E-Antropolog

PRESA MAGHIARĂ BUCUREŞTEANĂ (III)

28 iunie 2011 Adrian Majuru Minoritati

Destinul dramatic al ceangăilor din Moldova este relatat încă din numărul-semnal, prin publicarea unui fragment din jurnalul lui Jernei János. Misionarii catolici italieni aplică pedepse scandaloase celor care vorbesc maghiara: biciul şi bâta, sau amenzi, acolo unde batjocura sau poruncile nu au succes.

Gazeta publică acte legislative care interesează pe maghiari (dreptul de proprietate al străinilor, dreptul la cetăţenie), momente din viaţa politică sub domnia lui Cuza, date despre istoria şi cultura românească (întemeierea oraşului Bucureşti, legenda Meşterului Manole, Gheorghe Lazăr etc.). Deoarece uneori traduce articolele, G.M. Bossueceanu, redactorul foii Secolul, îl solicită să facă mai multe traduceri. Acesta se vede nevoit să-l refuze, deoarece nu cunoaşte suficient „dulcea limbă română”; sugerează însă tipărirea unor manuale şi dicţionare, care ar putea ajuta la înfrăţirea celor două naţii. Maghiarii sunt gata să acopere costurile tiparului. „Daţi-ne ocazia, încheie Koós, să vă dovedim că maghiarii, iubind naţia română, le place a cunoaşte şi limba lor”.

În ciuda prezentării unor relaţii amicale dintre cele două naţii, rănile revoluţiei din 1848, când s-au aflat pe baricade opuse, nu s-au închis. Frustrările se manifestă în acuzaţii şi atacuri reciproce. E posibil ca antimaghiarismul din gazetele româneşti să fi fost provocate şi de articolele lui Oroszhegyi, care face referiri la Garibaldi şi la Kossuth, exilat în Italia, astfel încât Naţionalul vorbeşte despre „planurile diabolice ale maghiarilor”. Apar polemici şi cu C. Bolliac sau G. Bariţiu. Concomitent, gazeta lui Koós este atacată de ziarele austriece, precum şi de ziarul Românul. Curând autorităţile habsburgice nu mai acceptă abonamentele, iar Koós primeşte un avertisment de la poliţie; condiţia de a plăti o cauţiune de 5000 de piaştri pentru prelungirea autorizaţiei de tipărire nu poate fi satisfăcută de Hunnia, iar gazeta îşi încetează apariţia.

De numele lui Koós se leagă şi construirea unui biserici din zid după planurile arh. Enderle Károly. Astfel, biserica de lemn a lui Sükei este dărâmată, iar pe 25 martie 1863, doamna Elena Cuza, în prezenţa consului austriac şi a comunităţii maghiare, pune piatra de temelie a noii biserici. Sfinţită în ziua de Crăciun a anului 1864, biserica este terminată abia în octombrie 1866; pe turnul bisericii strălucea, pentru prima oară, steaua reformată. Clopotele fuseseră cumpărate deja din 1857, iar orga, mai târziu, în 1880, de preotul Gyárfás Albert.

Ultimul an din activitatea lui Koós la Bucureşti este umbrit de un scandal provocat de Czelder Márton în sânul bisericii reformate. Trimis în 1861 ca preot misionar pentru Muntenia şi Moldova, el reuşeşte doar în câţiva ani să construiască şcoli şi biserici la Piteşti, Ploieşti, Galaţi, Buzău, Brăila, Sascut şi Focşani şi să înfiinţeze comunităţi reformate la Târgovişte, Câmpina, Văleni şi Călăraşi, după cum aflăm din buletinul pe care îl editează între 1866/67. Iniţial s-a aflat în relaţii cordiale cu Koós, în gazeta căruia publică o poezie. Măcinat de dorinţa de a deveni episcop, hotărăşte ruperea de biserica din Ardeal şi, prin suspendarea lui Koós pentru vini imaginare, ocupă postul acestuia. Deşi Sinodul bisericii reformate din Ardeal anulează hotărârile lui Czelder, Koós va părăsi pentru totdeauna Bucureştii în 1869, constatând cu durere în amintirile sale, că pentru tot ce a făcut, răsplata a fost „coroana de spini şi toiagul de cerşetor”.

Urmează o perioadă de câţiva ani tulburi în viaţa bisericii reformate din Bucureşti. După lungi dezbateri şi având aprobarea Conventului reformat ungar încă din 1773, se înfiinţează în 1887 Eparhia misiunii reformate pentru România; preotul paroh din Bucureşti, Bartalus János la acea dată, primeşte rangul de protopop şi coordonează eclesiile din provincie. O singură biserică se mai clădeşte până la primul război mondial, şi anume în 1909, la Cimitirul calvin; placa comemorativă de pe zidul bisericii stă şi acum mărturie.

Se continuă şi construirea a două clădiri cu etaj pentru şcoală lângă biserica lui Koós (1875 şi 1889), având în total cinci săli de clasă, precum şi locuinţele învăţătorilor şi ale preoţilor, astfel încât la sfârşitul secolului aici învăţau 160 de elevi. Societatea Maghiară îşi va înscrie în statut înfiinţarea unei singure şcoli pentru toţi elevii maghiari din Bucureşti; se renunţă însă repede la această idee, deoarece era imposibilă asigurarea unei clădiri corespunzătoare pentru cei cca 500 de elevi.

După Legea învăţământului a lui Cuza (1864) şi Legea învăţământului privat (1894), statul român încearcă să reglementeze mai strict folosirea manualelor şcolare străine în şcolile particulare, chiar dacă şi până acum Ministerul publica periodic lista manualelor şi a autorilor aprobaţi sau interzişi. Deoarece nu existau manuale întocmite de maghiarii din România, biserica reformată iniţiază un concurs de alcătuire a lor. Autorii au obligaţia să respecte anumite cerinţe legate de conţinutul lecţiilor din manualelor de citire, istorie, geografie şi muzică în vederea eliminării tendinţelor şovine: „nu ca să facem români din copiii maghiari, ci să formăm cetăţeni care să respecte instituţiile şi trecutul ţării în care trăiesc”, precizează decizia ministerială.

Problema loialităţii maghiarilor faţă de statul român provoacă destule atacuri din partea presei româneşti; se contestă chiar dreptul maghiarilor de a avea şcoli confesionale. Trecuse deja momentul festiv al încoronării regelui Carol I, relatat cu mult entuziasm atât de pastorul Gyárfás Albert, cât şi de ing. Veress Sándor[1]; Veress şi-a închinat întreaga viaţă relaţiilor de prietenie româno-maghiare şi a fost decorat de Carol I cu medalia Coroana României. Primiţi de rege, acesta le urează: „Doresc ca maghiarii să trăiască totdeauna în pace printre noi şi să se bucure de acele libertăţi care întruchipează puterea poporului român”[2]. Atunci au străbătut Calea Victoriei cu făclii aprinse, cântând marşul lui Rákóczi, acompaniaţi de fanfara militară.

În acelaşi an 1881, a fost decorat de Carol I şi ziaristul Vándory Lajos, redactor la Bukaresti Híradó; decoraţia i-a fost înmânată chiar de fostul prieten al pictorului Rosenthal, C.A. Rosetti, ministru interimar de externe, redactorul şi proprietarul gazetei Românul. Colecţia publicaţiei maghiare fiind extrem de lacunară nu putem şti amploarea polemicilor, în special cu Românul, dar Vándory, rememorând etichetările făcute la adresa maghiarilor („vandali, sălbatici, fără inimă, incapabili de cultură”) şi a Ungariei („o ţară barbară”), îşi afirmă loialitatea faţă de statul român: „noi, maghiarii care trăim aici în România, respectăm legile şi instituţiile române, învăţăm limba română, ne bucurăm de bucuriile României şi împărtăşim în mod sincer şi nefericirile ei” şi „îndrăznesc să afirm că noi, maghiarii iubim şi respectăm mai mult România decât mulţi limbuţi români care trăiesc pe spinarea poporului român”[3].

O situaţie îngrijorătoare care frământă guvernul ungar, dar şi intelectualitatea este emigrarea în masă, în special a secuilor. Amploarea acestui fenomen îl determină pe cunoscutul scriitor maghiar, Benedek Elek, să adreseze un apel fetelor din secuime să nu se lase atrase de mirajul unui inexistent pământ al făgăduinţei; o mare răspundere revine însă guvernului ungar, care ar trebui „acasă, pe pământul lor să le facem posibilă existenţa”. La sfârşitul sec. XIX, datele statistice consemnează un număr de peste 31 de mii de secui emigraţi, fără a se cunoaşte numărul celor plecaţi ilegal. Numai în luna februarie 1900, Ungaria a eliberat peste 15 mii de paşapoarte, majoritatea pentru America, dar şi 2357 pentru România. Fără prelungirea vizei, majoritatea, oameni foarte săraci, îşi pierde cetăţenia după 10 ani. Taxa de viză costă însă; şi mai mult costa acordarea cetăţeniei, în afară de faptul că dura foarte mult timp. Chiar se spunea că în România cetăţenia se obţine mai greu decât primul milion. Puţini maghiari primesc cetăţenie, unul dintre aceştia fiind Szathmári Pap Károly, după cum se anunţă în Bukaresti Híradó (nr. 18, 1880).

Merită subliniat faptul că o bună parte dintre publicaţiile apărute în sec. XIX sunt redactate de preoţi, câţiva cu certe talente de ziarişti: Koós, Bartalus şi Bálinth. Prin semnificaţie şi conţinut un loc aparte ocupă atât prima publicaţie maghiară (Bukuresti Magyar Közlöny), cât şi calendarul lui Veress Endre (Bukaresti Magyar Képes Naptár, 1890). Veress colecţiona toate publicaţiile maghiare apărute în Bucureşti; la data respectivă avea deja 120 numere de periodice şi alte 75 titluri de publicaţii, majoritatea cuvântări festive, dar şi regulamentele diverselor asociaţii maghiare. În acest calendar semnează sau sunt evocate cele mai pregnante personalităţi ale maghiarimii bucureştene din acea vreme. Câteva au fost deja amintite: ing. Veress Sándor şi fiul, Koós Ferenc şi Bartalus János; lor li se alătură şi medicul Fialla Lajos (fondatorul Crucii Roşii şi colaborator al dr. Carol Davila). Un loc cu totul aparte ocupă Sándor József, cu mesajul căruia se deschide volumul; poate nu întâmplător, acest mesaj are un motto luat tocmai de la C.A. Rosetti: „Mi-am iubit neamul, n-am urât pe nimeni”. Sándor József se naşte în 1853 la Bucureşti unde îşi începe studiile primare; trimis ca bursier la Colegiul din Aiud, îşi continuă studiile la Budapesta şi Cluj. Colaborează la publicaţia Kolozsvári Közlöny şi va publica, la 25 dec. 1885, prima traducere în maghiară a unei poezii eminesciene: Atât de fragedă (sub titlul Cseresznyefa fehér virága). Tot în 1885 este ales secretar al Societăţii culturale maghiare din Ardeal (EMKE). Va face carieră politică, fiind ales în Parlamentul ungar (1896-1905). Fondator şi preşedinte al Partidului Naţional Maghiar (1918/21), devine deputat în Parlamentul României (1922/26) şi senator din 1926; este şi curatorul eparhiei bisericilor reformate din Regat. Moare în 1945 (?) la Cluj[4].

În Calendarul lui Veress apare pentru prima dată fotografia, devenită emblematică, a bisericii lui Koós – făcută de Mándy Ferenc, succesorul lui Szathmári în funcţia de fotograf al Casei Regale.

Deşi spiritul polemic n-a lipsit nici la feţele bisericeşti, odată cu apariţia ziariştilor profesionişti, presa maghiară începe să primească o altă înfăţişare. Cu aceştia intră în conflict Bartalus János, pastorul bisericii reformate (oct. 1881-1901). O bună perioadă de timp el este şi preşedintele Societăţii Maghiare, precum şi redactorul a două publicaţii editate de Societate. Societatea are o existenţă agitată sub preşedinţia lui Bartalus János. Unele neplăceri sunt de ordin financiar, legate de plata anuală a unei taxe pentru inscripţiile bilingve, iar mai târziu, în 1899, izbucneşte un scandal pricinuit de excluderea unor membri. În loc să aplaneze conflictul, Bartalus îşi atacă adversarii în ziarul său şi cere autorităţilor române expulzarea acestora. Unul dintre adversari este Saier Németh Ignác, care va edita mai târziu săptămânalul de scandal Romániai Hírlap (1907/10).

Bartalus intră în conflict şi cu ziaristul Vándory, considerând gazeta acestuia o foaie de scandal prin ştirile senzaţionale pe care le publică. Apare un portret deloc măgulitor al acestor ziarişti: „oameni de nimic, îndeobşte pierde-vară, haimanale, care au oroare de orice muncă mai grea şi mai pretenţioasă”, care practică şantajul şi înşelăciunea, iar cuvintele mari ca „ţară, neam, biserică sunt doar şarlatanii”[5]. Bartalus vede un rival de temut şi în preotul catolic Bálinth János. Temerile sale se vor adeveri curând: în 1899, Bálinth îi va lua locul la conducerea Societăţii, iar maniera de a face ziaristică a lui Vándory va fi continuată chiar de Bálinth, dar mai ales în secolul următor. Conţinutul presei devine mult mai bogat şi mai variat, predominând relatările despre evenimentele din Ardeal şi Ungaria.

Astfel, până la intrarea României în primul război mondial, presa maghiară va cunoaşte o înflorire fără precedent; la fel şcolile şi bisericile maghiare din spaţiul extracarpatic; de data aceasta comunitatea catolică va ocupa primul loc.

Două titluri Bukaresti Magyar újság şi Romániai Magyar újság realizează o continuitate în timp de cca 15 ani (dec.1901-aug.1916), însumând peste 1100 de numere. Apar informaţii despre viaţa social-culturală şi religioasă a maghiarilor din spaţiul extracarpatic românesc, precum şi date exacte cu privire la construirea şcolilor şi bisericilor, numărul de elevi şi învăţători etc. Marele Calendar ilustrat al lui Poliány Zoltán, Romániai Magyarok Nagy Képes Naptára, apărut timp de 12 ani (1905-1916), completează aceste date prin fotografiile acestor clădiri din Vechiul Regat Român, precum şi cu lungi liste de preoţi, învăţători şi elevi. Aceste fotografii, de o valoare documentară excepţională, constituie uneori unica sursă de identificare a imobilelor respective. Deşi des atacat în presa română, inclusiv de Spiru Haret (Şcoala naţionalistă, 1907), calendarul prezintă elogios atât Casa Regală, cât şi pe români.

Numărul exact al maghiarilor din Regat nu este cunoscut; statisticile îi menţionează ca supuşi austro-ungari. Oricum, emigraţia secuilor scăzuse şi se ştia că maghiarii erau mai mulţi decât austriecii. O statistică din 1903 despre populaţiei României, care înregistrează ca străini doar pe cei cu paşapoarte, dă cifra de 104.108 supuşi austro-ungari. Cel puţin jumătate trebuie să fi fost maghiari şi mai mult de jumătate din maghiari trăiau în Bucureşti; ceangăii deveniseră deja cetăţeni români după Unirea Principatelor.

Problema dezvoltării reţelei de şcoli se pune tot mai insistent la începutul secolului, făcându-se comparaţii şi cu celelalte comunităţi de străini, mai puţin numeroase, dar cu şcoli înfloritoare: germanii, francezii, evreii etc. Reglementările statului român privind funcţionarea acestor şcoli deveniseră şi ele mai ferme, în special în timpul ministeriatelor lui Spiru Haret. Aceste şcoli erau obligate să aibă autorizaţie de funcţionare, programe şi manuale şcolare aprobate de statul român; predarea limbii române, apoi a istoriei şi geografiei României deveniseră obligatorii, precum şi întocmirea actelor administrative în limba română etc.; în 1903, Haret introduce şi obligativitatea intonării imnului regal, includerea de cântece şi recitări în limba română cu ocazia sărbătorilor naţionale româneşti şi la serbările şcolare.

Şcolile maghiare erau controlate şi de forurile superioare ale celor două confesiuni: Biserica reformată din Ardeal (Conventul reformat ungar pentru o perioadă foarte scurtă), printr-un protopop-inspector şcolar şi Arhiepiscopia de Bucureşti, printr-un inspector pentru şcolilor germane şi maghiare din România, în persoana unui prelat papal.

Reformaţii, potrivit deja unei tradiţii de decenii, continuă dezvoltarea reţelei şcolare. Deocamdată închiriază în 1902 o clădire tot pe str. Ştirbei Vodă nr. 36 pentru şcoala reformată de fete. Abia în mai 1905 se dă în folosinţă noua clădire cu un etaj şi cinci săli de clasă din str. Sf. Voievozi nr. 50 (azi nr. 52-54, sediul Centrului de perfecţionare şi management din Ministerul Comerţului). Aici, în nov. 1907 se va deschide şi o grădiniţă, (unde, preluând obiceiul introdus la grădiniţa catolică, copiii primesc gratuit o cană de lapte şi o bucată de pâine), iar din 1909, prin extinderea construcţiei, clădirea devine şi sediul protopopiatului reformat, asigurând locuinţe şi pentru cadrele didactice. Tot în 1909 se înfiinţează o şcoală de croitorie de 3 ani.

Se extinde şi reţeaua şcolilor reformate pentru băieţi. În 1906 se deschide şcoala din str. Sf. Ştefan nr. 34 (azi nr. 24, sediul Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti); are 6 săli de clasă şi două locuinţe pentru învăţători. În 1909 se deschide cantina şi sala de sport, iar grădiniţa abia în 1911, într-o clădire închiriată pe str. Popa Soare nr. 29.

Ultima statistică pentru şcolile reformate din Regat pe anul şcolar 1913/14 înregistrează un total de 543 de elevi: 458 în Bucureşti şi 85 în provincie (Ploieşti, Brăila şi Piteşti).

Comunitatea catolică maghiară din Bucureşti are o istorie diferită de cea reformată. Deşi aveau activităţi comune cu ceilalţi maghiari încă de la apariţia Hunniei, pivotul vieţii lor spirituale era la Biserica Bărăţiei. Abia din 1886 încep să-şi înfiinţeze asociaţii caritative sau culturale proprii. Călugărul franciscan Bálinth János, devenit preot la Bărăţia (1898-1903), joacă un rol crucial în viaţa comunităţii şi pune bazele înfloririi uimitoare a acesteia în perioada următoare. Este redactorul a două gazete şi autorul unui volum omagial dedicat lui Ştefan cel Sfânt, rege apostolic din dinastia Arpadiană al cărui cult îl iniţiază şi de la încoronarea căruia se împlineau 9 secole; asociaţia cu acelaşi nume a fost înfiinţată tot de el în 1900. Anul 1903 marchează încă două evenimente în viaţa catolicilor maghiari. Primul se referă la înfiinţarea în 15 nov. a comunităţii catolice maghiare independente din Vechiul Regat, prin care maghiarii încetează să constituie doar o filială a celei germane. Preşedinte este ales ziaristul Poliány[6]; scopul său declarat este construirea unor noi şcoli şi a unei biserici în care să apară chipurile sfinţilor maghiari. Îndrumătorul lor spiritual este Nemes Tóth Zsigmond. Alt eveniment este legat de sprijinul masiv oferit de două organizaţii din Budapesta: Societatea Sf. Ladislau (Szent Lászlo Társulat) şi asociaţia Iulian (Julián egylet). Societatea, ce poartă numele regelui ungar din dinastia Arpadiană şi înfiinţată încă din 1861, sprijină maghiarii din diasporă prin angajarea de preoţi şi învăţători, construcţia de şcoli şi biserici; are acordul statului român. Până acum sprijinise învăţarea limbii maghiare în reţeaua şcolară a Institutului domnişoarelor engleze, precum şi la şcoala catolică germană din Bucureşti de pe str. Călăraşi nr.10; numărul acestor elevi era însă nesemnificativ, iar orele de religie şi de limbă maghiară erau facultative. De altminteri, majoritatea elevilor maghiari urmau şcolile primare gratuite ale statului român, asimilându-se în mod inevitabil.

autor: Hilda Hencz


[1] Articol apărut postum în Calendarul redactat de către fiului său în 1890. Mormântul lui Veress Sándor (1828/84) se află la Cimitirul Calvin din Bucureşti.

[2] Bukaresti Híradó, nr. 12, 1882 („Kívánom, hogy a magyarok mindig békében éljenek közöttünk, s élvezzék azon szabadságokat, amelyek a román nép erejét képezik”).

[3] Idem, nr. 16, 18, 1885 („vandál, vad, szívtelen, a műveltségre képtelen”; „egy barbár ország”; mi itt Romániában élő magyarok tiszteljük a román intézményeket és törvényeket, megtanuljuk a román nyelvet, örvendünk, ha Romániát öröm éri és a legőszintebben veszünk részt Románia balsorsában is”; „merem állítani, hogy mi magyarok jobban szeretjük és tiszteljük Romániát, mint sok szájaskodó, a román nemzet testén élősködő román”).

[4] Parlamentar fiind, este supus unor atacuri virulente din partea presei române şi va trebuie să demonstreze că nu este patron de bordel.

[5] Bukaresti Közlöny, nr. 8, 11, 1885 („semmi emberek, a legtöbb esetben naplopók, csavargók, kik írtóznak minden nehezebb és több kítartást igénylő munkától”; „haza, nemzet égyház csak szemfényvesztés”).

[6] În 1907 va fi ales preşedinte al Societăţii Maghiare din Bucureşti.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign