Călători străini în București(II)
Un alt cãlãtor străin este un peregrin, călugărul Serapion, de la mânăstirea Matrovinski, a poposit în Bucureşti prin 1749. El adauge noi informaţii despre viata comercialã a oraşului :
„ Am mers cu negustori în Muntenia si am ajuns în oraşul muntenesc Bucureşti, unde traiste voievodul. Acest oraş meritã sã fie amintit îndeosebi între celelalte oraşe, pentru frumuseţea lui. E mare, foarte plăcut. Acolo vin negustori de peste din Turcia, Bulgaria, Venetia, Rusia si alte tãri.” [i]
Datând de la mijlocul secolului al XVIII-lea sunt mărturiile unui cãlãtor si funcţionar turc, anonim, care a stat în Principate si a cunoscut întreaga perioadã de la moartea lui Constantin Brâncoveanu până în timpul lui Mihai Racovitã ajung secretar al arsenalului din Hotin. El a elaborat o lucrare de geografie în limba osmanã care a fost tradusà în 1890 de Lazăr Sãineanu într-un articol din revista lui Bogdan Petricei Haşdeu.
Însemnările sale sunt foarte interesante pentru perioada 1710-1742. Despre oraş el apreciază cã Bucureştii sunt asezati:
„ într-un şes la malul unui râu care poartã numele românesc de Dâmbovita, e un oraş zidit cu biserici frumoase, bogate si cu case mãrete, locuite parte de necredincioşi (creştini) si o parte de turci. Are mahalale întinse, târguri bine zidite si douã bãi….
În mijlocul oraşului se aflã pe un deal o mânăstire asemenea unei cetãti înconjurate de ziduri si de unde se poate vedea întregul oraş. Bine zidite si bogat împodobite sunt mai cu seamã bisericile care au capiteluri aurite si în vârf cruci de diferite dimensiuni si forme, care se pot vedea la o postã depărtare…
Cârciumile sunt totdeauna deschise si mulţi arabi si turci s-au lepădat acolo de credinţa lor si au rămas în tarã.” [ii]
Citind însemnările făcute de acest cãlãtor nu se poate sà nu remarcãm „ochii islamici” cu care vede oraşul remarcând numărul de bãi publice.
Prezenta unei intense vieţi economice este sesizatã si de Charles de Peyssonel (1727-1790) consul al Frantei în Crimeea, mai apoi în Creta si Smirna. El a fost impresionat tocmai de numărul si forţa negustorilor care treceau prin Bucureşti:
„Bucureşti este capitale Tãrii Româneşti si resedinta domnului. Este oraş mare si frumos, foarte populat; număra mai mult de o sutã douăzeci de mii de locuitori. Se găsesc foarte frumoase edificii publice si mai ales hanuri minunate ocupate de negustori bogaţi. Ei deţin tot felul de mărfuri din toate tarile comerciale.” [iii]
prin tratatul de la Kucuk- Kainargi din anul 1774, prin ale cărui prevederi se estompează influenta atât de apãsãtoare a monopolului otoman asupra comerţului românesc, se face simţit un suflu nou în întregul complex al vieţii economice din Principate si din relaţiile lor cu restul tãrilor europene. Aceastã intensificare a legăturilor economice a determinat ulterior preluarea unor elemente de mentalitate, obiceiuri occidentale, pătrunderea cãrtilor noi si chiar impunerea treptatã ca limbã de culturã si civilizaţie a altor limbi decât greaca, franceza si italiana.
La 1774, Alexandru Vodă Ipsilanti îl aduce pe Linardi Panzini la Bucureşti pentru a elabora în tara Româneascã o legislaţie si chiar o scoală de drept. El a funcţionat si ca profesor de limba italiana a beizadelelor domneşti. Din corespondenta sa cu abatele P. Deodato Marone informaţiile despre Bucureşti nu lipsesc, chiar o descriere a oraşului dar si a mentalitãtilor în epocã:
Oraşul este întins într-un şes, pe râul Dâmbovita care-l împarte în douã. Afarã de un cartier unde sunt adunaţi toţi negustorii si care e clădit nemteste, tot restul are înfãtisare de sat, casele sunt răspândite ici acolo, fiecare având grãdinita sa. Uliţele sunt podite cu lemn, lucru pentru mine nou si curios. Oraşul este destul de populat. El număra şapte mii de case si aproape douăzeci de mii de locuitori, printre care valahi, greci, bulgari si alţii… Boierii de la curte vorbesc italiana sau franceza cu străinii, între ei vorbesc întotdeauna greceşte.” [iv]
Pentru perioada 1780-1785 avem ştiri despre situaţia geograficã, organizarea administrativã si bisericeascã, viata economicã a Principatelor oferite de Hugas Ingigean (1758-1843), învãtat armean, istoric si geograf ce a lăsat o descriere a oraşului Bucureşti. Informaţiile sale sunt detaliate si bine redactate, având claritatea unei scrieri cu caracter stiintific:
Bucureşti este capitala Valahiei, are formã rotundã si se gãseste pe malurile Dâmbovitei. Numărul locuitorilor ajunge la cincizeci de mii, printre care se găsesc si diferiţi străini.
Oraşul este împãrtit în saizecisisapte de mahalale. Casele nu sunt acoperite cu olane ci cu lemn ca la unguri si lesi. Aproape fiecare casã are curte si casele sunt împrejmuite cu gard de scânduri, căci acolo nu se gãseste piatrã, iar uliţele sunt pavate cu lemn. Apa vine din Dâmbovita si este sănătoasa…
Sunt numeroase biserici, mânăstiri si hanuri care în majoritate au fost construite de domni si poartà numele acestora…” [v]
Reprezentantul diplomatic al Habsburgilor, Raicevich a lăsat de asemenea numeroase impresii despre oraşul Bucureşti. El trece prin Capitalã în 1782. în viziunea sa oraşul seamănă mai mult cu un sat mare decât cu un adevărat oraş fiind alcătuit din: „case si bordeie, cu grădini mari si curţi care ocupã mult loc. Dupã războiul ruso-turc din 1768-1774 s-au clădit multe palate si case din piatrã, mari si comode, dar cu un singur cat…
Acum acoperişurile se fac din olane de pământ ars, foarte înalte, foarte ascuţite ca sã nu se prãbuseascã sub povara zăpezii. În toate odăile sunt sobe pentru încălzit iarna.
În centrul oraşului se aflã pieţele după obiceiul din Turcia, unde se vând mărfuri obişnuite si alimente. Cele mai multe dugheni sunt făcute din lemn si pământ tencuite cu var. uliţele sunt acoperite cu podine de scânduri. În jurul pieţelor se aflã mânăstiri înconjurate cu ziduri puternice si care în galeriile interioare au diferite dugheni si magazii…” [vi]
În 1786 a trecut prin Bucureşti un mare învãtat italian, profesor de stiinte naturale Lazzaro Spallanzani (1729-1799). La întoarcerea sa spre Imperiul habsburgic venind din Constantinopol a poposit in Bucureşti la îndemnul domnului Alexandru Ipsilanti de care îl lega o strânsã prietenie.
Din însemnările făcute de el în jurnal aflãm lucruri interesante despre Bucureşti dar si despre poporul roman în general.
Este impresionat de ospitalitatea românilor : „ a fost pentru mine un adevărat balsam sã vãd buna primire a stăpânului casei , în a cărui curte s-a oprit trăsura mea…
Ce deosebire este între turcii pe care i-am lăsat dincolo de fluviu, fãrã mişcare, fãrã vreun gând, fãrã vreo simţire, posaci si încrezut si aceşti romani din acest târg, oameni veseli, sprinteni, harnici si care se uitã la noi cu o expresie omeneascã…”[vii]
Cât despre Bucureşti el nota :” Acest oraş în care mă aflu de trei zile poate fi ocolit, după câte mi s-a spus, în trei ore si nu are ziduri. Ar avea douăzeci si cinci de mii de suflete. Atât acoperişurile caselor cât si pavajul uliţelor sunt din lemn. Se găsesc si c6ateva clădiri frumoase…” [viii]
Din iarna aceluiaşi an, 1786, datează si memorialul de cãlãtorie al negustorului german Jeune. Aspectul general al Bucureştilor este bine surprins, mai ales în ceea ce priveşte moravurile clasei boiereşti care începuse sã adopte noi atitudini, copiind luxul si felul de viatà al aristocraţiei din Occident.
„ Oraşul este situat ca, la opt ceasuri depărtare de Dunăre… Când te apropii de oraş te cucereşte aspectul sãu prin mulţimea bisericilor si capelelor care au trei sau cinci turnuri…
Din cauza noroiului toate uliţele sunt podite cu butuci de stejar. Casele boiereşti sunt clădite din cărămida, însã prost zidite si abia se vãd pe stradã, fiind înconjurate de grădini si ogrăzi. Mobilierul acestor case se compune din divan mare cu saltele, pe care boierul fumează, mănâncă si doarme…
Cea mai mare parte a bisericilor si hanurilor sunt înconjurate de ziduri pentru a se refugia locuitorii în caz de nevoie…
Un conte ungar Festetics, dedat negustoriei, face afaceri bune, deoarece a avut ideea fericitã de a crea un depozit de trăsuri în Bucureşti. Prin aceasta el a introdus în tarã gustul atât de răsplătit al caleştilor în aşa fel, cã nu numai toţi boierii si-au cumpărat asemenea trăsuri, dar se si iau la întrecere în aceastã privinţa”[ix]
autor: simona sălceanu
[i] Paul Simionescu, Paul Cernovodeanu, op.cit., p.52
[ii] George Potra , Bucureşti vãzuti de cãlàtori străini, secolele XVI-XIX, Bucureşti, 1992, p.61
[iii] Ibidem,p.86
[iv] Paul Simionescu, Paul Cernovodeanu, op.cit.p.59
[v] Nicolae Iorga, op.cit, p.347
[vi] George Potra, op.cit.p. 87
[vii] Ibidem,p.68
[viii] Ibidem, p.72
[ix] Nicolae Iorga,op.cit.p.375
