emlékeim (Viaţa şi amintirile mele), Ed. II. Bucureşti, 1971, p. 172.

[11] Demény Lajos: Kiadatlan források a bukaresti református egyházközség és a magyar iskola kezdeteiről (Izvoare inedite privind începuturile parohiei reformate şi şcolii maghiare din Bucureşti), in:Értesitő 1998, pp.7-23.

[12] Zágoni Albu Zoltán: A bukarest református egyház 180 éves történetéből (Din istoria de 180 de ani a parohiei reformate din Bucureşti), in: Értesitő 1998 pp. 24-

[13] Harta “Papazoglu” (1871), citat de Ionescu-Ghinea, Nicolae: Reformţtus templomok (Biserici reformate), in: Értesitő 1998, pp. 50-53.

[14] Adorjáni. Op. cit. în Értesitő 1998, p. 123.

[15] Călugăr, de la sl. brat. Ungureşte barát, însemnând prieten, car şi călugăr.

[16] Tornyai Ferencz: Számüzetésem ideje, vagy miért hagytam ott Oláhországot. A Székely Lapok külön lenyomata (Vremea exilului meu, ori: de ce am părăsit România; Separatum din “Gazeta Secuiască”), Târgu Mureş, 1899, citat de Beke. Tornyai a fost preot trimis în misiune, şi a găsit catolici maghiari la Ploieşti, Giurgiu, şi mai ales în marele port dunărean, Brăila (4000 de suflete).

[17] Koós, op. cit. p. 192-193.

[18] Zágoni Albu, op. cit. p. 32.

[19] Beke,op. cit. p. 26.

[20] Koós, op. cit. ed. I. Braşov, 1893, vol. II p. 172, citat de Zágoni Albu, op. cit. p. 32.

[21] Beke, op. cit, p. 26, Zágoni Albu, op. cit. p. 32.

[22] Cele mai multe informaţii le-am luat din studiul lui Zágoni Albu Zoltán, unde se menţionează şi sursele..

[23] Árvay Zsolt, op. cit. p. 92.

[24] Tornyai Ferencz: Számüzetésem ideje, vagy miért hagytam ott Oláhországot. A Székely Lapok külön lenyomata (Vremea exilului meu, ori: de ce am părăsit România; Separatum din “Gazeta Secuiască”), Târgu Mureş, 1899, citat de Beke. Tornyai a fost preot trimis în misiune, şi a găsit catolici maghiar la Ploieşti, Giurgiu, şi mai ales în marele port dunărean, Brăila (4000 de suflete)

[25] Árvay Zsolt: A bukaresti római katolikus magyarok vázlatos története, in: A Bukaresti Petőfi Művelődési Társaság értesitője, 1994-1997, Bucureéti, 1998, pp. 87-99. Autorul a folosit un manuscris al lui Árvay Árpád, bazat pe Schematismus-ul Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti din anul 1933, în limba latină.

[26] Este vorba de legea învăţământului public, legată de numele lui Petre Poni, votată în 1896, care aşeza şcolile particulare şi confesionale sub autoritatea ministerului, şi care impusese anumite limitări şi condiţionări în desfăşurarea activităţii acestora.

[27] Citat de Árvay Zsolt, op. cit. p. 90.

[28] Biro Istvan: Anyanyelvi oktatasunk rovid tortenete (Scurta istorie a educaţiei noastre în limba maternă), in: Ertesito 1995, p. 21.

[29] Idem, p. 91.

[30] Vezi lucrările celor menţionaţi în “bibliografia sumară” anexată.

[31] Nagy Sándor, parohul comunităţii, în 1938. Citat de Zágoni Albu, p. 36

[32] Ionescu-Ghinea, op. cit.

[33] Adorjáni, op. cit. p. 125-126.

[34] Această confesiune protestantă radicală, înrudită doctrinar cu arianismul antichităţii târzii, a făcut parte din variantele protestantismului din secolul XVI, şi a fost oficializată în Transilvania după 1564. Azi trăiesc în jur de 40.000 de unitarieni în Transilvania, şi desigur şi printre maghiarii veniţi la bucureşti au fost şi sunt unitarieni. Vezi:Szasz Ferenc<<. Az elso ev…es ami nem kovetkezett. Aklapadatok a bukaresti unitarizmus tortenetehez, in: Ertesito 1998, pp. 129-138

[35] Vezi: Arvay Arpad<. A bukaresti magyarok leleksyamanak alakulasa (Evoluţia numărului maghiarilor din Bucureşti), in: Ertesito 1998, pp. 139-144.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign