O POVESTE DE VIATA A UNEI PROFESOARE

Mirela Olteanu, 55 de ani,este profesor de limba și literatura romană la
gimnaziu.

Născută în județul Bacău, în orașul Târgul Ocna, în 06 ianuarie 1956, chiar în ziua sărbătorii de
Bobotează. Tatăl este original din orașul Bacău si mama din Tîrgul Ocna.

A copilărit aici, în această zonă de deal, până la vârsta de 7 ani, împreună cu părinții și bunica din partea mamei.
Era foarte atașată de bunica. Aceasta o iubea mult si avea grijă de ea; era
răbdătoare și foarte caldă cu nepoata ei.

Când aceasta avea 6 ani, parinții s-au mutat cu serviciul în orașul Bacau,
aceasta rămânând cu bunica un an de zile până la începerea școlii. Mama era
asistentă medicală la un spital  iar
tatăl lucra în cadrul Cai Ferate Romane.

La vârsta de 7 ani, învățatul cititului, școala și faptul că a schimbat
locuința i-a schimbat Mirelei viața, obiceiurile și mediul. Dupa ce a învățat
să citească, cărțile au devenit pasiunea ei. Se cufunda în lectură și trăia în
lumea poveștilor.

În orașul natal avea prieteni mulți, în special o prietenă bună Rodica pe care o revedea defiecare dată când venea
la bunica. Când a împlinit 25 de ani, bunica a murit și a pierdut orice contact
cu oamenii și cu locurile acelea.

În cărți găsea toate răspunsurile la întrebările pe care le avea. Lumea cărților au făcut-o să devină mai puțin comunicativă
și mai închisă în șine, mai selectiva cu prietenii și cu oamneii din jur. Pe
timpul școlii și a liceului și-a format o cultură generala solidă, iar
diferența dintre ea și colegii cei mai puțini studioși se vedea.

Liceul l-a urmat tot în orașul Bacău, unde și-a făcut o prietenă foarte bună, Dana, cu
care ține legătură și astăzi. Chiar dacă aceasta este plecată în Franța, la mii
de kilometrii distanță și chair dacă vorbesc o dată pe lună la telefon, ele
sunt atât de apropiate de parcă nu s-au mai văzut de ieri.

După ce a absolvit liceul în Bacău, Mirela, a decis să plece la București la
facultate.

Viața de student la București i s-a părut cea
mai frumoasă etapă din viață ei.

Și-a dorit mult să vină să învețe la București, să vadă cum era în capitală și să
fie independentă.

Acasă mama o cam ținea sub papuc și o avea
mereu sub supravegere.Simțea nevoia de independența și de libertate. Curiozitatea
de necunoscut și de descoperire a unei vieți noi au făcut-o să plece de la
părinți  în timpul studenției și
niciodată să se mai întoarcă definitiv acasă – „Poate pentru că niciodată aceea
nu era casa mea, spune Mirela, casa mea era acolo unde m-am născut, unde am
copilărit, acolo unde era și bunica. Nu mi-am găsit nicodată locul la Bacău, ai
mei da, sunt fericiți și acuma acolo dar eu nu eram. Trebuia să îmi găsesc un
loc al meu, să îmi fac un rost în viață, dar nu acolo, nu acasă, lângă ai mei. Trebuia
să fiu eu cea care să decidă totul nu mama sau tata.” (spune doamna Mirela)

Plecată la faculate s-a bucurat din plin de viata studenției la București. Îi plăcea să
citească mult, era o studentă bună, dar fără să fie un șoarece de bibliotecă. Nu
a ratat spectacole, concerte, piese de teatru, plimbări cu colegii și ieșiri în
oraș.

În facultate s-a creat o solidaritate între studenții de la camin, cei venti din provincia,
pe o parte , și cei care locuiau în București, pe de alta parte. Cei de la
cămin erau puțin marginalizați și greu intrau în  grupul colegilor bucureșteni, acela era un
grup mai „special”: bucurestenii erau in mediul lor.

Deși diferențe la învățătură, între cei din oraș și cei din provincie, nu erau
semnificative, Mirela a simțit o diferență în educația, comportamentul și
părerile colegilor despre cei din provincie; exita o diferență socială între
aceștia.

Viața la București i s-a părut tumultoasă, plină de energie și de un farmec aparte. Era
altceva decât viața din orașul de acasă.

Un moment crucial a venit la terminarea facultatatii, atunci când se făcea
repartiția pe posturile libere din țară pentru profesori. A fost un moment
crucial pentru că aceasta nu își dorea să plece de la București, nu găsea nimic
atractiv să fi profesor în vreun sat sau în alt oraș din țară.

Primul post liber a fost la liceul în care studiase în Bacău. Cu acordul părinților, care i-au
înțeles dorința de a rămâne la București, a refuzt acest post și a obținut un
altul într-un orășel mic de lângă capitală. A rămas aici cu gândul că într-un an sau doi, se va elibera un loc și se
va intoarte în București.

Dar nu a fost așa.Nu s-a mai intors niciodata
la bucurești.

Aici, la Buftea, s-a îndrăgostit de aceasata localitate, s-a atașat de școală și de
copii, și și-a întalnit marea iubire.

Pe soț l-a cunoscut la o petrecere a unor prieteni comuni, la un an după primirea
postului în provincie.

Venit și el de la țară ca să studieze la București, aveau dorințe și țeluri comune de
atins. Provenit dintr-o familie cu doi copii, cu un statut social stabil și
destul de ridicat la nivelul comunei de unde provine, cu doar un an mai mare ca
dânsa, economist de profesie, a fost și el repartizat la o întreprindere a
statului, pe un post bun, la Buftea.

După un an s-au căsătorit. Părinții
ei nu au fost de acord, la început, cu căsătoria lor. Considerau că e timpurie
casatoria la vârsta 24 de ani cu un băiat de la țară pe care abia îl cunoscuse.
Timpul a făcut ca această opinie să se schimbe, părerea și hotărârea celor doi
tineri să conteze în fața părinților.

Asta nu a contat foarte mult pentru ei; s-au căsătorit, și-au luat un apartament la
Buftea și și-au întemeiat propia lor familie, departe de părinți.

Dorința Mirelei de a se mai întoarce la București a dispărut odată cu această
căsătorie.

Timp de doi ani de zile s-au bucurat de tinerețe și de căznicie.Au mers împreună în
vacanțe, la petreceri și la spectacole.Au exploarat viața de cuplu și
comunitatea, care era nouă pentru amândoi.

După doi ani a apărut în viața lor primul
copil, un băiat, pe  nume Bogdan și
singurul copil dealtfel. Și-au dorit un
frățior sau o surioară pentu băiatul lor, dar, din probleme medicale, al
doilea copil nu a apărut niciodată.

Băiatul lor, cât era mic, a crescul când la țară, la părinții tatălui, când la Bacău la
părinții mamei. Când a venit vremea școlii, mama lui, profesor în acea școală,
a fost foarte atentă la comportamentul fiului său. Nu a fost o mamă exagerată,
ca să dovedesca că băiatul ei e cel mai cel. L-a lăsat să își trăiască
copilăria și ca orice băiat făcea o grămadă de năzdrăvănii. Faptul că a fost
profesoară în aceeași școală nu a influențat comportamentul copilului dar
educația a fost pe măsura așteptărilor mamei.

Comportamentul celor din jur era ocazional
diferit asupra celor doi, atât din partea profesorilor cât și din partea
copiilor. Pretențiile erau mai mari pentru cei doi.

La sfârșitul perioadei comuniste, întreprinderea unde lucra soțul său s-a închis.
Acesta și-a deschis o afacere personală, prospera, care le aducea mari
satisfacții financiare.

În viața lor ,când băiatul lor, Bogdan era adolescent, au avut un moment foarte
dificil din punct de vedere financiar.

Din cauza unor legi, afacerea soțului nu a mai mers iar acesta a stat fără servici
un an de zile. Singura sursă de venit era cea a memei, salariul de profesor, care
este, după cum știm, după  ‘89  substanțial.

Bogdan era adolescent și avea nevoie de multe și să ți o familie nu e ușor.Au apărut
datorii, nopți nedormite și stres. I-au ajutat și părinții și au trecut cu bine
această etapă. Acum financiar, soțul este om de bază în întreținerea familiei
dar, anumite sechele au rămas în viața lor legate de această perioadă.

Timp de un an ea a întreținut  casa și familia.În
acele momente grele a știut să țină familia unită și să mențină o admosfera
optimistă în casă.Acum îi este frică de orice experiență noua și analizează
foarte bine fiecare decizie luată.

Bogdan este acum căsătorit iar ei, așteaptă să fie cât mai curând bunici. Au o familie
fericită și sunt încântați de evoluția acesteia.

Din punct de vedere profesional, doamna
profesoară a făcut destul de multe și pentru școală. Timp de patru ani a fost
director, și în timpul mandatului ei, cu ajutorul unor fonduri de dezvoltare
europene, aceasta a reușit să facă o extindere, cu un corp nou de clase, o sală
și un teren de sport și întreaga renovare a școlii vechi. Nu și-a dorit să fie
director, dar colegii o vroiau și a fost luată de val. A fost o perioadă
obositoare,plină de activități și de stres. Atunci familia era un pic neglijată
din punct de vedere al timpului.

La început, când a ieșit de pe băncile facultății, era o persoană care avea
mari pretenții de la elevi. O întâmplare a făcut ca să își shimbe părerea
despre viață și a trezit-o la realitate când, a lăsat o jumătate de clasă
corijenti. Atunci
directorul , i-a atras atenția că elevii scoalii nu trebuie să aibă note
proaste și i s-a impus să modifice notele .

În timp a avut performanțe mari cu copii: olimpiade, concursuri, le-a dat o mână de
ajutor celor care erau în impas și celor care nu îi aveau pe părinți aproape.

Soțul a susținut-o și a împins-o de la spate
în multe privințe în carieră, a simțit că poate mai mult, și a îndemnat-o să
facă diverse lucruri imprortante, lucruri care să conteze.

Concluzii extrase
pe urma analizei persoanei:

 

v  Face parte dintr-o clasă socială cu nivel mediu;

v  Are un capital cultural ridicat, cu un
statut social respectat;

v  Condiția socială (față de condiția
familiei din care provine) este mai ridicată;

v  Are un soț de același nivel cultural și
social cu ea, dar provin din medii diferite;

v  Profesia care o urmează este din punct de
verede economic subclasata dar din punct de vedere cultural respectată;

v  Deși a avut parte de multe schimbari în
viața, a menținut un parcurs stabil al acesteia;

v  Trecerea de la viața din provincie la oraș
și apoi în alt oraș mai mic de provincie.Aici intervenția destinului care,
contrar voinței personajului, a reușit să se impună (deși își dorea să rămână
la București, viața i-a rezervat alt ceva).

v  Dorința de a fi o persoană independentă;

v  Dorința de a descoperi necunoscutul și o
altă viață departe de părinți;

v  Nu este o persoană care se revoltă – merge
în sensul curentului;nu negociaza cu copii sau cu parinții acestora;

v  A traversat epoci dure ale societății în
liniște;

v  Și-a ținut viața ei și a familiei pe linia
de plutire, fără a fi marcate foarte profun suișurile și coborâșurile,
greutatiile vieții;

autor: MOȚ I. ELENA IOANA,
ANUL VI, Facultatea de Arhitectură Universitatea Spiru Haret

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ANEXĂ

 

TRANSCRIEREA UNOR PARȚI DIN INTERVIU

 

 

-Ești profesor de limba română și de 30 de ani
faci meseria asta în aceesi școală.Care este parcursul vieții tale?

-Vrei să
încep chiar cu începutul? Bine. M-am născut în cea mai geroasă zi a anului, cu
mulți ani în urmă, cinci decenii și ceva, mai exact în 1956. Nu fac un secret
din vârsta mea pentru că în spirit mă simt bine, iar în suflet mă consider tânără.M-am
născut în cea mai geroasă zi a anului, în ziua de Bobotează într-un oraș mic
într-o zonă de deal,care a fost și a rămas pentru mine cel mai frumos loc de
sub soare. Am locuit cu bunica și cu părinții până la 7 ani când ne-am mutat de
acolo într-un oraș mai mare. Pentru că părinții mei se mutaseră deja cu un an
înainte și eu trebuia să merg la școală.

-Cum a fost
copilăria?Ce amintiri aveți?

– A…Pana
atunci am fost ca orice copil care, până la vârsta de 7 ani nu are altceva în
cap decât joacă. A fost tare frumos pentru că aveam printre vecini mulți
prieteni de vârsta mea, serile în care ne strângeam în curte la bunica sau pe
vreun maidan în apropiere sunt de neuitat pentru mine. (…)

–
Când s-au schimbat lucrurile pentru dumneavoastră în direcția acestei profesii?

–
După ce am învățat să scriu și să citesc lucrurile s-au schimbat.Cărțile au
însemnat pentru mine o lume paralela dar cât se poate de reală.A fost bine, a
fost rău…sunt convinsă că a fost mai mult bine. Mi-am făcut o cultură
generală solidă, aveam un vocabular peste nivelul colegilor mei și eram o
surpriză plăcuta pentru profesori. (…) Am devenit mai puțin comunicativă și
mai inchisa în mine, mai selectivă cu prietenii și mai puțin comunicativă cu
părinții. (…)În liceu, mi-am făcut o prietenă foarte bună, cu care sunt
prietenă și astăzi. (…)

–
Cum era relația dumneavoastră atunci cu părinții și cum este astăzi?

–
Părinții mei mă iubesc foarte mult sunt singurul lor copil și poare de aceea.
Tata era un om blând cu care puteai comunica, rădeam impreuna și spuneam tot
felul de glume.Așa este și astăzi.Nu s-a schimbat deloc. Mama, în schmb, era
mai autoritară. Nu accepta să greșesc și mă monitoriza tot timpul. Astăzi ei
sunt bunici, în curând străbunici și văd lucrurile altfel. Acum suntem departe
uni de ceilalți si ne ducem lipsa.

– Cum ați plecat de acasă, din orașul în care ați
crescut?

–
După terminarea liceului, m-am înscris la facultatea de Filologie din
București. Am fost o studentă foarte bună, am citit mult și cu mare plăcere,
fără să fiu un șoarece de bibliotecă. Mi-am trăit studenția și nu am ratat
spectacole, concerte, plimbări cu prietenii și colegii. O altă parte frumoasă a
fost că am stat la camin și, studenția dintr-un cămin este cu totul altceva decât
studenția de acasă. Se crează o solidaritate, un spirit de echipă între cei de
la cămin care erau marginalizați de către Bucureșteni. La noi nu conta asta
pentru că eram uniți și eram destui de mulți în această situație. Noi aveam
grupul nostru. (…)

– După terminarea facultății a venit  momentul repartiției – un moment crucial
pentru mine, fiindcă îmi doream foarte mult să rămân la București sau cât mai
aproape de București. Proverbul spune: ”Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea
îndeplini!”A fost un miracol, pentru că în orașe nu erau posturi libere de
filologie, când am primit un post lângă București, post pe care îl am și
astăzi. Înainte de acesta primisem oferta de
a merge să predau acasă, la Bacău. Cu acordul părinților, care mi-au
înțeles dorința de a rămâne la București, am refuzat acest post și l-am
așteptat pe următorul. (…)

– Dorința dumneavoastră de a preda în București nu
a fost niciodată îndeplinită, adevărat?

– Da este
adevărat. După ce am primit postul în acest oraș, după ce am cunoscut orașul,
școala, comunitatea și după ce mi-am cunoscut soțul aici, niciodată nu am mai
vrut să mă întorc la București, dar nici acasă. Mi-am găsit locul meu aici,
mi-am făcut aici familia mea. (…)După un an de la terminarea facultății am
cunoscut un băiat, cu care m-am și căsătorit dealtfel care mi-a schimbat viața.
Am întemeiat o familie de care astăzi sunt foarte mândră.

– Cum v-ați
cunoscut?

– Ne-am
cunoscut la o petrecere la niște prieteni. Mai exact la o colegă de-a mea de
servici acolo unde era și el invitat din partea soțului acesteia. După un an de
la acea întâlnire ne-am și căsătorit. A fost spontan dar am simțit că el e
alesul.

– Cum au
primit părinții vestea căsătoriei?

– Ai lui
s-au bucurat; m-a dus să îi cunosc și m-au primit cu multă căldură. În schimb
ai mei  au fost luați prin surprindere și
s-a simțit o nemulțumire în  sufletul
lor. Cred că vroiau să cunosc un băiat de la oraș nu de la țara așa cum e soțul
meu iar decizia de a ne căsătorii li se părea cam pripită. Văzându-ne așa hotărâți
nu au avut ce face au acceptat situația și s-au bucurat pentru noi, mai ales
atunci când a vent pe lume primul și singurul lor nepoțel. (…)Părinții, atât
ai mei cât și ai soțului, ne-au ajutat foarte mult în creșterea copilului. Îl
duceam tot timpul la bunici, unde era fericit și bine îngrijit. Mi-am dorit
pentru copilul nostru să simtă dragostea bunicilor, așa cum am simțit-o eu de
la bunica din partea mamei. (…)Tot părinții ne-au ajutat și mai târziu,
într-un moment de impas când aveam nevoie din punct de  vedere financiar.

– Cum s-a
întâmplat, povestiți-mi!

– Până
atunci, când soțul meu a rămas fără nici o sursă de venit, ne-am descurcat
foarte bine. Aveam casa noastră, trecusem de la un apartament cu două camere la
unul cu trei, aveam mașină, bani pentru vacanțe și călătorii, bani pentru ca
fiului nostru să nu îi lipsească nimic. Așa a fost până când, afacerea soțului
meu a data faliment iar el a stat un an de zile fără servici. A fost cel mai
greu moment al vieții noastre, dar împreună l-am depășit cu bine. Părinții
ne-au ajutat și un prietef foarte bun i-a găsit soțului un loc bun  de muncă. Acum suntem bine și ne este
suficient ceea ce avem.

– Băiatul
dumneavoastră este mare acum, căsătorit și la casă lui. Cum este fără el acasă?

– Da,
băiatul meu este realizat acum, căsătorit cu fata visurilor lui, dar și alor
mele. Când mi-a spus în clasa a XI că a cunoscut-o pe Ana,acum noră mea, i-am
spus că dacă m-ar fi pus să îi aleg eu o fata n-aș fi putut să aleg mai bine.
Eu cred în destin și știu că primesc la momentul potrivit niște semne din
viitor.

– Cum așa?
Cum primiți semne din viitor?

– Păi, cum
altfel să îmi explic că înainte ca fiul meu să o cunoască, eu am stat o seară
întreagă cu ochii pe ea la petrecerea lor de absolvire (era elevă în școala
noastră) și că din 60-70 de copii eu
n-aveam ochi decât pentru ea?S-au cunoscut independent de mine și după
noua ani s-au căsătorit. Viața mea se învârte în jurul lor și Dumnezeu mă
iubește pentru că îi am aproape. Familia e centrul universului meu și
echilibrul meu. (…)

– Cred că sunteți mulțumită de viața
dumneavoastră, aveți vre-un regret?

– Cred că nu e bine să ai un regret în viață.Lasă
viața să fie așa cum a dat-o Dumnezeu. Profesional cred că soțul meu a vrut mai
mult de la mine, a simțit că pot mai mult și cred că a avut dreptate. Eu
însă,fără să fiu fatalista, am pus în meseria mea tot ce-am avut mai bun, am
pus pasiune și cred că dacă aș fi avut altă meserie tot cu pasiune aș fi
făcut-o.Personal, am pus multă iubire, am făcut tot ce stă în putința mea să
fie totul bine și familiei să nu îi lipsească nimic. Ăsta a fost felul meu de a
sfinții locul pe care l-am ales, fiindcă a fost alegerea mea. Aștept acum ca
familia mea să crească și să avem nepoți; vreau să mă bucur de ei și de viața
pe care o mai am înainte.