Minoritati

MODERNITATE VS. MULTICULTURALITATE ÎN BUCUREŞTII EPOCII MODERNE [ 1848 – 1940 ] – (I)

Modernitate vs. multiculturalitate. Cea mai interesantă, complexă şi dinamică perioadă de istorie bucureşteană cuprinde în linii mari anii 1848 – 1948; perioadă în care procesul de modernizare a societăţii româneşti în ansamblu a avut drept pivot oraşul Bucureşti şi implicit variata societate bucureşteană. Interesant, complex şi dinamic. Interesant prin modul în care s-a derulat procesul de modernizare – anume prin mijlocirea unei diversificate populaţii alogene – ; complex, datorită mijloacelor  pe care procesul de modernizare şi le-a însuşit pentru a se împlini şi apoi dinamic din

 perspectiva timpului relativ scurt  în care trăsăturile distincte ale modernismului european s-au împletit cu societatea bucureşteană în particular şi românească în general. 1]

          Demersul de faţă încearcă să surprindă aspectele esenţiale ale modernizării societăţii bucureştene din perspectiva populaţiei alogene, aceea care a dinamizat substanţial acest proces de modernizare. Comunităţile alogene, în general elemente urbanizate ca mentalitate, model cultural şi realizare socio-profesională au dat Bucureştiului modern un caracter cosmopolit. Componenţa etnică a acestor elemente de populaţie alogenă era deosebit de variată fapt care a creat cadrul ideal de afirmare a multiculturalismului. Dacă la începutul veacului al XIX – lea limba de salon era greaca ea este înlocuită treptat cu franceza,  familiile burgheze vorbind în afara limbii natale [în funcţie de originea etnică] şi alte limbi la modă sau de circulaţie precum engleza, germana, italiana şi desigur româna. Demersul meu se va axa pe prezenţa multiculturalismului în societatea bucureşteană în ansamblu, prezenţă indisolubil legată de procesul de modernizare/europenizare a societăţii bucureştene.

          În istoriografia românească, modernizarea societăţii bucureştene a fost un subiect atins tangenţial şi adeseori fragmentar, în cadrul unor lucrări de proporţii mai mari. În afara monografiilor dedicate Bucureştilor de Ionescu Gion, Nicolae Iorga, George Potra, Constantin şi Dinu Giurescu, amintesc o serie de autori care au abordat acest subiect în lucrările lor precum: Keith Hitchins, Neagu Djuvara, Nicolas Nagy-Talavera, Adrian Silvan Ionescu, Ştefan Lemny sau Dan Berindei.

          Trecerea de la vechi la nou în societatea bucureşteană este foarte bine evidenţiată în cotidian şi în spaţiul restrîns al vieţii private. Noile obiceiuri la modă, de la vestimentaţie şi cod comportamental la purtarea unui simplu dialog în diferite împrejurări, creează de la bun început un raport ruptură între cei vechi/bătrînii şi cei noi/tinerii; primii mai conservativi şi fideli modelului cultural greco-oriental iar ultimii, foarte dinamici, radicali şi imprevizibili, şi care se servesc de modelul european ca un vîrf de lance îndreptat împotriva vechiului şi în favoarea schimbării mai mult sau mai puţin moderate. 2]

          Bucureştii de la început de veac XIX se desfăşoară asemeni unui uriaş “cumul al contrastelor”, în funcţie de felul în care fiecare familie sau colectivitate înţelegea să facă trecerea de la vechi la nou şi desigur, de posibilităţile pecuniare ale fiecăruia care îi permitea acest lucru, într-o mai mare sau mai mică măsură. Pentru vizitatorii din afară care nu cunoşteau aceste realităţi foarte bine, Bucureştii păreau ceva izbitor prin alternanţa nearmonizată dintre bogăţie şi lux pe de o parte, sărăcie şi mizerie pe de altă parte. 3]

          În acest contrast se regăseau Asia şi Europa deopotrivă într-o confruntare violentă. În Bucureşti întălneai „palate, cluburi, teatre, modiste şi croitorese, ziare şi echipaje” însă cum “puneai piciorul afară” din oraş, de scufundai “în sălbăticie”. 4]

          Cu toate acestea, oraşul pulsa cu repeziciune către schimbare într-o manieră radicală şi cît mai completă, astfel încăt la mijlocul veacului al XIX-lea, vechiul oraş boieresc  “ să devină în exterior scena parisianismului modern”  deşi interiorul, – profunzimea structurii sale, să fie în continuare răscolită de o “aspră barbarie” asimilată cu o “nespusă imoralitate” şi multe “alte monstruozităţi” precum lipsa aproape totală a “seriozităţii vieţii”. 5]   

De la bun început se face simţită ruptura dintre formă şi fond, care se manifestă cu toată splendoarea  în viaţa cotidiană. 6]

                                                    ¤

 

          “Moda apuseană a fost însuşită mai întîi de către femei” –  afirmă istoricul Neagu Djuvara  – iar odată cu această ‘însuşire’,  întreaga societate aristocratică a Bucureştilor, s-a schimbat cu repeziciune. Langeron remarcă uluit în jurnalul său că “pe cît de rapidă pe tot atît de completă” a fost revoluţia societăţii bucureştene: într-un singur an, toate femeile luaseră portul european. Tinerii au început să poarte frac în timp ce bătrînii îşi purtau mai departe barba şi anteriul lung pînă la glezne. Dansul apusean îl înlocuieşte cu rapiditate pe cel de rezonanţă orientală iar în timpul seratelor şi balurilor, boieroaicele care încep a se ţine după moda de la Paris şi de la Viena,  “se întrec în bun gust şi cochetărie” cu elegantele din alte capitale europene. 7]

          Această preluare aproape instantanee a modului de viaţă apusean a adus cu sine şi o doză destul de mare de superficialitate, de proastă imitaţie, de stîngăcii, frustrări şi refulări. Societatea oferea un spectacol rar pentru vizitatorii străini. Elemente ale portului vechi erau purtate simultan cu noile vestminte europeneşti. 8]   Amestecul şi diversitatea hainelor este dată atât de aderenţa la nou a tinerei generaţii, găsindu-se astfel într-o singură familie două tipuri de porturi, căt şi de îndemînarea muncitorului valah  care “în nepăsarea şi sărăcia lui” era foarte ‘ingenios’ în a-şi confecţiona propriul port de orăşean. 9]  

Preluarea portului nou, european, s-a făcut totuşi cu mare greutate, boierul obişnuit într-un anumit cadru vestimentar, ambiental şi comportamental, se vedea nevoit de împrejurări nu numai istorice, să-şi recompună un alt cadru, diferit organic de modul său de viaţă de pînă atunci. Trebuia  să-şi  reconstruiască o altă afinitate vestimentară care la rîndul ei determina alte simboluri comportamentale, de la conversaţie la eticheta unui cotidian în continuă şi galopantă schimbare.  Astfel de mărturii nu tocmai fericite ne-a lăsat în scurtele sale memorii pictorul secui Barabas Miklos, vizitator al Bucureştilor către 1831-1833. 10]                                  

Luxul, înalta etichetă a protipendadei bucureştene, uriaşele cheltuieli pentru a le întreţine, numărul mare al slugilor pentru cele mai mărunte şi nesemnificative munci private, erau de asemenea o îmbinare interesantă între vechiul care se păstra fragmentar şi noul care se impunea cu vigoare în toate compartimentele vieţii sociale şi private bucureştene. Această îmbinare a fost surprinsă cu uimire de numeroşi diplomaţi acreditaţi la Bucureşti sau simpli călători străini care au traversat Bucureştii sau au locuit o perioadă într’nsul.

Eleganţa trăsurilor şi a echipajelor precum şi numărul foarte mare al acestora în comparaţie cu alte oraşe europene, podoabele scumpe ca  nelipsite accesorii vestimentare pentru oricare damă ce aspira să fie la modă, sunt prezenţe permanente din jurnalele contemporanilor. 11]

 

autor: Adrian Majuru

1] Modernizarea societăţii româneşti a fost abordată în numeroase lucrări de specialitate. În cadrul lor, sânt tratate o serie de aspecte care au însoţit procesul de modernizare a societăţii bucureştene. Între acestea amintesc monografiile redactate de Ionescu Gion, Frederic Dame, Nicolae Iorga, George Potra, Constantin şi Dinu Giurescu sau Dan Berindei. Între lucrările mai speciale amintesc: Ştefan Lemny, ‘Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc’, Minerva, Bucureşti; Henry Stahl, ‘Bucureştii ce se duc’, Bucureşti, 1935; Victor Bâlciurescu, ‘Bucureşti şi Bucureşteni’; George Costescu, ‘Bucureştii Vechiului Regat’; ‘Enciclopedia României’, vol.II, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938; Neagu Djuvara, ‘Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne’, Humanitas, Bucureşti, 1995; etc.

2] Constantin Giurescu, Istoria Bucureştilor, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p.125

“[…]Procesul de modernizare, de scuturare a hainei constatinopolitane şi de înlocuire a ei prin una apuseană, proces început[…]în anii 1806-1812, e acum în plină desfăşurare. Nu numai femeile, dar şi tineretul adoptă cu entuziasm tot ce vine din Apus; veşminte, mobilier, maniere, fel de a primi. Limba franceză a devenit limba societăţii înalte, înlocuind limba greacă, atât de preţuită în epoca fanarioţilor; ea se aude peste tot în saloane; e întrebuinţată în mod curent în corespondenţa boierimii; Kisselef o întrebuinţează şi în corespondenţa oficială, iar Heliade, în ‘Curierul românesc’, are, începînd din 1833, şi articole în limba franceză. La fel, din acelaşi an, ‘Buletinul oficial’. Pe străzile Bucureştilor se întâlnesc tineri îmbrăcaţi după moda Parisului, cu haine turnate pe corp şi vorbind franţuzeşte, cu bătrâni purtând încă îmbrăcămintea largă, în falduri, a Constantinopolului, şi păstrând pe cap işlicul vast, simbol al rangului şi ighemoniconului.” [Idem]

Pe de altă parte, simultan cu transformările suferite de societatea bucureşteană în aspectul ei exterior, spaţiul privat intră într-un proces similar de schimbare:

“[…]Înăuntru, mobila în stil european a pătruns, la bogătaşi odată cu veacul, însă, cu excepţia salonului, ea va coabita multă vreme cu mobila turcească, măsuţe joase din lemn sculptat, de culori închise, divanuri acoperite cu covoare uşoare pe jos şi pe pereţi.” [Neagu Djuvara, ‘Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne’, Humanitas, Bucureşti, 1995, p.167]

Ionescu Gion surprinde în câteva rânduri aceste transformări, nu la multă vreme de la începuturile lor:

“[…]Moravurile cele vechi sunt uitate cu o iuţeală fără seamăn; se adoptă când bine, când stângaci, moravuri potrivite sau nepotrivite firii românului. Într-a ceste vremuri de nemaivăzută învălmăşeală, în care ruşii, nemţii şi grecii revoluţionari din Paris, mişună pe uliţele Bucureştilor, acum, românul a câştigat acea putere de asimilaţiune care i-a permis să se transforme din cap până în picioare în mai puţin de 75 de ani.” [Ionescu Gion, ‘Istoria Bucurescilor’, Stabilimentul Grafic Socecu, Bucuresci, 1898, p.473]

3] Acest aspect este menţionat de toţi călătorii străini care au trecut sau au locuit temporar în Bucureşti:

“[…]În Bucureşti se văd colibe din cele mai păcătoase lângă palate în stilul cel mai modern şi lângă biserici în stil bizantin; cea mai amarnică sărăcie… lîngă luxul cel mai triumfător; Asia şi Europa par a se atinge în acest oraş.[…]”. [Helmuth von Moltke, noiembrie 1835, cit. Constantin Giurescu, op.cit.,p.126]

“[…]Ceea ce sare în ochii străinului la Bucureşti este curioasa deosebire între locuinţe. Închipuiţi-vă câteva dintre cele mai prăpădite magherniţe ale noastre, iar în mijlocul lor palate strălucite, fără nici un fel de clădiri care să facă tranziţia; când un aspect de sat, când unul de capitală: iată ceea ce sunt Bucureştii. Dughenele cele mai dărăpănate se proptesc de casele cele mai frumoase: ieşi dintr-o casă ce aminteşte palatele din Paris şi Viena, ca să dai peste o cocioabă din lemn, să mergi pe străzi podite ca vai de capul lor cu bârne, iar noroiul sau praful îţi ajung până deasupra gleznei. […] La Bucureşti, nu se merge pe jos, se merge numai cu trăsura, picioarele fiind un lux: trăsurile, dimpotrivă, fac parte din ceea ce este necesar. Fără glumă: trăsura este singurul mijloc de a ieşi din îngrozitoarele grămezi de noroi, iarna şi din praful adunat vara; pe deasupra, trăsura e semn că eşti un om de treabă.” [Saint Marc Girradin, 1836, cit. Neagu Djuvara, op.cit.,p.166-167]

4] Constantin C Giurescu, op.cit.,p.126

5] M.A.Ritter von Zerbioni und Spasetti, cit. Nicolae Iorga, ‘Istoria Bucureştilor’, 1939, Bucureşti, p.296]

6]  Problematica deosebit de complexă a ‘formei fără fond’, este o realitate determinată de transformările pe care societatea bucureşteană le-a suferit în sinuosul său drum către modernitate. Care este aportul populaţiei alogene în această permanentă confruntare dintre formă şi fond este sensibil predominant în favoarea ‘formei’. Ei erau de fapt cei care îi dădeau conţinutul, ca susţinători ai ‘noului’, a europenizării unui spaţiu social şi cultural pierdut de Europa din veacul al XV – lea. Nicolae Iorga face o detaliată prezentare a acestui proces, lăsând să se înţeleagă consistentul aport al variatelor comunităţi minoritare bucureştene:

“[…]În toate părţile se deschideau, […]grădinile de vară, ca acea grădină Warenberg sau a Căstrişoaii, luată în întreprindere pe rând de Polonul Pruczynsky, de conaţionalul său, noul cofetar Fialkowski, care a avut noroc, şi, în sfârşit, de Românul Marinescu. Lîngă casele Bălăceanu, cântau lăutarii la ‘Grădina de Lipsca’. […] Pe rând veniau în Capitala munteană prestigidatori ca ‘profesorul Buren’, teatre de maimuţe din Viena, circuri vestite, ca Pazziani-Smolinski şi Beranek, cântăreţi cunoscuţi: Kossewski, Fols, Maria Petri, Terschak, tânărul violonist W. Humpel, sosit atunci din Constatinopol, ‘profesorul’ Eduard Rasimi, cu gimnasticii englesi, şi Berger, cu ‘seradele spirituale’, fel de fel de trupe străine. Lumea de rând, care ‘bisuia’, […] avea petrecerea serbărilor oficiale, în care, […] se făceau jocuri acrobatice, arbori de cocagnia şi un ‘mare foc de artificii’, pe când lumea bună avea represintaţiile celor trei teatre, ale operei şi ale ‘celebrităţilor’ străine, cari uneori, ca Buren, aduceau respectuos ‘la cunoştinţa d-lor boieri că poate da seara, la domiciliul persoanelor ce doresc, represintaţii de una sau de alta din materiile curioase cu care se ocupă’. Teatrul Fontin întemeiază un ‘Tivoli’ la Grădina cu cai în 1856. Sânt berării, ca a lui K. Roth, ‘restaurante italiene şi parisiene’, cu antreprenori străini din străinătate sau Evrei din ţară, cafenele vienese, ca ‘zum Mohren’ a lui Schedwitz, cofetării occidentale, ca a lui Gh. Dertmann. Se clădesc oteluri mari,  în stil apusean, ca acel ‘Hotel de France’, care a rămas pînă în zilele noastre, ‘Hotel zur Stadt Wien’, al lui Horaczek, ‘Hotel de Londres’, Otel St.-Petersburg. Elegantele se coafează la friserii, ca M-me Wagner ‘aus Wien’, se îmbracă la modiste vienese, ca Amalia Eckerbach sau ‘demoazel Maria, directriţă de marşanderie’; sânt parfumerii, ca a Madalenei Marcovici în Hanul Villacrosse, şi grădinării de lux ca a lui Balmain. Croitori nemţi: Klenk, Singer, Frank, care lucrează şi vinde, după prospectul său însuşi, ‘pantaloni neglije’ şi ‘mănuşi de Jacman’, servesc pe eleganţi. Mănuşer străin e şi un Schakowski.

Casele în stil nou se clădesc de arhitecţi francezi, ca Iuliu Villacrosse şi Tillaye. Montresor, Gackstatter dau lecţii de musică, […]. Fotografii Wilhelmina Dorner, Binder, ‘a la galerie vitree’ [Hotel de France], August Frederic Hock, dau clienţilor ‘daghereotipii’. Doctor Turner a deschis băi nemţeşti la Sf. Elefterie, pe cînd ‘Oberdoktorul’ Hatschek de la Telega întemeiază un institut de hidroterapie la Câmpina. Se anunţă prin ziare Max Alexander, ‘optic din Bavaria’.

Avocatul Neugeboren, German, avocatul Atanasiu, Grec născut în România, unde se întoarce, se oferă pentru apărarea în procese după legile cele nouă. Librăriile C.A.Rosetti-Winterhalter, Danielopol şi Ioanid, apoi Venţel Socec vând şi cărţi străine […]. Pentru nevoi mai materiale s’a deschis băcănia Wilhelm Thuringer, magazinul de vinuri de la Massenza.  Marcovici din Podul Mogoşoaii vinde lucruri scumpe şi fine, obiecte de artă. ‘Neguţătorul de Viena’, represintat şi prin D.Barbulovici, apare. Ba găseşti şi un ‘Magazin Anglais’.” [Nicolae Iorga, op.cit.,pp. 290-293]

7] Rapiditatea cu care elementele cotidianului modern s-a ancorat în oraşul Bucureşti a uluit adeseori pe observatorii contemporani. Însă ceea ce le-a produs o mare mirare a fost luxul uneori lipsit de rafinament cu care protipendada Bucureştilor se înconjura cu fiece prilej, de la  simpla plimbare cu trăsura, chiar  la cumpărăturile cotidiene, la recepţiile oficiale şi balurile private. Alături de acest lux era constatată o mare superficialitate, legată de lipsa de cultură a unei mari părţi a tinerelor generaţii, îndeosebi feminine. Cum s-au derulat aceste transformări sociale şi cotidiene aflăm şi din rândurile călătorilor Langeron şi Laurencon citaţi de istoricul Neagu Djuvara:

“[…] De pretutindeni au sosit, în cele două capitale, negustori de mode, croitorese, croitori, iar prăvăliile de la Viena şi de la Paris au scăpat de toate vechiturile, care […] au apărut noi-nouţe şi au fost plătite foarte scump. Curând s-a văzut şi mobilă, ceva mai veche, adusă de la Viena cu mare cheltuială. Trăsurile care, mai înainte, arătau ca nişte birje vechi din Viena, au fost înlocuite cu trăsuri şi caleşti elegante. Casele s-au umplut de servitori străini, de bucătari francezi şi, prin saloane şi iatacuri, nu s-a mai vorbit decât franţuzeşte. […] Dansul a trecut şi el printr-o revoluţie. Dansurile naţionale au fost interzise sau, măcar, dispreţuite. Lumea a învăţat dansurile poloneze, englezeşti, valsurile, dansurile franţuzeşti şi, cum doamnele acestea au mare aplecare pentru tot ce au ele chef să înveţe, au ajuns, într-un singur an, să danseze minunat; când am sosit noi […] nu ştiau nici să meargă. [Langeron, 1806-1812, cit. Neagu Djuvara, op.cit.,p.102]

            “[…]Rămâi uluit văzând cât de mult se cheltuieşte pe toalete şi cât de mare este luxul lor, care, cu singuranţă, în multe privinţe, îl întrece pe cel al doamnelor din cele mai mari capitale, căci diamantele şi rochiile de caşmir sânt podoabele lor obişnuite. Moda de la Paris este urmată cu sfinţenie, iar croitorsele venite din străinătate nu stau degeaba. […] Este păcat că sexul frumos, înzestrat în ţara aceasta cu o fire atât de plăcută şi cu forme atât de fermecătoare, nu primeşte nici una din binefacerile educaţiei.” [Laurencon, ‘Nouvelles observations sur la Valachie’, cit. ibidem, p.103]

            8] “[…]Societatea din Iaşi, ca şi cea din Bucureşti, oferea un spectacol rar: bărbaţii purtau haine lungi, bărbi lungi, pe cap aveau o căciulă numită calpac, asemănător cu toca magistraţilor de pe la noi, cu turbanul sau cu scufiţa umplută cu câlţi purtată de copiii noştri; erau îmbrăcaţi cu stofe din cele mai scumpe, încălţaţi cu papuci turceşti, în sfîrşit, arătau ca nişte orientali; erau însă cu toţii oameni aleşi prin învăţătura  şi purtările lor europeneşti, cei mai mulţi vorbeau o franţuzească desăvârşită şi cu expresii din cele mai frumoase; doar în felul de a umbla mai aveau ceva din gravitatea plicitsitoare a turcilor, lucru ce nu-i prindea deloc, într-un salon, alături de doamne; ca să nu pară geloşi – şi ca să facă pe europenii civilizaţi, lăsau, împotriva voinţei şi obişnuinţei lor, o libertate fără margini scumpelor lor jumătăţi, care le supunea fruntea la grele încercări: doamnele urmau moda cea nouă de la Paris şi Viena, atât în îmbrăcăminte, care nu mai avea nimic asiatic, cât şi când era vorba să-şi mobileze somptuoasele lor apartamente. Arătau ca nişte cuconiţe elegante, cu purtările lor ce se întâlneau pe  vremuri la curtea Franţei […].” [Generalul conte de Rochechouart, cit. Neagu Djuvara, op.cit.,pp.103-104]

            9] Asupra preluării elementului vestimentar european, călătorii străini au lăsat numreroase mărturii:

            “[…]După inegalitate cel mai izbitor pentru un străin, la Iaşi şi la Bucureşti, este amestecul şi diversitatea hainelor. Unii bărbaţi au păstrat portul oriental; alţii umblă îmbrăcaţi europeneşte; iar aceste două porturi pot fi văzute în aceeaşi familie; tatăl este îmbrăcat boiereşte, fiul franţuzeşte; […]nu am văzut pe nimeni sub patruzeci de ani să poarte hainele orientale. Femeile însă, de multă vreme, se îmbracă toate europeneşte”….[Saint Marc-Girardin, ‘Souvenirs de voyages et d’etudes’, cit., ibidem, pp.105-106]

            Pe de altă parte, “în nepăsarea şi sărăcia lui, muncitorul valah ia un turban de la turc, un calpac de la grec, o opincă de la armean, un brâu de la bulgar sau de la cel venit din Crimeea, un pantalon de la albanez, încât amestecul acesta ciudat este, pentru un european, un specatcol mult mai atrăgător decât bietele noastre carnavaluri.” [Raoul Perrin, cit. Ibidem, p.168]

10] Barabas Miklos a lăsat în scurtul său jurnal bucureştean unele descrieri amănunţite asupra trecerii de la vechi la nou în vestimentaţie şi obiceiuri cotidiene, trecere nu tocmai uşoară pentru generaţiile adulte, marcate de un stil care se prăbuşea cu repeziciune în desuetudine.

“[…]Această epocă era foarte curioasă la Bucureşti, unde lumea voind a se linguşi pe lângă  muscali, a început să se lase de obiceiurile turceşti, imitând şi preluând pe cele europene. Hainele turceşti erau purtate de boierime şi de slugile ei, arnăuţi, pe când ţăranii şi-au păstrat portul strămoşesc, tot aşa ca şi cea mai mare parte a femeilor, însă cocoanele din înalta aristocraţie purtau mai toate rochie după moda franceză. Tinerimea fireşte îşi schimbă mai uşor portul decât oamenii mai în vârstă, cari obişnuiţi cu hainele turceşti, se lăsau numai cu încetul de ele, luând în locul turbanului o şapcă asemănătoare şepcii ofiţerilor ruşi, în loc de nădragii largi turceşti, pantaloni şi în locul papucilor galbeni cizme negre.

Obedeanu, un prieten al meu, care ajunsese să poarte pantaloni, cizme şi şapcă în urma îndemnului prietenilor săi, voind să se modernizeze cu totul şi-a comandat un frac din stofa cea cea mai fină, iar cilindru i-am comandat eu din Sibiu, de la renumitul Bayer. Îmbrăcându-se apoi de probă cu jobenul pe cap, s’a simţit atât de străin în costumul acesta modern în faţa oglinzii, încât a trântit cilindrul la pământ şi nu s-a putut îndupleca să-l poarte, aşa că l-a dăruit tot unui prieten mai puţin conservativ. […] Tot modei europene a căzut jertfă şi barba frumoasă neagră a lui Cantacuzeno, cu care eram bine. Acest boier avea un cap de o rară frumuseţe şi mă durea sufletul, când a trebuit să-şi rază barba, care nu se potrivea deloc cu costumul său francez. Aparţinând şi el înaltei aristocraţii române, se cerea să imiteze moda europeană şi deoarece casa sa era frecventată şi de generalii ruşi, şi-a aranjat-o cu mobile moderne, căci portul european nu prea se potrivea cu divanele turceşti late, pe cari oamenii se aşterneau fără papuci. Vizitându-l odată după această metamorfoză, de abea mi-am putut reţine râsul intrând în odaia lui, unde am văzut vre-o zece boieri fumând din nişte ciubucuri lungi, însă şezând fiecare turceşte lângă câte un scaun pe jos, dar cu jobenul pe cap şi cu aripile fracului tăvălite pe duşumelele odăii! Cantacuzeno însuş şedea pe canapea, însă celorlalţi boieri le venea mai bine să stea pe pământ cu picioarele încrucişate după moda veche şi fiindcă pe atunci nici turbanul nu se lua de pe cap, uitaseră să-şi ia jobenul. Această scenă era aşa de ridicolă, încât ar fi meritat să o desenez.” [Andrei Verres, ‘Pictorul Barabas şi Românii’, Cultura Naţională, Academia Română, Memoriile Secţiunii Literare, seria III, tomul IV, M.E.M. 8, Bucureşti, 1930, pp.379-381]

11] Luxul strălucitor contrasta izbitor cu sărăcia din imediata vecinătate. Călătorul străin observa în primul rând această discrepanţă violentă în ambientul arhitectural şi spaţiul cotidianului bucureştean din veacul al XIX – lea îndeosebi:

“[…]Cel dintâi lucru ce m-a izbit uitându-mă pe stradă a fost mulţimea de echipaje strălucitoare, care alergau în toate părţile sau aşteptau în faţa porţilor. Erau noi şi frumoase datorită lacului şi podoabelor aurite. Era ceva cu totul nou pentru mine care, de multă vreme, nu mai văzusem decât câte o arouba trecând din când în când pe străzile din Pera. Boierilor le place nespus de mult  să-şi arate obiectele acestea, pe care dau sume foarte mari; căci nu sânt decât de fudulie, după un an sau doi se hârbuiesc, şi trebuie daţi alţi bani, pe altele noi. […] Deşertăciunea acestor boieri este atât de mare, încât nu se pot împiedica să nu-şi arate luxul, chiar şi în timp de ciumă.” [Robert Walsh, 1820, cit. Neagu Djuvara, op.cit.,p.111]

Afirmaţiile refeverendului Walsh sînt confirmate de ungurul Sandor Verres care a scris despre plimbările protipendadei în grădina Cişmigiului şi faptul că aceste ieşiri aveau ca scop principal “arătarea de sine, cu toate că aici nu se poate intra cu trăsuri. Astfel, dacă pe aleile cele mai frumoase abia se văd câteva persoane, pe partea stângă a aleii principale se aşază pe scaune doamnele şi în faţa lor îmbulzeala este atât de mare încât cu greu se poate circula.” [Lajos Demeny, ‘Sandor Verres despre Bucureştiul de altădată’, volumul ‘In Honorem Paul Cernovodeanu’, Editura Kriterion, Bucureşti, p.405]

Boierii valahi “trăiesc într-un lux şi într-o bogăţie care cu greu pot fi depăşite în vreuna din capitalele Europei. Balurile şi petrecerile date de ei, cu rochiile şi pietrele scumpe pe care le poartă soţiile lor, întrec orice închipuire.” [Sir Robert Ker Porter, cit. Neagu Djuvara, op.cit., p.111]

Pe de altă parte, în Bucureşti este observat şi un alt inedit obicei, uluitor pentru europenii care l-au aflat şi descris:

“[…]Vă daţi seama că, într-o ţară în care oamenii folosesc trăsurile în loc să-şi folosească picioarele, aceiaşi oameni folosesc slugile în loc să-şi folosească braţele. Nimeni nu are mai puţin de şase-şapte slugi, bărbaţi şi femei, şi aceasta doar în casele cele mai modeste. La boierii bogaţi, numărul slugilor este aproape nesfârşit.”[Saint Marc Girardin, Ibidem, pp.176-177]

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button