Despre relaţiile religioase în România.Schiţă din istoria misiunii romano-catolice
O atracţie arhitectonică de prim rang pentru capitala Romaniei o constituie catedrala catolică Sfântul Iosif. Biserica este o construcţie gotică cu trei nave, în cele mai potrivite forme ale stilului şi de o asemenea mărime, încât trece drept cea mai spaţioasă biserică nu doar din Bucureşti, ci şi din întregul regat. Planurile bisericii au fost concepute de Friedrich Schmidt, cel care a construit primăriile din Viena şi Berlin, iar construcţia a fost coordonată de arhitectul C. Benisch.
Monumentalei construcţii îi lipseşte însă şi în prezent un turn pe măsură pentru clopote, care sunt depozitate provizoriu în curtea alăturată. Catedrala se află pe una dintre cele mai circulate străzi, ce merge către Gara de Nord şi într-unul dintre cele mai bune cartiere din oraş. Impresia pe care o face atunci când este privită din exterior este din păcate diminuată de faptul că faţada ajunge până la stradă, iar una dintre laturi este complet acoperită de grupe de case. Interiorul, care primeşte suficientă lumină printr-o mare rozasă şi prin ferestre pictate sumar, impresionează însă prin amploarea sa pe verticală şi încântă pe deplin ochiul prin formele alese şi prin decorarea elegantă cu ornamente şi cu imagini frumoase. Acustica este minunată, iar orga, care provine din cunoscuta fabrică a lui Merklin din Paris, domină majestuos spaţiul larg.
Constructorul spiritual al catedralei este primul arhiepiscop latin al Bucureştiului, merituosul Ignatius Paoli din congregaţia pasioniştilor. Împreună cu fraţii din ordinul său, acest bărbat cu adevărat apostolic a reuşit să adune din donaţiile şi actele de pietate ale credincioşilor banii necesari pentru a ridica o Casă a Domnului pentru Biserica Catolică, care trebuia să câştige respectul Bisericii orientale şi să reprezinte cu demnitate marea Biserică universală a Romei. Arhiepiscopul Paoli a putut să intre in anul 1884 în catedrala sa, dar în anul imediat următor moartea i-a smuls din mână sceptrul de păstor, pe care l-a purtat întotdeauna cu prestigiu. Trupul marelui episcop se află într-un mormânt provizoriu din capela cimitirului şi aşteaptă acolo aducerea lui în biserica catedrală, cea care se poate numi pe bună dreptate a sa.
Deşi Catedrala Sfântul Iosif a devenit parohie în anul 1895, biserica Bărăţiei este considerată încă şi astăzi ca fiind cea mai importantă biserică parohială din Bucureşti. Aceasta se află în cea mai populată şi mai animată zonă a oraşului, în inima cartierului negustoresc, în imediata apropiere a pieţelor Sf. Anton şi Sf. Gheorghe, acolo unde se intersectează principalele trasee ale tramvaielor. După tipicul celor mai multe biserici româneşti ortodoxe, aceasta casă a lui Dumnezeu este şi ea ascunsă într-o curte, fiind greu vizibilă din stradă. Turnul masiv cu clopote, ce este în acelaşi timp şi portal care dă înspre curte, nu este lipit de biserică, fiind inserat în şirul caselor care înconjoară curtea şi servesc drept locuinţă preoţilor parohiei. Întregul complex trădează o construcţie mănăstirească. Într-adevăr, „bărăţie” nu înseamnă nimic altceva decât o mănăstire franciscană, mai exact una maghiară, după cum o denotă şi etimologia cuvântului. Misiunea catolică a Valahiei a fost încredinţată franciscanilor până acum aproximativ 40 de ani, cel mai recent acelora din provincia maghiară a sfântului Ioan din Capistran, care au înfiinţat de-a lungul timpului mănăstiri în mai multe oraşe ale României, Bucureştiul fiind bineînţeles unul dintre acestea.
Actualele clădiri ale Bărăţiei datează din anul 1848, întrucât atât vechea mănăstire, cât şi biserica au fost distruse de flăcări în anul 1847. Conform tradiţiei, Bărăţia este considerată a fi biserica austriecilor. Despre generozitatea casei imperiale austriece dau azi încă mărturie cele patru clopote ale Bărăţiei, dintre care unul a fost donat în anul 1855 de împăratul Franz Josef, două de tatăl şi de mama acestuia, iar cel din urmă de fratele acestuia, împăratul Maximilian al Mexicului. Bărăţia este mult prea mică pentru a-şi împlini satisfăcător scopul de biserică parohială de oraş. Aspectul actual al altarelor, vitraliilor, podelei şi băncilor bisericii se datorează efortului parohului Augustin Struzina, decedat in anul 1900, care făcea parte din congregaţia pasioniştilor şi în a cărui memorie s-a zidit o placă de marmură în peretele lateral al bisericii.
Pentru liturghia duminicală şi pentru meditaţii personale stă la dispoziţie şi capela mănăstirii Institutului Domnişoarelor Engleze de pe strada Pitar Moş, graţie spiritului de sacrificiu şi mărinimiei membrelor acestui institut, care de mai multe decenii au adus nenumărate servicii cauzei catolice în România. Strălucirea cu care se celebrează aici sfintele ceremonii, cântul fastuos şi conferinţele ţinute de preoţii acestei case vorbesc direct inimii şi atrag prin profundul lor efect educativ. Regele Carol şi prinţul moştenitor Ferdinand vin şi ei cu multă dedicare la liturghia duminicală în această Casă a Domnului plină de pioşenie de pe strada Pitar Moş.
Cele trei biserici descrise mai sus concentrează viaţa religioasă şi sârguinţa catolicilor din capitala Romaniei. Dacă luăm acum în considerare faptul că însăşi catedrala cu lungimea ei de 54 de metri nu poate fi privită totuşi ca o biserică foarte mare şi că schematismul diecezei aproximează numărul catolicilor din Bucureşti la 50.000, atunci oricine s-ar simţi îndreptăţit să creadă că aceste trei biserici sunt umplute până la refuz duminicile şi de sărbători. Lucrurile nu stau din păcate tocmai aşa. Se poate totuşi întâmpla ca la ocazii speciale precum la Înviere, la liturghiile pontificale şi la căsătoriile de prim rang catedrala să se umple în totalitate. La această stare de fapt contribuie semnificativ şi simplii trecători neaparţinând de obicei confesiunii noastre, care intră în catedrală cu orice alte scopuri decât pentru a da Domnului cinstea cuvenită. Este greu de dovedit dacă printre cei 260.000 de locuitori ai Bucureştiului se află într-adevăr 50.000 de catolici, deoarece nu există nici o statistică oficială pentru catolici. Numărul acestora poate fi însă într-o anumită măsură aproximat prin materialul corect din punctul de vedere statistic al celor două parohii catolice, care în anul 1901 au înregistrat 446 de botezuri, 60 de cununii, 360 de Prime Sfinte Împărtăşanii şi 369 de înmormântări în cimitirul catolic.
Până acum nu s-a reuşit organizarea serioasă a catolicilor din Bucureşti. Anul trecut s-a încercat reunirea bărbaţilor catolici din capitală într-o singură mare comunitate. Date fiind însă diferitele limbi materne şi naţionalităţi ale acestora, reuniunea s-a separat într-o secţiune germană, una maghiară, una românească, una italiană, una franceză şi una polonă. S-a dorit prin aceasta să se dea şansa fiecărui departament să apere şi să reprezinte interesele pe care diversele limbi le aveau referitor la celebrarea liturghiei, în şcoală şi asociaţii. În vreme ce adunarea generală a avut loc, reunind 500 de bărbaţi, constituirea secţiunilor şi formularea statutelor s-au lovit de greutăţi insurmontabile. Până în prezent, doar secţiunile germană şi maghiară s-au dovedit viabile. Aceasta din urmă face însă din nou dovada clară a dorinţei de a se separa de marea comunitate, pentru a se constitui într-o comunitate maghiară separată. Analizând mai îndeaproape o astfel de iniţiativă, care nu este singulară sau neîndreptăţită, se va putea înţelege mai uşor de ce cele două parohii care există acum nu sunt delimitate şi organizate teritorial.
Gruparea catolicilor după naţionalităţi nu va elimina probabil niciodată pericolul de a întâmpina greutăţi de ordin politic, întrucât şi cea mai uşoară bănuială că ar fi sprijinite puternic interese naţionale, nu doar bisericeşti, ar putea crea neplăceri în ţară. Trebuie menţionat aici că doar un procent infim din catolicii capitalei deţin cetăţenia română, toţi ceilalţi fiind simpli rezidenţi în Regat, cu paşapoarte ce se pot moşteni direct din tată în fiu. Această stare de fapt este o consecinţă a piedicilor uneori insurmontabile pe care le întâlneşte orice persoană care doreşte să obţină cetăţenia română. Toţi străinii se află sub protecţia propriilor guvernelor, iar fiecare legaţie şi consulat preia cu sârguinţă preşedinţia de onoare a asociaţiilor naţionale a celor aflaţi sub protectoratul lor.
S-a argumentat deja de mai multe ori că pastoraţia catolică ar trebui să depăşească naţionalităţile cu diferitele lor limbi şi că predica în cadrul liturghiei publice, devoţiunile populare şi cateheza ar trebui ţinute în limba ţării, întrucât toţi cei care vin la biserică înţeleg româneşte. Chiar şi atunci când se poate presupune că aceşti catolici – în majoritate simpli muncitori şi zilieri – ştiu să se folosească de limba ţării în viaţa lor profesională, simplă şi de rutină, nu se poate totuşi concluziona că ei pot înţelege şi o predică romănească. Experienţa ne spune că mulţi catolici s-ar îndepărta, drept consecinţă, de liturghia publică, sau ar fi de-a dreptul pierduţi pentru biserică. Nici alte confesiuni religioase nu vor să audă de o asemenea iniţiativă, ci ţin cu asiditate şi energie la limbile lor materne şi la tradiţiile lor naţionale, după cum fac de exemplu protestanţii germani din capitală. Prin aceasta nu dorim în nici un fel să afirmăm că nu trebuie niciodată să se predice sau să se predea în limba romană. Salutăm dimpotrivă acest lucru peste tot unde el este posibil, de exemplu la catedrală, şi ne exprimăm dorinţa fierbinte ca el să fie extins peste tot, pentru a putea astfel organiza mai uşor şi mai unitar pastoraţia în Bucureşti.
2. Episcopiile de Bucureşti şi Iaşi
Am descris atât de detaliat realităţile din Bucureşti deoarece aproximativ o treime din numărul total al catolicilor din Romania se află în capitală. Conform recensămantului din 1899, din 5.9129.520 de locuitori ai României 168.300 sunt catolici şi protestanţi. Întrucât ultimii sunt în număr de 24.000, există aşadar aproximativ 144.300 de catolici în Romania. Pentru aceştia din urmă există două episcopii latine: arhiepiscopia de Bucureşti înfiinţată în anul 1883 şi episcopia de Iaşi, ce este subordonată direct Sfântului Scaun şi nu poate fi văzută ca sufragană Bucureştiului. Arhiepiscopia de Bucureşti cuprinde Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, întinzându-se de la Porţile de Fier până la Marea Neagră şi numărând circa 62.000 de credincioşi. Episcopiei de Iaşi îi rămane restul României, vechiul principat al Moldovei şi are aproximativ 82.000 de credincioşi. Dacă luăm în considerare ultimele schematisme diecezane pentru ambele dieceze devine evidentă o surprinzătoare disproporţie între populaţia catolică urbană şi cea rurală. Dieceza de Iaşi numără nu mai puţin de 62.000 de catolici la sate, în vreme ce ramura bucureşteană a bisericii numără în cele 6 parohii rurale doar 4.380 de credincioşi.
[…]
În vreme ce dieceza de Iaşi este constituită în principal dintr-o populaţie rurală statornică, profund credincioasă, cea de Bucureşti îşi are baza într-una urbană mult mai puţin stabilă şi mai eterogenă. Dieceza de Bucureşti include şi colonişti de diferite naţionalităţi, al căror număr se ridică la aproximativ 4.000. În imediata apropiere a Bucureştiului se află două sate de bulgari catolici, Cioplea şi Popeşti, cu circa 2000 de locuitori, ce folosesc exclusiv limba bulgară, dar care pot fi păstoriţi în limba romană, cu excepţia femeilor în vârstă. Dobrogea are în cele trei sate Caramurat, Culelia şi Malcoci 1900 de catolici germani (şvabi), care în marea lor majoritate au venit aici din Rusia, mai exact din apropierea Odessei, unde fuseseră chemaţi cu aproximativ 100 de ani înainte. Aceşti germani, a căror patrie este parţial Baden-Württenberg, parţial Alsacia, au păstrat oarecum nealterate obiceiurile, portul, limba şi religia patriei lor. În fine, în localitatea Cataloi din Dobrogea există de asemenea o colonie de 470 de italieni. În vreme ce ţăranii bulgari şi germani sunt supuşi si statului român şi sunt prin urmare îndreptăţiţi să posede pământ, italienii din Cataloi nu deţin acest drept.
Aceste cinci parohii de ţară sunt considerate a fi cele mai bune ale diecezei de Bucureşti, deoarece sunt singurele cu populaţie omogenă. Celelalte 17 parohii sunt parohii de oraş, cu o existenţă marginală, cum ar fi Giurgiu cu 550 de credincioşi, Râmnicu-Valcea cu 400, Târgovişte cu 362, Tulcea cu 226, Câmpulung cu 320 şi Sulina cu 340 de catolici, cifre în care sunt deja incluse şi cele mai îndepărtate filiale. În acestea parohii, precum şi în altele pe care le-am vizitat noi înşine pentru a cunoaşte realităţile la faţa locului, numărul de catolici este în scădere mai degrabă decât în creştere, conform relatărilor misionarilor prezenţi acolo. Acest fapt se datorează marii crize economice a ţării, de pe urma căruia au de suferit în special muncitorii străini. Alte parohii, cum ar fi Brăila, Craiova şi Turnu-Severin, au însă mai mulţi credincioşi şi se poate chiar spune că prosperă. Toate aceste misiuni catolice din oraşele româneşti sunt relativ îndepărtate una de alta. Se poate ajunge totuşi la ele cu ajutorul numeroaselor căi ferate ale ţării, excepţie făcând Tulcea şi Sulina din Delta Dunării, care se bucură însă de câteva legături navale săptămânale către Galaţi şi Brăila. O grupare mai strânsă a celor 22 de parohii ale diecezei în decanate pare imposibilă sau fără sens tocmai datorită distanţelor mari. Chiar şi în cazul unei împărţiri mai avantajoase, întâlnirile în decanate ar fi de nerealizat, deoarece majoritatea preoţilor ar trebui să petreacă două sau trei zile călătorind şi adesea nu dispun de mijloacele necesare.
Chiar dacă şi din descrierea noastră reiese că dieceza de Bucureşti este o dieceză de misiune într-un mult mai mare grad decât episcopia vecină ei, ea îşi merită întâietatea atât datorită numărului foarte mare de catolici, cât şi faptului că este capitala politică şi religioasă a Regatului. Ea trebuie de asemenea să emane o strălucire din care românii să poată intui demnitatea şi frumuseţea bisericii mame occidentale. Atunci când se vorbeşte despre relaţiile religioase din bisericile răsăritene se indică întotdeauna cu o anumită preponderenţă că aici se pune un mare accent pe reprezentări şi că în bisericile orientale se poate întâlni o strălucire aproape luxoasă. În aceste relatări poţi fi tentat la un moment dat să crezi că biserica romană nu ar putea suporta aproape nici o comparaţie în ceea ce priveşte afişarea exterioară a strălucirii. Noi nu am împărtăşit niciodată asemenea păreri. Dacă înlăturăm vraja pe care o exercită Orientul prin formele sale bogate în turle şi cupole, dar cu care ochiul apusean nu este familiarizat, şi dacă încercăm o comparaţie obiectivă cu catedralele şi domurile occidentale, vom descoperi deîndată că acestea din urmă le depăşesc cu mult pe primele, atât în ceea ce priveşte bogăţia formelor, cât şi mărimea şi grandoarea. Aceeaşi impresie am avut-o nu doar în România, ci şi la Constantinopol, unde am avut ocazia de a vedea bisericile patriarhale ale diverselor rituri. Desigur nu vorbim aici de Sfânta Sofia, căci trebuie să recunoaştem că nici o altă clădire nu ne-a lăsat o impresie atât de profundă şi de persistentă precum aceasta. Chiar şi în strălucirea cerută de liturghie, occidentalii au la dispoziţie mai multe instrumente pentru ceremonii, veşminte liturgice, odoare sfinte etc. decât orientalii. În fine, în ceea ce priveşte reşedinţele episcopale, ne uimeşte simplitatea, ca să nu spunem sărăcia acestora, aşa cum putem vedea la mitropoliţii de Bucureşti şi Iaşi, sau chiar la patriarhul Constantinopolului, cel ce se numeşte ecumenic. Orientalii ţin totuşi la strălucirea şi splendoarea lor, adesea închipuite, fapt de care trebuie să ţină cont şi biserica Romei în misiunea ei răsăriteană.
Acţionând în privinţa acestui ultim aspect, Sfântul Scaun a înfiinţat în 1883 o ierarhie locală în România, ţară ce fusese ridicată la rang de regat în anul 1881, numind Bucureştiul arhiepiscopie. Episcopul local poartă titlul de arhiepiscop latin de Bucureşti, spre deosebire de mitropolitul ortodox, care deţine şi el titlul de arhiepiscop. Înfiinţarea ierarhiei în România înseamnă un mare progres pentru Bucureşti, căci de secole catolicii din Valahia erau păstoriţi de la Nicopole din Bulgaria, ce deţinea în acelaşi timp titlul unei administraturi apostolice a Valahiei.
Aceşti administratori apostolici şi-au mutat reşedinţa la începutul secolului trecut în satul bulgăresc Cioplea de lângă Bucureşti, căci le fusese interzis accesul în oraş de puternicul mitropolit ortodox de atunci. Episcopul Molajoni a reuşit abia în 1847 să mute reşedinţa la Bucureşti, în centrul căruia cumpărase un teren. Clădirea era spaţioasă, frumoasă şi potrivită realităţilor de atunci. Ulterior însă ea nu i-a mai ajuns unui arhiepiscop ce trebuia să primească vizite importante şi uneori oaspeţi foarte înalţi. Arhiepiscopul Xaveriu von Hornstein a ordonat aşadar ridicarea în apropierea marii grădini a oraşului a unei reşedinţe noi, construită în stil monumental, ce ocupă cu cupola ei un loc de prim rang printre palatele oraşului. Superba clădire, în care este inserată organic o capelă, este înconjurată de o grădină mare şi frumoasă. Noua reşedinţă a fost dată în folosinţă anul trecut şi se află în apropierea catedralei[1].
Pentru a conferi o mai mare strălucire diecezei, arhiepiscopul Palma, mort în anul 1892, a rugat Sfântul Scaun să înfiinţeze un capitlu mitropolitan la Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti. Roma a ascultat rugămintea iar Cardinalul prefect al Congregaţiei de Propaganda Fide[2] a semnat documentul de înfiinţare la 13 ianuarie 1887. Acest decret fixează numărul titularilor la şase şi permite să fie numiţi şi canonici de onoare, dar numărul acestora nu trebuie să depăşească 12, fără înştiinţarea prealabilă a Sfântului Scaun. Deoarece în acel moment marea majoritate a misionarilor din dieceză aparţinea congregaţiei pasioniştilor, iar noul cler diecezan era mult prea tânăr pentru a constitui senatul şi consiliul arhiepiscopului, li s-a permis şi preoţilor din ordinele misionare să fie ridicaţi la cinstea canonicatului. Un decret al Propagandei din 27 februarie 1889 punea accent pe provizoratul acestei ultime stări de fapt. Deoarece dieceza de Bucureşti, ca o reală dieceză de misiune nu poseda nici un beneficiu bisericesc, canonicii nu puteau ridica nici o pretenţie la vreun venit, trebuind să trăiască din veniturile proprii şi cu ajutorul dat de arhiepiscop. Pentru că numărul canonicilor era foarte mic iar aceştia trebuiau să fie folosiţi în pastoraţie şi în şcoli, decretul nu îi obliga pe canonici la adunarea în convent şi nici la rugăciunea comună, cu excepţia „poate a duminicilor şi cu ocazia sărbătorilor”. Atunci când canonicii nu sunt în formulă completă, trebuie luate în considerare la alegerea unui vicar capitular şi voturile parohilor, cel puţin a acelora care nu se află prea departe de metropolă. Capitlul nu are nici un drept în propunerea sau alegerea unui arhiepiscop. Îmbrăcămintea canonicilor a fost stabilită mai amănunţit prin numitul decret din anul 1889 şi constă din rochet, capă, colar şi cingătoare. Ca semne distinctive, canonicii bucureşteni poartă o cruce peste veşminte, ce le aminteşte tot timpul de jubileul preoţiei Papei Leon al XIII-lea. Pe lângă capitlul catedral, pe arhiepiscop îl mai ajută un consiliu ales de el însuşi, ce poartă numele de senat.
În timpul scurtei, dar importantei şi activei perioade de păstorire a arhiepiscopului Otto Zardetti, mort de curând la Roma, biserica mitropolitană Sf. Iosif a fost declarată prima parohie a oraşului la data de 4 februarie 1895. În acelaşi timp arhiepiscopul Zardetti a numit un rector al catedralei, care ar trebui să fie în acelaşi timp şi decan al clerului din oraş, graţie oficiului său. Rolul său este de a administra şi supraveghea problemele parohiale în numele capitlului catedral, atât în ceea ce priveşte pastoraţia, cât şi treburile lumeşti. […]
3. Clerul şi seminariile
[…] După ce printr-un decret al Congregaţiei de Propaganda Fide din anul 1864 misiunea catolică a Valahiei a fost trecută definitiv în grija congregaţiei pasioniştilor, iar franciscanii au plecat treptat, pasioniştii s-au confruntat cu greutăţi. Se credea că obstacolele vor putea fi depăşite prin înfiinţarea unui seminar. Un asemenea seminar a şi fost creat în reşedinţa episcopală de către monseniorul Paoli în anul 1873. Acesta s-a divizat doi ani mai târziu, iar seminarul mai mare, în care se studia filozofia şi teologia, a fost mutat în satul bulgăresc Cioplea. Şi astăzi se mai poate vedea clădirea goală, alipită casei parohiale şi bisericii şi înconjurată odată de grădini bogate şi frumoase, îngrijite cu hărnicie de fraţii laici. Cioplea este locul naşterii spirituale a clerului bucureştean şi de multe ori acesta se întoarce acolo cu dorul fiului după casa părintească. Acest institut nu a fost însă gândit iniţial ca un seminar propriu-zis, ci mai mult ca un noviciat al pasioniştilor, în special pentru misiunea din Valahia şi din regiunile învecinate ale Bulgariei. Într-adevăr, până în anul 1879 toţi seminariştii depuneau sfintele voturi înaintea primirii subdiaconatului; aşa au fost acceptate la Cioplea 15 vocaţii în congregaţie. Începând cu anul 1879, acest lucru nu mai este necesar, fiind suficientă intrarea într-o congregaţie a oblaţilor pasionişti, creată special pentru realităţile Bucureştiului. Aceşti oblaţi trebuiau să observe în general regulile pasioniştilor, fără a beneficia însă de drepturile acestora. Această stare de fapt a durat până în anul 1888, când arhiepiscopul Palma i-a eliberat pe toţi oblaţii acceptaţi la Cioplea de obligaţiile lor faţă de congregaţia pasioniştilor şi a transformat seminarul într-unul diecezan. Consecinţa naturală a acestui proces de evoluţie care a avut loc sub episcopii pasionişti a fost că misiunea a trecut la preoţii diecezani.
Pasioniştii au abandonat mai mult sau mai puţin benevol scopurile şi planurile lor iniţiale referitoare la seminar probabil datorită faptului că interesele misiunii au primat în faţa celor ale congregaţiei în educarea elevilor. Mai mult, în Bucureşti s-a încercat adoptarea unei reguli uşor adaptată condiţiilor climatice ale ţării şi obţinerea unei poziţii ceva mai libere şi mai independente în marea familie a ordinului, lucru prin care legătura cu ordinul a devenit din ce în ce mai relaxată, până când s-a rupt definitiv. Chiar şi acceptând faptul că în majoritatea locurilor de misiune ale diecezei de Bucureşti clericii diecezani se potrivesc mai bine decât cei din ordin, nu putem totuşi să nu regretăm că pasioniştii nu au fondat în România nici o mănăstire, în care ar fi putut să fie ţinută regula severă a ordinului şi care ar fi putut să devină centrul spiritual al diecezei şi că educaţia clerului în seminarul diecezan nu a rămas în sarcina lor. Ei nu au de ce să se ruşineze sub nici o formă cu clerul educat de ei, căci au format preoţi valoroşi, gata de jertfă şi cu un înalt nivel de pregătire intelectuală. Ştim însă că acest cler este denigrat în străinătate în mai multe privinţe, şi că deja doi dintre episcopi l-au bănuit în felul cel mai reprobabil, înainte de a ocupa scaunul arhiepiscopal. Experienţele şi observaţiile noastre timp de doi ani petrecuţi nu doar la Bucureşti, ci şi în locurile de misiune, nu ne-au dat însă niciodată prilejul de a da crezare vorbelor nedrepte, ci ne îndreptăţesc să afirmăm că noi considerăm acest cler ca fiind bun şi corespunzând înaltelor cerinţe ale diecezei. Mai putem adăuga aici că monseniorul Zardetti a transmis clerului printr-o declaraţie oficială marea sa mulţumire la plecarea din dieceză în anul 1895.
Extrem de important pentru existenţa seminarului diecezan din Bucureşti este un decret al monseniorului Paoli din 7 martie 1882, confirmat de Propaganda, prin care seminarului i se acordă bunurile bisericilor din Câmpulung şi din Râmnicu-Vâlcea, cu obligaţia de a asigura însă întreţinerea parohilor din acele parohii. Bunurile respective constau în complexe de case, păşuni, livezi şi păduri. Acestea constituiau în mare parte posesiunile vechilor mănăstiri franciscane (bărăţii) şi au fost lăsate arhidiecezei în anul 1887, desigur după plata unei anumite sume Congregaţiei Sfântului Ioan din Capistran. Aceste venituri sunt insuficiente întreţinerii seminarului, astfel încât trebuie luate serios în considerare şi donaţiile credincioşilor, iar de la seminarişti trebuie percepute taxe.
Întrucât seminariştii trebuiau să cânte în catedrală şi să slujească la altar în fiecare duminică şi zi de sărbătoare, iar seminarul se afla la Cioplea, la o distanţă de o oră şi jumătate, s-au creat serioase inconveniente. S-a încercat prin urmare strămutarea seminarului în oraş, mai exact lângă catedrală, deoarece spaţiul de acolo părea destul de mare. Din banii strânşi special în acest scop, Sfântul Părinte contribuind şi el cu o sumă importantă, a fost construită actuala clădire spaţioasă a Seminarului, ce a putut fi ocupată în anul 1893. Între timp, în lipsa unei case parohiale, preoţii locuiesc în seminar, unde se află şi cancelariile parohiale. În aceste condiţii este desigur regretabil faptul că nu există decât o intrare principală în seminar.
La seminarul din Bucureşti, care a primit din partea mons. Zardetti titlul „Seminarium Spiritus Sancti”, predau în momentul de faţă 3 preoţi diecezani şi 2 părinţi benedictini[3] de la Maria-Einsiedeln, Elveţia. Aceştia din urmă au fost chemaţi în anul 1900, deoarece se simţea nevoia de a încredinţa din nou unui ordin educaţia elevilor. Numărul seminariştilor din gimnaziu şi al celor care studiază filozofia este de 24, putându-se astfel satisface nevoile actuale ale diecezei. Din cei şapte ani de curs, la ora actuală îşi desfăşoară activitatea anul I, III şi VI. Cei din ciclul de teologie sunt trimişi să îşi termine studiile în străinătate de câţiva ani, în special la Genova şi la Roma. În ciuda numărului mic de elevi, alegerea acestora se loveşte de multe piedici, în special atunci când se caută cu adevărat localnici sau doar tineri născuţi aici din familii bune, religioase, sau ca să spunem şi mai clar, din familii cu relaţii cât de cât ordonate. Din această cauză, pasioniştii au căutat deja să aducă tineri din străinătate, chemând mai exact din profund catolica Silezie Superioară oameni tineri, viguroşi, care s-au aclimatizat bine aici şi au învăţat temeinic limba ţării. Cu toate acestea, seminarul a dat şi elemente locale valoroase, dintre care putem numi în special trei preoţi din satele bulgăreşti de lângă Bucureşti.
Programa este foarte diversă, având multe puncte în comun cu cea de stat pentru şcolile medii, ea cuprinde însă în ultimele două clase un curs lărgit de filozofie şi pune un mare accent pe limbile moderne. Pentru predarea ştiinţelor naturii stă la dispoziţie un laborator de chimie şi un cabinet de fizică şi de ştiinţele naturii, ce sunt desigur foarte modeste, dar care au totuşi minimele dotări necesare. Biblioteca seminarului, la care s-a adăugat acum câţiva ani colecţia destul de însemnată a unui director spiritual al Doamnelor Engleze, conţine şi ea multe lucrări folositoare, precum şi numeroasele publicaţii ale Academiei române.
Când, la începutul anilor ’90, rectorul seminarului era Dr. Demetrius Radu, un preot român unit, care studiase la colegiul grec din Roma, limba română a fost imediat introdusă ca limbă de circulaţie şi de predare. După numirea sa în scaunul episcopal greco-catolic din Lugoj, s-a renunţat la eforturile lui şi s-a considerat suficient ca toţi absolvenţii să înţeleagă şi să vorbească bine româna. Instituţia a fost din nou orientată spre nevoile diecezei, în care limba germană este cea mai răspândită. Într-adevăr, din 43 de preoţi ai diecezei de Bucureşti, dintre care 19 în Bucureşti, iar 24 în provincie, toţi vorbesc germana în afară de patru. Mai bine de jumătate din preoţi vorbesc cel puţin patru limbi, unii chiar cinci sau mai multe. Tocmai în această privinţă, dieceza ridică probleme deosebite faţă de cler şi, prin urmare, şi faţă de seminar.
Dacă din punct de vedere ştiinţific, pretenţiile faţă de clerul din Bucureşti sunt mari, atunci trebuie evidenţiat că cele ridicate de asceză sunt şi mai mari, viaţa unui preot fiind aici într-adevăr cea a unui misionar sărac. Pentru a ilustra aceasta, am putea povesti experienţele noastre proprii, însă vrem să ne mulţumim cu observaţia că de când clerul de ordin i-a făcut loc clerului diecezan, sărăcia celui dintâi persistă, fără ca cel de al doilea să se bucure şi de avantajele primului. De aceea am dat crezare unui preot din dieceza de Iaşi care afirma că din partea clerului de Bucureşti s-a cerut cu siguranţă mai mult sacrificiu decât din partea celui din Moldova.
[…] Arhidieceza de Bucureşti are doar trei parohii care deţin pământ: Cioplea, Popeşti şi Caramurat, însă aceasta din urmă a trebuit să împartă cele zece hectare cu românii şi turcii care ţin de ea. Celelalte parohii sunt fie întreţinute de credincioşi, fie sprijinite de către ordinariat. Pentru caz de boală prelungită sau incapacitate de lucru, există în clerul de Bucureşti o asociaţie de sprijin, aşa-numitul Fundus cleri, care, conform schematismului, este condus de o comisie formată din cinci membri.
4. Şcolile catolice
O ţară de misiune este în primul rând locul unde trebuie să se acorde o deosebită grijă predării religiei, întrucât tineretul este expus pericolului într-un grad mult mai ridicat decât în teritoriile pe deplin catolice. Progresul sau regresul unei misiuni este dat tocmai de atenţia dată predării religiei.
Oricine este familiarizat cu realităţile dintr-o misiune ştie că adunarea copiilor din localităţi unde nu există nici o şcoală catolică este greu de realizat şi de multe ori aproape imposibilă. Predarea religiei de către clericii înşişi reprezintă o sarcină foarte grea acolo unde filialele sunt mult prea îndepărtate de parohie, după cum este cazul în Moldova, unde fiecare parohie are mai multe filiale. […]
În oraşele diecezei de Bucureşti, copii care nu merg la şcoli catolice nu sunt aduşi decât rar la cursul de religie. Luând în considerare acest fapt, trebuie insistat peste tot asupra importanţei păstrării şcolilor parohiale. Acestea supravieţuiesc cu mari greutăţi şi jertfe în special acolo unde numărul catolicilor este foarte mic. Şcolile private din România se află sub stricta supraveghere a statului. Aceasta înseamnă că directorii şi profesorii trebuie să îşi dovedească iscusinţa în a preda şi trebuie să ceară o confirmare de la ministerul învăţământului. Mai mult, catedra trebuie condusă conform normelor cu privire la registre, iar caietele de prezenţă şi matricolele şi se află sub controlul autorităţilor. Copiii cetăţenilor români sunt chemaţi anual la un examen statal sub ameninţarea închiderii şcolii, fetele au voie să rămână doar până la vârsta de nouă ani în şcoli mixte ş.a.m.d. Şcolile de stat fac o mare concurenţă institutelor private, căci în cazul celor dintâi învăţământul pentru români este gratuit, ceea ce nu poate fi aplicat şi şcolilor catolice. Făcând abstracţie de acest lucru, există câteva şcoli catolice parohiale care prosperă, la Turnu-Severin, Craiova, Râmnicu-Vâlcea, Brăila şi în dieceza din Moldova la Galaţi şi la Iaşi. Acolo, ca de altfel în toate şcolile parohiale, parohul ia parte la procesul de învăţământ într-o măsură covârşitoare, iar în unele parohii îl asigură în totalitate prin eforturi proprii. Jertfa de sine şi iubirea pentru meserie sunt prezente în special în oraşul port Sulina de la vărsarea Dunării în mare, unde se vorbesc mai multe limbi şi unde parohul locului, originar din Silezia, întreţine o şcoală foarte populară, care numără peste 80 de elevi, ce aparţin celor mai felurite limbi şi naţiuni. Limba de predare este în special italiana, dar pe lângă citire, scriere, calcul şi muzică se mai învaţă acolo şi româna, germana şi greaca, aceasta din urmă fiind vorbită mult în Sulina. Biserica şi şcoala de acolo se bucură şi de generozitatea Comisiei Europene a Dunării.
La Bucureşti se află o mare şcoală arhiepiscopală, la care sunt înscrişi aproximativ 570 de elevi (în anul 1879 numărul lor era de 504). Actualul arhiepiscop[4] a ordonat acum câţiva ani să se construiască în centrul oraşului o clădire spaţioasă şi modernă, pentru care s-a strâns o sumă mare de bani. Aceasta a devenit o şcoală cu o capelă impresionantă, cu un frontiscipiu împodobit cu un relief ce îl reprezintă pe Isus prietenul copiilor. Lângă ea se află o nouă casă de locuit pentru Fraţii Şcolilor Creştine, care au fost chemaţi de arhiepiscop pentru a prelua conducerea procesului de învăţământ. Sârguinciosul şi foarte învăţatul lor director, cel care a suportat greutăţile şi grijile unui început dificil şi a condus instituţia pe drumuri bune şi pline de speranţă, a murit în luna ianurie a anului trecut şi a fost mult regretat. Fraţii şcolilor creştine transmit elevilor cunoştinţe preţioase nu doar de ordin ştiinţific, ci şi religios, inspirându-i prin cuvânt şi exemplu personal pe copii să gândească şi să trăiască creştin. Importanţa unui astfel de exemplu pentru păstrarea şi dezvoltarea catolicismului în capitală nu a fost până acum îndeajuns de mult reliefată. Dacă şcolile catolice de băieţi s-ar fi aflat deja de câteva decenii în mâinile acestei comunităţi pline de râvnă, viaţa catolicilor din Bucureşti ar fi fost astăzi cu totul alta. Sosiţi aici în 1861, Fraţii Şcolilor Creştine s-au retras la sfârşitul anului 1870 datorită greutăţilor întâmpinate, reluându-şi activitatea lor binecuvântată după o întrerupere de aproape 30 de ani. Şcoala are actualmente treisprezece fraţi şi patru profesori laici, care predau în special limba română, istorie şi geografie. Pe lângă şcoala elementară, care are o filială într-un local luat cu chirie într-o altă parte a oraşului, mai funcţionează şi o şcoală gimnazială cu trei clase.
Popularitatea şcolilor catolice se explică pe de o parte prin încrederea părinţilor într-o solidă educaţie morală şi religioasă a copiilor lor, şi pe de altă parte prin aceea că limbile străine, precum germana, franceza şi italiana, pot fi însuşite cu uşurinţă. În România, precum şi în Balcani şi în Orient, acest fapt este de o mare însemnătate atât pentru negustor, cât şi pentru meşteşugarul obişnuit.
Dacă ne gândim cât de mult s-a extins Bucureştiul în toate direcţiile, astfel încât durează uneori şi două ore pentru a-l parcurge dintr-un capăt într-altul, iese clar în evidenţa necesitatea stringentă a constituirii unor noi şcoli catolice. Această nevoie este cu atât mai presantă cu cât mulţi copii catolici învaţă nu numai în şcoli de stat, ci mai ales în şcoli particulare, cum ar fi cele evanghelice (luterane) germane, care au avut anul trecut 107 elevi catolici. Dacă în aceste instituţii s-ar asigura în mod regulat învăţământ religios de către un preot catolic şi dacă s-ar aduna şi organiza copiii catolici din diferitele şcoli de stat în mai multe grupe, lucru încercat pe vremea sa de monseniorul Zardetti, atunci cu siguranţă nu ar fi existat atâtea pierderi deplorabile de partea catolică. Mai rămâne de menţionat că pentru şcolile de băieţi există o comisie şcolară arhiepiscopală, iar pentru şcolile parohiale ale diecezei există un inspector şcolar (de câţiva ani, canonicul Alois Irwin din Congregaţia Pasioniştilor), care se ocupă în special de relaţiile cu instituţiile statului, mai exact cu Ministerul învăţământului.
O mare problemă în şcolile catolice din România este absenţa cu desăvârşire a unei şcoli medii catolice. O asemenea instituţie ar fi desigur viabilă, după cum o dovedesc câteva şcoli private similare, frecventate de români şi de străini de diverse naţionalităţi. Înfiinţarea unui gimnaziu catolic ar întâmpina însă cu certitudine mari greutăţi. Profesorii nu trebuie doar să îşi dovedească capacitatea ştiinţifică, ci să fie de asemenea minim licenţiaţi ai unei universităţi româneşti sau străine recunoscută de stat. Mai mult, învăţământul trebuie organizat astfel încât elevii să poată susţine în fiecare an examenele lor la stat, căci numai aşa pot spera la recunoaşterea studiilor lor pe teritoriul întregului regat. Odată ce vor fi depăşite aceste greutăţi, un gimnaziu catolic sau cum se spune pe aici, un liceu, va produce rezultatele scontate. Va fi necesar pentru fiecare instituţie de acest gen şi un internat bine condus, care ar fi principalul punct de atracţie pentru români. Aceştia cunosc foarte bine pericolele pe care le întâlneşte tineretul în oraşe şi îşi înscriu copiii cu precădere într-unul din internatele existente. După ce acum câţiva ani s-a făcut o încercare la Iaşi de a crea un liceu catolic, problema a revenit din nou în prim plan cu o pregnanţă clară. Persoane din rândul clerului diecezan din Iaşi vor fi pregătite special pentru acest scop, existând şi o clădire construită pe un loc bine ales, care oferă multe perspective.
Aceste instituţii de învăţământ de rang înalt nu ar putea fi însă întreţinute de elevi catolici, întrucât numărul acestora ar fi mult prea mic. Cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă înfloritoarele şcoli de fete ale Domnişoarelor Engleze din Bucureşti, Brăila, Turnu-Severin şi Craiova şi ale surorilor de la Notre Dame de Sion la Galaţi, Bucureşti şi Iaşi, care în instituţiile lor au ca eleve şi educă peste 1300 de fete. Analizând însă religia copiilor, găsim doar un procent foarte mic de catolici, majoritatea fiind români ortodocşi sau israeliţi. Părinţii găsesc cea mai bună garanţie a unei educaţii cu adevărat strict morală şi în acelaşi timp vituoasă şi practică a fiicelor lor în jertfa totală de sine a acestor femei dăruite lui Dumnezeu prin vocaţia lor sfântă, precum şi în marea lor ştiinţă de carte. S-au întreprins mulţi paşi pentru educaţia religioasă a românilor în confesiunea lor, nefiindu-le în nici un fel interzis să participe de sărbători la slujbe ortodoxe şi să îşi îndeplinească obligaţiile lor religioase. Învăţământul religios este asigurat de profesoare ortodoxe în unele şcoli, însă, ca şi în cazul cursurilor de istorie, acesta trebuie supravegheat pentru a nu da ocazia unor ieşiri anticatolice. Surorile noastre trebuie să se mulţumească bineînţeles doar cu a insufla un sentiment religios elevelor lor, prin referiri la Dumnezeu şi la viaţa veşnică. În cazuri extrem de rare se poate întâmpla ca elevele din instituţiile noastre catolice să se convertească la catolicism, atunci când ajung la maturitate şi ies din şcoală. Fiecare dintre aceste cazuri de convertire se soldează cu adevărate atacuri asupra şcolilor şi a episcopilor catolici, care nu rămân fără urmări importante. Dacă aceste convertiri nu ar veni din iniţiativa proprie şi din totala convingere a acestor fete, şi dacă nu ar corespunde unei necesităţi adevărate a inimii lor, ele nu ar putea şi nu li s-ar permite să depună mărturisirea de credinţă.
Aceste congregaţii feminine aduc cele mai bune servicii bisericii catolice în special pentru că imploră binecuvântarea Domnului asupra misiunii prin rugăciune şi fapte bune. Ele dau de asemenea mărturie despre frumuseţea vieţii din ordinele catolice şi contribuie astfel în mod fundamental la răspândirea ideilor şi viziunii catolice în straturile superioare ale societăţii româneşti. Aspectul exterior al aşezămintelor lor, pe care le putem numi mănăstiri, atrage mult atenţia, iar interiorul este de o asemenea curăţenie şi nobleţe simplă, încât şi elita poate să le viziteze. În acest sens ne amintim în special de cunoscutul Institut Sf. Maria al Domnişoarelor Engleze din Bucureşti şi de casele surorilor de la Notre Dame de Sion din Galaţi şi Iaşi. Aceste două ultime mănăstiri au capele – la sfinţirea celei din Iaşi am fost prezenţi duminica trecută – care într-o ţară de misiune ar putea prelua foarte bine rolul unei catedrale, atât în ceea ce priveşte mărimea, cât şi ornarea lor. Numărul surorilor din ordine se ridică la 414, în perfect acord cu mărimea aşezămintelor lor. Domnişoarele Engleze au în cinci case 105 de surori, 96 de surori laice, 32 de novice şi opt candidate iar Doamnele de Sion au în trei case 78 de canonice şi 91 de surori laice.
Prin observaţiile noastre de mai sus nu dorim însă să spunem că cele două congregaţii slujesc Bisericii doar prin răspândirea viziunii catolice. Trebuie precizat că ele au preluat integral şi şcolile catolice de fete din localităţile unde se află, dând astfel un ajutor direct şi binecuvântat cauzei catolice. Damele de Sion din Iaşi întreţin o şcoală catolică elementară cu 110 eleve, iar la Galaţi una cu 300 de eleve. Domnişoarele Engleze gestionează şcoli populare la Brăila cu 86 de eleve, la Craiova cu 162 de eleve, la Turnu-Severin cu 225 de eleve şi la Bucureşti 3 şcoli cu 900 de eleve (în anul 1879 erau 450 de eleve). Aceste cifre arată cu claritate cu câtă încredere sunt trimişi copiii la şcolile mănăstireşti. În ciuda diverselor conflicte inevitabile, această încredere nu a fost niciodată zdruncinată. Cele două congregaţii, care se bucură în cadrul regulilor ordinului lor de o oarecare autonomie, au prins deja rădăcini adânci în ţară şi lucrează de câteva decenii în tăcere pentru folosul misiunii catolice din România. Primele învăţătoare au sosit în ţară în anul 1852 din Nymphenburg, Bavaria, unde se află o casă a Domnişoarelor Engleze, fondând şase ani mai târziu actuala lor casă din Bucureşti. Doamnele de Sion au ajuns la Galaţi în februarie 1866 şi au înfiinţat o filială la Iaşi şi mai recent la Bucureşti.
5. Viaţa catolică
De capelele acestor ordine feminine se leagă cea mai frumoasă parte a vieţii autentic catolice, în ce priveşte pietatea şi iubirea de aproapele, aceasta fiind impresia cu care am rămas cel puţin în Bucureşti. Nicăieri nu este mai bine onorat cultul euharistic decât în capela de pe Pitar Moş, unde sărbătoarea octavei de sărbătoarea Trupului şi Sângelui Domnului şi recitarea celor 40 de ore de rugăciune constituie o impresionantă mărturie a credinţei. Am întâlnit însă la sărbători asemănătoare şi în satele bulgăreşti Cioplea şi Popeşti o participare şi o pietate rară. Există desigur şi aspecte triste, cum ar fi numărul mic de împărtăşiri de Paşte printre numeroşii catolici din capitală, dar şi din provincie. O viaţă cu adevărat catolică există doar la sate, cum ar fi Malcoci şi Caramurat, unde cu ocazia misiunilor populare ne-am convins de credinţa adânc înrădăcinată care străbate întreaga viaţă a comunităţilor locale. În Moldova am asistat din păcate doar într-o singură duminică la slujba de dimineaţă şi la cea de după-masă din Tămăşeni. Ne-a impresionat în special faptul că toţi cei aflaţi în biserică, tineri sau vârstnici, au îngenuncheat plini de pioşenie în timpul liturgiei, deşi nu existau bănci prevăzute pentru acest scop. Mai mult, chiar mamele cu copii la sân au venit la slujbă, lipindu-se însă de zidul bisericii pentru a nu deranja.
Încă din primele săptămâni ale şederii noastre în Bucureşti am observat în catedrală în special participarea în număr foarte mic a slujitorilor din casă, sau mai exact a slujnicelor. Aceştia reprezintă elementul cel mai bun şi mai solid al unor parohii, cum ar fi în marile parohii de diasporă din Elveţia, Zürich, Basel şi Berna. Cel care a vizitat aceste locuri a remarcat cu siguranţă fetele de la ţară, ce vin la oraş din toate părţile, umplând bisericile în primele ore ale dimineţii. Ele asistă la sfânta liturghie, primesc des Sfintele Sacramente şi se întorc la locurile lor de muncă când se trezesc stăpânii. Aşa ceva nu vedem din păcate la Bucureşti. Vara abia se găsesc în catedrală 40 de persoane la prima Sfântă Liturghie de la ora 7, iar iarna sau când vremea este neprielnică îi putem numără pe degete pe participanţii la slujba de la această oră. Acelaşi fenomen se poate constata la Bărăţia, deşi servitori catolici austrieci şi unguri sunt destul de numeroşi. Aceştia nu par a avea însă nevoia de a-şi îndeplini obligaţiile religioase şi le lipseşte de asemenea o organizare a lor în asociaţii catolice, aşa cum s-a întâmplat în Germania sau Elveţia.
O parte importantă a servitorilor catolici din capitală aparţin nu de ritul latin, ci de cel greco-unit, aceştia fiind în principal români din Transilvania, Banat şi Bucovina. Ei sunt obişnuiţi cu celebrarea liturghiei în limba maternă şi în rit bizantin, la fel ca şi cu primirea Sfintelor Sacramente. Mai mult, ei consideră o biserică ca fiind a lor doar atunci când zăresc iconostasul, icoanele vechi, lumânările şi strana cântăreţilor. Atât bisericile romano-catolice, cât şi ceremoniile acestora şi limba pe care o aud din altar şi cor le sunt străine. Este de înţeles aşadar de ce românii uniţi, dacă nu au o biserică proprie şi nu sut păstoriţi de un preot de limba şi naţionalitatea lor, se simt mai degrabă acasă în bisericile româno-ortodoxe, decât la catolicii de rit latin. În acest fel biserica pierde mulţi membri, cel puţin pe perioada şederii lor în Bucureşti. De mai mulţi ani nu este organizată nici o formă de pastoraţie pentru uniţii din Bucureşti. Un preot român unit din Transilvania, care a activat aici acum patru ani pentru credincioşii ritului său şi care acum se află la Iaşi, ne-a spus că numărul uniţilor din Bucureşti trebuie să fie de aproximativ 4.000, printre care se găsesc şi unii care fac parte din straturile mai înalte ale societăţii. De aceea a luat formă de câţiva ani ideea de a construi o biserică greco-catolică. Armenii uniţi, care au fost numeroşi în Bucureşti cu câteva decenii în urmă, dar care au redevenit schismatici, sunt vizitaţi anual de un preot mechitarist de la Viena. Cu acest prilej se adună şi enoriaşii de la Rusciuc, Constanţa, Brăila şi Galaţi.
Viaţa catolică în misiunea din România lasă încă atât de mult de dorit, după cum o arată şi sutele de căsătorii mixte ce au loc în fiecare an între catolici şi români, precum şi între catolici şi protestanţi. Însă maxim 25 de perechi cer anual dispensa catolică în cele două dieceze, fiind deci binecuvântate de preotul catolic. Atunci când ne gândim câţi copii şi câte familii întregi merg prin aceasta către biserica naţională, nu putem decât să ne întristăm şi să regretăm că propaganda de care ne acuză ortodocşii aşa de des corespunde atât de puţin realităţii. Biserica trebuie să îşi adune toate forţele şi să depună toate eforturile posibile pentru a păstra şi întări pe termen lung ceea ce deţine în prezent.
La stimularea vieţii catolice din oraşe trebuie să colaboreze în primul rând asociaţiile. În Bucureşti s-a făcut deja un început frumos prin congregaţiile mariane pentru diferitele grupe: secţiunile tinerilor şi ale bărbaţilor îşi ţin reuniunile lunare în şcoala de băieţi, iar cele ale tinerelor şi ale femeilor în capela de pe Pitar Moş. După ce că numărul frăţiilor este relativ mic, puţini dintre membrii acestora sunt totuşi serioşi când vine vorba despre această formă de organizare a laicatului catolic, aducând cu ei la exerciţiile spirituale ţinute în fiecare an în timpul Paştelui persoane ce nu aparţin asociaţiilor noastre. Mai există de asemenea în rândul femeilor maghiare o frăţietate a rozariului, ce numără 17 rozarii vii. Catolicii maghiari din Bucureşti, al căror număr este de aproximativ 12.000, sunt în general bine organizaţi. Ei au o asociaţie numită „Sfântul Ştefan”, care a fost înfiinţată cu doi ani în urmă şi are deja aproximativ 2000 de membri. Scopurile acestei asociaţii sunt diferite: grija pentru viaţa religioasă, educaţia prin diverse conferinţe în cadrul reuniunilor, ajutorul reciproc în cazuri de boală şi de moarte, grija pentru cei săraci, înfiinţarea unor şcoli duminicale şi a unor şcoli proprii de fete şi băieţi.
Alte congregaţii similare acesteia ar trebui să ajute fundamental cauza catolică. Ne referim aici în principal la asociaţiile catolice ale tinerilor, ale ucenicilor şi ale bărbaţilor, care ar trebui să preia scopurile şi organizarea grupărilor asemănătoare existente în Germania, Austria şi Elveţia. Este cunoscut faptul că aceste asociaţii de tineri evită să dea impresia unei frăţii bisericeşti, prin care ar îndepărta de multe ori chiar şi elementele bune. Printre ţelurile lor principale se numără socializarea, educaţia permanentă, întărirea moravurilor ş.a.m.d. Cu toate aceste, conducerea asociaţiilor, formată în permanenţă din membri ai clerului, trebuie să ştie să educe tineretul prin conferinţe religioase şi să îi îndemne la mărturisirea publică a credinţei şi a vieţii catolice, fie în cadrul unor festivităţi bisericeşti, fie prin împărtăşirea comună. Multe din aceste asociaţii sunt atât de apropiate congregaţiilor mariane, încât dispun de avantajele şi privilegiile acestora. Astfel de grupări sunt viabile şi de viitor în marile oraşe, în special la Bucureşti. Dacă asociaţia ar da ocazia învăţării unei noi limbi străine, a desenului tehnic sau a unor cântece, duminicile, iarna sau în serile zilelor de lucru, atunci ar atrage mulţi tineri catolici din pătura mijlocie şi din rândurile meşteşugarilor. Bucureştiul este propice înfiinţării unei asociaţii de ucenici, dacă ne gândim că în urmă cu aproximativ 35 de ani înflorea aici o asociaţie Kolping condusă de Fraţii Şcolilor Creştine, din care a luat fiinţă chiar şi „Bukarester deutsche Liedertafel”[5]. Înfiinţarea unor astfel de grupări este posibilă doar atunci când se găsesc conducători dispuşi să facă sacrificii. Este de asemenea nevoie de un sediu încăpător, cu o sală mare pentru adunările generale, precum şi de locale mai mici deschise în fiecare seară pentru asociaţiile de tineri şi de ucenici. Fosta reşedinţă episcopală din Bucureşti s-ar potrivi perfect acestor scopuri, aflându-se în centrul oraşului şi aproape de parohia Bărăţia şi de şcoala arhiepiscopală.
Cele două dieceze din România au de asemenea diverse instituţii dedicate iubirii aproapelui. Amintim aici orfelinatele pe care Doamnele de Sion le-au deschis în Moldova pe lângă mănăstirile lor, precum şi pe numeroasele orfane pe care Doamnele Engleze din Bucureşti le îmbracă, hrănesc şi educă în institutul lor. În Bucureşti există o asociaţie Vincenţiu de Paul şi una Sfânta Elisabeta, cu un număr restrâns de membri, dar cu o mare dorinţă de sacrificiu şi rază de acţiune. Rămâne doar de dorit ca numărul colaboratorilor lor harnici şi devotaţi să crească în fiecare an, precum şi cel al prietenilor şi binefăcătorilor lor generoşi. Este de dorit de asemenea ca acestor asociaţii să le reuşească cu timpul înfiinţarea unor spitale catolice de surori în România, care lipsesc până acum din ambele dieceze. Chiar dacă, spre deosebire de multe alte oraşe, Bucureştiul este dăruit cu spitale numeroase şi bine organizate, vizitarea lor de către preoţi catolici este îngreunată şi deocamdată nu mai are loc pe o bază regulată. O asociaţie bisericească ar găsi prin urmare un câmp larg de acţiune în domeniul asistenţei medicale private. Avantajele pentru dieceză ar creşte dacă o organizaţie bisericească s-ar ocupa şi de învăţământ şi ar prelua educaţia elevelor din diferitele parohii.
Prin aceasta dorim să ne încheiem schiţa referitoare la misiunea romano-catolică din România, care conform unei vechi legende este numită cu mândrie „grădina Maicii Domnului”. Fie ca misiunea catolică din această ţară să crească şi să înflorească sub minunata protecţia a Născătoarei de Dumnezeu!
autor:
P. Raymund Netzhammer, O. S. B.
Profesor la seminarul arhiepiscopal din Bucureşti
Extras din „Katholische Kirchenzeitung”
Salzburg 1902.
Editura Anton Markl, Domchorvikar – Tiparul executat de Anton Pustet, Salzburg
Traducere din limba germană de Daniel Banner.
[1] Actualul sediu al Nunţiaturii Apostolice, n. tr.
[2] Pe scurt “Propaganda” în cele ce urmează, n.tr.
[3] Autorul însuşi şi părintele benedictin Lucius Fetz OSB, viitor secretar episcopal al Arhiepiscopului Raymund Netzhammer OSB, n.tr.
[4] Monseniorul Francisc Xaveriu von Hornstein, arhiepiscop de Bucureşti între 1896 şi 1905 n.tr.
[5] Asociaţie germană din Bucureşti n.tr.
