Povestea Morgii

Istoria celor fără de istorie, istoria întâmplărilor şi a faptelor trecute
sub tăcerea documentelor şi a pravilelor uneori a fost instituţionalizată
tocmai pentru a lumina tenebrele naturii umane şi pentru a armoniza faliile
sociale.

Istoria celor fără de istorie vine de departe, de la o mare distanţă de
documentul scris. Lumea lor a fost întâi circumscrisă de mitologie şi folclor,
apoi de cutumele şi obiceiurile locurilor, şi în cele din urmă de lumea
supravegheată a statului care a încercat să ofere definiri, catalogări, iar
apoi să impună restricţii, control şi supraveghere.

Pe de o parte, lumea periferiilor sociale este o adevărată societate
subterană, cu o evoluţie paralelă faţă de aceea pe care o cunoaştem cu toţii,
dar care poate determina în anumite circumstanţe istorice schimbări
neaşteptate. Această lume îngenuncheată la marginea societăţii nu trebuie
ignorată, abandonată sau alungată din organismul social. Ea deţine propria-i
ierarhie, propriile-i valori morale şi chiar instrumente de organizare şi de impunere
a modelelor comportamentale fermentate în interiorul său. Pe de altă parte,
aceia care aleg să trăiască altfel se găsesc şi la vârful piramidei sociale şi
care, într-un scurt pasaj al vieţii lor s-au prăbuşit şi nu s-au mai putut
ridica.

Nicolae Kreţulescu, unul dintre primii doctori români, descrie în amintirile
sale istorice starea de înapoiere socială şi a relaţionărilor umane, chiar şi
pentru secolul al XIX-lea. Era o vreme când ţăranii „erau trataţi ca robi atât
de autorităţi cât şi de proprietari” iar în vremea Regulamentului Ogranic, îşi
făceau cruce şi se mirau că, trecând pe stradă „nu le luă nimeni nici o para”.(Nicolae
Kreţulescu, 1895)

Venerabilul Nicolae Kreţulescu alături de Carol Davila au înfiinţat
învăţământul Medicinii şi au organizat serviciul sanitar. Şcoala Naţională de Medicină
înfiinţată de reformele celor amintiţi a conţinut şi o catedră de medicină
legală, încredinţată doctorului Athanasovici. La 1862, în vremea lui Cuza,
odată cu înfiinţarea Consiliului Medical Superior, au fost publicate şi cele
dintâi instrucţiuni destinate medicului legist al oraşului Bcureşti. În acelaşi
an au fost publicate şi primele lecţii de Medicină Legală „culese de unul
dintre cei mai distinşi studenţi” de atunci, Nicolae Măldărescu. Profesorul
Alexandru Şutzu reuşeşte după 1880 să impună ca practică uzuală asistenţa studenţilor
la autopsiile Medico-Legale.

Peste un deceniu prinde viaţă proiectul
instituţional iniţiat de dr.Mina Minovici, finalizat în 1892, după ce a reuşit
să convingă factorii politici, administrativi şi financiari ai ţării de necesitatea
construirii şi utilării unui institut de Medicină Legală. Clădirea Morgei a
costat comuna Bucureştilor 87 mii lei aur iar statul a cheltuit alte 50 mii lei
aur. Pentru întreţinerea ei statul cheltuia la finalul secolului al XIX-lea, 29
mii lei aur anual. Morga din Paris, ca şi cea de la Londra au fost inaugurate prin
anii’ 20.

Ministerul de Justiţie, respectiv magistratura şi poliţia, apoi Ministerul Educaţiei
Naţionale precum şi Comuna Bucureştilor au fost instituţiile care au sprijinit direct
înfiinţarea instituţiei datorită scopurilor pe care le îndeplineşte medicina
legală într-o societate modernă.

Dr.Mina Minovici, ctitorul Institutului de Medicină Legală din Bucureşti
considera medicina legală o „ştiinţă cu totul specială” datorită scopului său
„eminamente juridic, prescris şi fixat prin lege”. Al doilea factor care singularizează
medicina legală este „interpretarea cu totul particulară a faptelor medicale”.
Astfel, „un medic chemat să se pronunţe asupra unei răniri, va descrie rana
foarte exact din punct de vedere chirurgical” şi va arăta dacă această rană
prezintă vreunul dintre caracterele ce interesează pe judecător în pronunţarea
sentinţei!” Pentru aceasta medicul legist „trebuie să aibă cunoştinţe de Codul
şi Procedură Penală”. A treia situaţie care face din medicina legală o ştiinţă
aparte, este „aplicarea în mod cu totul special a ştiinţelor medicale” Cum ar fi
„aprecierea pronosticului unei răniri, în cazurile de responsabilitate medicală”
folosindu-se de igienă şi terapeutică, „chestiuni cu totul străine de scopul
medical al acestor ştiinţe”.(dr.Mina Minovici, 1897)

Medicina legală este asemeni unei răspântii unde se întâlnesc, la un moment
dat sau altul, toate ramurile medicinii. Astfel că Anatomia, Fisiologia,
Patologia externă şi internă, Obstetrica, Materia medicală, Terapeutica,
Igiena, „sunt utilizate sau toate odată sau rând pe rând” în practica medico
legală.

Institutul

Potrivit dr. Mina Minovici, România a fost cea dintâi ţară care a înfiinţat
un institut de medicină legală, care a servit drept model pentru alte ţări, un
institut care a unit toate condiţiile cerute pentru a satisface nevoile
justiţiei, învăţării şi igienei publice. (dr.Mina Minovici, 1926).

Încă de la întemeirea sa, Institutul de Medicină Legală din Bucureşti includea:
camere pentru expunerea şi conervarea cadavrelor în camere frigorifice; o
cameră pentru autopsii; o cameră pentru fotografierea cadavrelor şi alta pentru
fotografierea diverselor leziuni şi diformităţi; un laborator de chimie
toxicologică unde analizele sunt realizate pe organele luate de la cadavrele presupuse
a fi fost otrăvite; un laborator de microscopie; o cameră echipată cu radiograf
şi echipament pentru experimente fiziologice; un laborator de anatomie
patolgică, un muzeu conţinând specimene anatomice şi numeroase instrumente care
au fost folosite în comiterea unor crime sau sinucideri (fiecare obiect din
muzeu aveau ataşată povestea lor), o mare bibliotecă, unde dr.Mina Minovici şi
ulterior dr.Nicolae Minovici au donat cele mai multe cărţi; un amfiteatru
pentru 300 de studenţi şi o capelă pentru depunerea cadavrelor înainte de înhumare.

Apoi, la Palaltul de Justiţie a fost organizat Serviciul de Anthropometrie,
după principiile sistemului Bertillon, dar şi o şcoală ştiinţifică de poliţie
care funcţiona ca o anexă a Institutului de Medicină Legală. De la bun început
Institutul Medico Legal a devenit o anexă indispensabilă a Ministerului de
Justiţie. Magistraţii tribunalelor, când se aflau în faţa unor morţi suspecte,
a unor crime, sinucideri, atentate la pudoare, loviri sau răniri, cerea avizul
Institutului şi astfel căpătau întotdeauna un raport sau certificat medical
documentat ştiinţific.

Pe de altă parte a fost subliniată în epocă utilitatea socială şi profilaxia morală oferită
de Institutul de Medicină Legală de la înfiinţarea sa în 1892. Astfel, sărmanii
destinului, „acei săraci, cei necunoscuţi, după ce moartea le întindea pe faţă
zăbranicul veşnicei dispariţii din lumea celor vii, erau trecuţi prin
purgatoriul unei identificări şi cercetări ştiinţifice pentru a fi
înmormântaţi, după legea fiecăruia, pe cheltuiala Institutului” (dr.Nicoale
Roşu, 1937).

Profesorul Ludwig Aschoff, director al institutului
de patologie de la Freiburg, a considerat Institutul de Medicină Legală din Bucureşti
ca fiind „cel mai frumos şi mai bine înzestrat institut de medicină legală din
întreaga lume”. Momentul este redat de prof. D.G.Marinescu: „era prima dată
când auzeam şi eu în străinătate o aşa de frumoasă apreciere asupra unei
instituţii din ţara noastră. Bucuria şi mândria mea erau cu atât mai mari, căci
pe lângă greutatea persoanei care făcea aprecierea, era şi faptul că ea se
făcea în faţa atâtor persoane din diferite părţi ale lumei. Erau în acel timp
în institut cercetători din America de Nord ca şi cea de Sud, din diferite părţi
ale Europei şi foarte mulţi japonezi, care ocupau ei singuri o sală mare de
lucrări, denumită în limbajul curent sala japoneză”. (Prof.Dr.N.P.Bălan,1936)

Înfiinţarea Institutului Medico Legal de la Bucureşti este cu atât mai mult un pionierat cu cât dr.Mina Minovici „nu a
avut maeştri. Învăţătura a căpătat-o studiind în laboratoare, în sala de
disecţie, în bibliotecă. În această atmosferă, plutea duhul unei nestăpânite
dorinţe de a cunoaşte şi de a divulga tainele vieţii”. (dr.Nicolae Roşu, 1936).

În anul 1932, la conducerea Institutului
Medico-Legal a venit dr.Nicolae Minovici, iar la pensionarea sa în 1938,
conducerea institutului a revenit profesorului Theodor Vasiliu, căsătorit cu
una dintre cele două fiice al dr.Mina Minovici.

Clădirea ridicată la 1892 şi devenită
între timp monument de patrimoniu a fost demolată între 1985-1986. După o
perioadă foarte dificilă a sediilor improvizate şi sezoniere, medicina legală
românească va primi un sediu nou, ridicat între 1988-1989, pe Şoseaua Vitan
Bârzeşti.

autor: Adrian Majuru